Am ajuns in Brunava, soarele incearca din rasputeri sa isi faca aparitia peste cerul leton dupa o noapte linistitoare. Ema, inca adormita, se chinuie sa tina pasul mine in cautarea unui loc in care sa ne lasam lucrurile si probabil pe noi, pana ne facem un plan. Citisem pe undeva despre acest loc, cum ca plictiseala pe care o afiseaza ascunde cateva locuri minunate si mi-a atras atentia descrierea unei cabane in care se pot odihni trecatorii. Este ingrijita de un batran care se bucura cand poate veni in ajutorul cuiva cu un adapost. Am citit ca a fost casa lui de la douazeci de ani si pana cand a ramas singur, moment in care a decis sa se intoarca la vechea casa a parintilor, propria casa devenise prea mare si rece pentru a ramane acolo, dar nedorind sa o vanda a decis sa incerce sa faca ceva care sa ii ocupe timpul si sa respecte in acelasi timp amintirile pe care le-a lasat in spate. Ideea de a afla povestea cabanei suna bine pentru cei doi, insa ajunsi in regiune si-au dat seama ca habar nu au unde se afla locul cu pricina.
- Hei Dante! Incotro?
- Catre omenire...cred, mergem pana nimerim pe cineva care sa ne indrume catre cabana aia de care iti spuneam.
- Mi-e racoare, Letonia nu e cum mi-am imaginat.
- E destul de dimineata si suntem destul de mult inspre nord, cred ca de acum va trebui sa ne obisnuim cu asta, uite hanoracul meu, o sa iti fie mai bine pana ajungem sa despachetam.
- Multumesc, dar tu? Nu ingheti?
- Nu, eu m-am obisnuit un pic.
Nu doar frigul ii deranja pe cei doi, oboseala acumulata si lipsa unui pat cu saltea si drept faceau si ele parte din inconveniente. Au reusit in final sa nimereasca la acel batran si sa gaseasca tot ce aveau acum nevoie. Din pacate nu au apucat sa discute prea mult cu el, nu se intelegeau si doar le-a intins cheia facand semn ca se va intoarce. Curios era faptul ca un om sa iti intinda pur si simplu cheia de la casa lui si sa te lase acolo, dar probabil era obisnuit. Din ce se stia, facea asta de foarte
mult timp, era clar ca ii placea sa isi ofere increderea unor necunoscuti, singurul criteriu fiind primul instinct. Parea un joc stupid pe care il repeta doar pentru ca intr-o zi cineva sa il dezamageasca, sau poate o face ca are alte motive, chiar nu mai conta. Aveau o mini cabana cu strictul necesar inauntru, un pat si paturi mari perfecte pentru noptile racoroase de toamna.
Emma a hotarat sa ramana in camera, se pare ca somnul nu a ajutat prea mult, plus ca a prins si o raceala, a ramas ca Dante sa faca pe salvatorul si sa caute ceva pastile prin zona..ar fi trebuit sa aiba la el, doar ca habar nu are unde le-a pus si dupa ce a rascolit prin bagaje a realizat ca e posibil sa fie uitate prin ultima camera de motel.
- Hei Ema, eu o sa ies sa cercetez un pic, te las singura putin timp, ma intorc repede.
- De ce? Mai ramai putin, avem timp sa iesim mai tarziu, nu e graba.
- Da, dar vreau sa fii si tu in stare sa pozezi toate tampeniile. Cred ca ai inceput sa faci si febra, esti rosie toata. Ma indoiesc ca voi gasi ceva pastile pe aici, dar cineva sigur o sa fac rost cel putin de un ceai. O sa te simti mai bine.
- Hmmm...in regula, dar mai stai zece minute, vino in pat.
- Ce simpatica pari acum fara aparare, tintuinta de pat.
- Acum iti permiti sa faci misto? Nu iti e deloc mila?
- Un pic, dar comicul situatie bate mila acum.
- Ha! Sa nu te vad! Fugi pe afara.
- Ma intorc repede, promit.
- Ok, o sa te astept aici, la fel de comica si racita.
Iesit pe usa, ma tot gandesc cum o sa reusesc sa inteleg ceva din limba ciudata intalnita mai devreme si la acel batran. Nu as vrea sa umblu dupa pastile si ceaiuri si sa ma intorc cu cartofi si paine. Tot in jur se pierde prin mintea lasata singura. Incet, zboara de la idee la idee fara nici o logica. Se blocheaza insistent pe libertatea omului...da, stiu, ce legatura are asta cu ceai, paine sau cartofi. Atat dereglata e mintea, dar asta imi trece prin cap acum. Realizand, trage un pic de idei inapoi, hotarat sa ramana la scopul iesirii si cu o ideea numai buna de discutat cu o impatimita in aprofundat, cum era Ema.
Dupa zeci de minute umblate prin acea localitate mica, dar oarecum cunoscuta datorita acelei cabane si a batranului nebun, Dante se intoarce la Ema cu o punga de plante...medicinale spera el. Ideea e ca a incercat prin semne destul de clar ceea ce doreste cu toate ca cei pe care i-a intalnit se uitau spre el cu retinere. Nu cred ca nu erau obisnuiti cu straini pe acolo, dar poate nu s-au obisnuit cu ei. A intalnit o doamna mai deschisa un pic sa inteleaga semnele alea si a intins o punga, gesticuland sigur ceva de bine. Pastile nu a reusit sa gaseasca, dar e hotarat sa faca cel mai sanatos ceai pe care Ema l-a baut vreodata. In cabana, Ema parea un pic mai vioaie, a facut putina ordine prin bagaje si prin jur si pregatea ceva de mancare pe o mica soba dintr-un colt al cabanei.
- Buna Ema, ce faci? de unde ai facut rost de atata energie?
- Buna, am facut putina ordine pentru ca m-am gandit ca e bine sa ma mis un pic si am gasit pastilele de care spuneai mai devreme in hanoracul pe care mi l-ai imprumutat de dimineata. Am luat una si am continuat treaba, acum vad ca ma simt mai bine, Tu ce faci, cum a fost turul zonei?
- Super, ma bucur ca esti bine.Turul a fost strict pentru pastile, nu am reusit sa vad mare lucru si nici norii de pe cer nu mi-au marit cumva cheful de a studia zona. Astept sa fac asta cu tine. Am gasit si niste plante pentru un ceai. Mi-a mimat cineva cum ca e bun pentru sanatate.
- Ti-a mimat? Cum ar putea cineva sa iti mimeze asta?
- Nu stiu exact, doar femeia de la care l-am luat ar putea. Oricum mima o fata fericita si imi facea semne sa il beau.Hai sa mancam ceva ca plimbarea de mai devreme mi-a deschis apetitul, apoi facem un ceai si probam leaganul din fata, ne limpezim un pic mintea.
- Perfect. Dupa zile bune de plimbat fie cu trenul, fie pe jos, parca simt nevoia de cateva ore bune de liniste.
Dupa ce au terminat de mancat, cei doi si-au luat canile cu ceai, paturi si s-au facut confortabili in leaganul din spate. Vremea nu era frumoasa neaparat, dar avea un farmec unic. Norii acopereau complet cerul si in combinatie cu padurea de langa ofereau o stare linistitoare de izolare. Departe de tot, aproape doar de gandurile si visele lor, fara sa fie intoxicati cu aerul murdar de superioritate si aroganta nascut in timp in laboratorul uman. Aici nimic nu conteaza si nu ar avea nimic puterea. Aici sunt decat ei doi si nu ar avea cine sa creasca sentimente inutile inventate de oameni. Nici animalele care isi mai fac aparitie din cand in cand, nu sunt interesate de astfel de lucruri. Ele apar, se uita ciudat inspre cei doi si se intorc la treburile lor. Chiar si ploaia care a inceput nu dereanjeaza, ea coboara in picaturi rare si mici doar sa trezeasca simturile si nimic mai mult. Nimic nu ii mai misca de acolo. Ceaiul acela cald a relaxat fiacare muschi din corpul celor doi, inca de la prima inghititura. Zambetul si linistea mimate de de acea doamna aveau sens. Tot ce se intampla in momentul ala se completa perfect pentru a creea o imagine de basm. Sigur si ceilalti care au ajuns aici ai simtit starea de aici. Din acest motiv probabil o simpla cabana este cunoscuta de multi altii. Aici nu iti pasa daca trece timpul sau nu, aici doar te bucuri de el.
- Dante, de ce am renuntat sa mai traim atat de aproape de natura? Uite cat de linistiti suntem acum. De ce in loc de verdele asta superb, am ajuns sa ne inpotmolim in tot felul de nuante gri si maro. De ce ratingul pe care ni-l ofera cei din jur este mult mai important decat propria noastra evaluare. In final, nu vom ajunge sa dam socoteala decat unor suflete strivite de limitari impuse de lenea care ne refuza dreptul de a gandi pentru noi. Si nu sunt genul de om care sa judece pe altii pentru alegerile lor, dar asta ma afeceaza si pe mine. Sunt oarecum obligata sa printre cimentul ala sufocat, doar pentru a putea avea acces la o societate pecare nu o doresc in mod special, dar inspre care sunt impinsa.
- Stii ca nu am gasit niciodata raspuns dileme de genul asta, am tot cautat, insa nu am gasit. Mereu am crezut ca raspunsul se ascunde in fiecare din noi, dar prea putini si-au facut un scop din a-l cauta. Prea putini sunt interesati sa caute propriul zambet, incurcati fiind de cautarea altor zambete, false sau nu, cu care sa se hraneasca.
- Nu vreau sa pierd starea de acum, implinirea simpla care vine din suflet doar pentru ca sunt aici cu tine, intr-o atmosfera de vis.
- Dar stii ca nu e dupa noi, Ema, pe tine ma bazez ca vei stii sa ne aduci cu picioarele pe pamant cand va trebui sa ne facem din nou aparitie printre ei. Trebuie sa luptam amandoi cu ei, asa ne cresc sansele sa ii ignor total si doar sa culegem parti pe care sa le asamblam singuri in lumea noastra din care la un moment dat sa nu ne mai intoarcem. Vreau sa putem sta ca acum permanent, dar pentru asta e nevoie sa iti pierzi spiritul. Afara e o lume plina de hoti de suflete, iar unul ca al tau va fi vizat de toti, nimeni nu suporta un zambet intr-un loc unde sunt obisnuiti cu falci mari indreptate inspre pamant.
- Stii si tu cat mult pare o munca fara sfarsit, un lucru pe care sa il faci tot timpul fara sa speri in vreun rezultat anume.
- Daca de asta depinde zambetul tau, atunci merita. Nu as suporta sa te vad fara el. Si eu simt uneori cum imi pierd indemanarea, nu simt, nu vad si nu aud. Sunt incantat doar de un viitor pe care mi-l imaginez si pe care incerc sa il completez pe zi ce trece cu timp din prezent. Tu ce vezi in viitor? Cum te vezi peste cativa ani?
- Undeva unde nu imi pot imagina acum. Nu vreau sa imi fac planuri, vreau doar sa merg odata cu timpul.
- Pare interesant, dar sigur ai si tu ceva in cap...idei sau dorinte.
- Am una singura. Sa fiu fericita fiecare secunda. Te-am auzit de atatea ori cand spuneai ca vrei sa simti prezentul...despre asta vorbesc. Uite, priveste cerul, uita-te la stele si gandeste-te de cat timp sunt ele acolo si compara timpul asta cu al nostru. Vezi cat de diferita e viata? E mult mai mult decat scheme omenesti, planuri de viata sau necesitati banale.
- Si totusi, timpul asta e singurul pe care il simtim, ar trebuie sa facem tot posibilul sa fie cel mai bun.
- Exact, dar nu dupa cum ne invata ei. Aici, acum, nu se traieste. E doar o cursa spre nimic. Nu ii vezi cat de mult incearca sa iasa in fata? Ignora-i, Dante, sunt blocati in arogante. Vor ridica privirea doar cand altcineva ii forteaza sa faca asta si atunci e degeaba, ai vazut si tu asta. Un incuiat nu va reusi sa deschida cu adevarat usa catre exterior la fel cum tu nu te vei simti bine printre ei.
- Daca as fi gandit asa tot timpul nu ti-as fi dat nici o sansa. Te-as fi privit din scaunul meu cu scarba gandind ca poti fi oglinda unor experiente anterioare. Imi imaginam cateva minciuni interesanta si puteam sa ma lipsesc de tine.
- Poate o sa fiu si eu la fel, inca nu ma cunosti destul de mult.
- E greu sa cobori atat de jos, nu imi fac griji.
- Voi incerca. Auzi, Dante? Putem sa nu mai plecam niciodata de aici? Am putea sa visam toata viata, sa nu fim nevoiti sa ne mai intoarcem privirea catre ei niciodata.
- Stii bine cat de mult imi doresc sa fac asta, adevarule e ca avem nevoie de ei, avem nevoie de negrul lor pentru a putea invata ce inseamna lumina. Pana sa vad rautatile lor nu stiam cum sa imi imginez o viata perfecta. Nu putem ramane acum, in plus cred ca proprietarul cabanei nu isi doreste sa ii ocupam cu forta locul, dar ne vom intoarce aici Ema, de fiecare data cand e nevoie si poate la un moment dat nu vom mai pleca. Trebuie doar sa fim pregatiti.
Amortiti de ceaiul baut si obositi de calatorie Dante si Ema au adormit sub picaturile de ploaie si inveliti cu plapuma luata din casa. E o experienta unica si cel mai probabil atmosfera se datoreaza si ceaiului care le-a facut mintile sa zboare din colt in colt, in contradictie cu fizicul relaxat total.
..............
M-am intors pentru un moment in camera cu fantome dintr-o nostalgie bolnava de a gasi lumina in locuri obscure, dar nimeni nu mai e aici. Ele nu au aparut, slabite fiind de neimportanta pe care au capatat-o. Nu mai pot prinde decat cateva randuri ce se scriu automat intr-un carnetel din coltul bibliotecii. Le vad din departare cotrobaind, mormaind vraji ciudate pe care nu reusesc sa le mai inteleg. Au crescut sa ajunga ceea ce fals urau din totdeauna..vraji pierdute prin timp si spatiu private de libertate, legate de nivelul de jos. Ma uit in jur si imi aduc aminte de unde am plecat si imi dau seama ca am ajuns mult mai sus decat cutia aia de chibrit cu sau fara participarea lor. Imi place sa spun "din cauza lor", chiar daca sunt multumit de unde am ajuns. Voi, oare sunteti multumite? Acceptati cu placere faptul ca, legate strans de imagine, am ajuns niste umbre? Cu siguranta si voi ati avut visele voastre, doar eu pot enumera cateva. Stiu ca si voua v-ar fi placut sa ajungeti pe insula, lipsite de griji, dar sunt sigur ca ati crezut ca v-ati fi pierdut din indemanare. Indemanare pentru ce? pentru a va chinui si a chinui tot in jur? Am strigat continuu ca veti fi mancate de egoism...usor, va stergeti din peisaj, fara ca lipsa voastra sa fie simtita. Eu, nu mai stiu daca sunt pe drumul cel bun sau urmez si eu niste carari batatorite stramb...tot ce pot face e sa am incredere in mine ca stiu ce ar fi mai bine, dar simt ca odata cu voi si eu pierd din indemanarea mea de a privi cu zambetul pe fata noroiul de la orizont. Nu mai am rabdare si simt ca in calatoria asta chiar si acele zambete talambe sunt greu de gasit. As putea sa renunt si sa raman aici, totul ar fi mult mai usor asa, am jurat de multe ori ca nu voi parasi camera asta, dar de fiecare data am fost imbiat de mirosul dulce ce intra primvara pe geam, am crezut ca aromele astea pot veni doar dintr-un loc minunat si ca daca raman aici ma voi ofili in necunoastere. Am ajuns sa imi dau seama ca, la fel cum fac intotdeauna, am visat la ceva mai mult intr-o lume incapabila sa ofere totul, dar asta e doar problema mea..
