A fost o zi linistitoarea. Brunava pare mai mult decat ne-am fi imaginat ca putem gasi aici. Stiu ca fericirea sta in lucruri simple, dar niciodata nu am simtit asta atat de mult ca acum. de aici flash-urile negre par doar simple trasnete intr-o noapte de vara. Au trecut cateva zile in care eu si Ema am experimentat viata din aceasa comunitate mica si deja putem spune ca e cel mai frumos loc pe care l-am vizitat. Simplitatea si lipsa unui stres continuu ii da un farmec aparte. Ema s-a jucat tot timpul cu aparatul, astept sa termine proiectul si sa vad toate pozele geniale cu natura si toate ipostazele idioate in care m-a prins, i-am spus mereu ca urasc sa ma pozeze, dar de fiecare data ii dau apa la moara, e un joc vinovat pentru a obtine zambetele ei...si Ema a zambit mult aici. Nu stiu daca as putea sa revin sa vad fata trista a unei lumi plictisitoare dupa perioada asta. Imi place ca aici sunt ca intr-o bula imuna la idealuri moderne. Privesc cerul si il vad manjit de oameni, dar aici nu pot ajunge, ei nu-si doresc lucruri simple...poate si refugiul asta a pornit de la nevoia de a fugi de ei. Diminetile sunt incredibile, cabana, care e rupta de celelalte case, e inconjurata de munti. Peisajul de la ora sase intrece tot ce am vazut pana acum. Ceata acopera cateodata piscul muntilor si ai sentimentul ca esti departe de tot ce inseamna lume. Zona devine un loc magic, ferit de atingeri murdare, in care tot ce poate ajuta povestii este permis. Aici putem visa...
Vara. O strangere de mana. Spaima. Inceput. Zambet.
Nu stiam ca spre ce ne indreptam atentia va face intr-un mod sau altul un ocol, aterizand exact unde trebuie si cand trebuie. Pentru prima data m-a surprins cu totul un zambet exagerat..nu eram pregatit si habar nu aveam ce efect o sa aiba si ca ar putea sa schimbe cu totul perceptia unui copil mirat. "Nu ne veti prinde!" nici macar cand vom trece de optzeci de ani, nici macar atunci cand noi ne vom pune piedici idioate. Calcam stramb intentionat, dar abia invatam cat de magica e noaptea. Eu nu vreau sa plec de aici, observ destul de bine cele patru stele si nu am nevoie de mai mult, dar sunt destul de incapatanat sa privesc in stanga, cat timp vise spre calatorii zburau continuu. Au zburat si pasarile, a mai ramas un cuib racoros si atat.
Toamna tarzie. Frig. Portocaliu. Inceput. Grimase.
Niciodata nu am luat lucrurile de genul asta prea in serios, mai ales cand distanta e atat de mare. Nu mi-a placut niciodata sa fiu apropiat de cineva care e atat de departe. Cochilia mea imi e de ajuns incat sa ma chinui cu ganduri ratacite. Camera e mica, dar lumea secretelor bate in ureche de fiecare data si o lume intreaga isi deschide portile. Acolo imi e frig, iar geaca mea nu are atat de multe buzunare pentru toate mainile. Aveam doar vointa si o dorinta sa merg. Imi placea acasa. Inchis in aceeasi cochilia vopsita diferit ma uitam spre geam entuziasmat de ceea ce puteam avea, cu tine in dreapta obisnuita...prieten sau nu, urma sa cucerim lumea printre stangaciile noastre. Noaptea a devenit din ce in ce mai mult prietena cea mai de pret intr-o lume de care ma plictiseam pe zi ce trece. Intunericul era sigur, oferind curaj pentru actiuni de neinteles. Am invatat usor ca sila si scarba sunt sentimente pe care trebuie sa le acceptam, e raul necesar pe care trebuie sa il infruntam eroic intr-un camp de lupta plin de astfel de capcane, dar nu stiu daca tu ai inteles asta. Am vazut atat de multe filme incat cred ca mi-am indus idei stupide despre visele unora intrerupte de numele insirate in final. Stiam ca trebuia ca cineva sa preia fraiele, dar din inertie am cazut pe un drum plin cu pietre. Totul parea atat de simplu si am adormit amandoi in padurea fermecata.
Iarna. Aburi. Indiferenta. Mucegai. Lumanare. Hartie.
Am asteptat scrisoarea cateva zile dar parea ratacita prin nimic. Mereu am visat casuta micilor orase din State, in pustietatea unei copilarii de vis si unui viitor sec. Visam sa ne eliberam cariera catre un oras mare in care sa crestem suflete frumoase pentru ca apoi sa ne retragem acolo unde am inceput, iar sufletele acelea sa ne viziteze si sa ne povesteasca viata unui oras lipsit de prezenta noastra. Nu-mi place cum decurge totul, lumea ma sufoca si nu cred ca sunt in stare sa merg inainte in conditiile astea, stiu ca nu imi iese mare lucru, dar ma chinui. Poate aici ni se pare ca ne plictisim, dar crede-ma...am fost printre ei, iar toate povestile alea pe care oamenii mari le sopteau in colt de noapte erau adevarate. Colti, coarne si copite purtate in vazul tuturor, nici macar nu se mai feresc, atat de bine se simt in pielea lor rosie batatorita de soarele din sud. Nici eu nu sunt prea hotarat, schimb peisajul pentru ca oamenii viitorului sunt de fapt de sticla si reflecta lumina in toate directiile. Tu iti schimbi culoarea des, dar inteleg ca nu stii ce sa alegi, abia acum le cunosti pe fiecare in parte. Valurile darama intr-un final castelul de nisip intr-o noapte neagra furtunoasa. Lumea isi rupe aura purtata pana acum si isi arata fetele pe care nu mai poate sa le ascunda. E clar ca totul e o gluma proasta. Usor, strigoii isi fac aparitia din spate. Auzisem ca sunt adevarati dar nu am crezut ca pot fi atat de infricosatori. Nici tu nu arati atat de bine luminata de fulgerele de pe cer, incerci sa ascunzi totul fugind din raza vizuala, dar e prea tarziu..simt oricum cum ma transform in piatra.
Primavara tarzie. Aburi. Sec. Incercare. Soare cu dinti. Vant. Ploaie.
Nu mai cred in povesti, sau cel putin asa imi place sa imi spun de multe ori inainte sa adorm de frica aparitiei unui vis care sa se termine brusc dimineata. Ma uit din cand in cand spre fereastra, e placut sa privesti in gol...in ultimul timp tot apar siluete prin fata si plictisit de nimicul din jur incerc sa dau perdeaua la o parte sa le observ mai bine. Iti povestesc cuminte cum ii urasc pentru ca m-au condamnat in camera aia. Recunosc, si eu am fost de vina, dar am uitat sa zbor cand au aruncat cu petrol pe aripi. Nici macar sa imi dau seama ce e negru si alb nu mai pot. Asa ca hai alaturi, iti ofer scaunul dinspre fereastra sa observi ce se intampla in lumea ta. Iti dau cuvantul ca e cel mai bun mod de a vedea limpede, dar in acelasi timp, fara putere de a modifica ceva. Eu nu vreau sa ma accepte si din motivul asta cred ca sunt pregatit sa plec in calatorie, vizita ta m-a trezit cu totul, iar ei sunt doar niste piedici peste care trebuie sa trecem in calatoria spre insula aia. Ti-am promis ca vom ajunge acolo si chiar daca nu au trecut alte sase decenii si jumatate de la juramant, trebuie sa incercam macar. Stiu ca sunt diferente mari, dar sigur putem trai in mai multe dimensiuni, iar acum tu reprezinti cel mai bine ce a pornit de la un joc stupid cu mingi aruncate in aer. Sigur ca nu esti tu,
am renuntat sa mai cred asta, dar cu puterea mintii tranformam orice in aur..nu? Imi spui sa privesc fiecare indiciu in parte si sa fiu egoist, pentru ca asa e cel mai bine. Te cred, in ultimul timp si eu am inceput sa cred asta si scuturand rusinea unui astfle de gand, iau in considerarea posibilitatea de a transforma gri-ul indiferent in negru absent.
Tu ramai blocata....Ai scos capul doar sa vezi daca ceva bolnav se mai agata de o ultima privire..nimeni nu mai spera cu adevarat in ultimele sanse si de obicei habar nu avem cand sunt acestea, dar ce mai conteaza cand tot ce se intampla in jur te impinge cu totul?
Nimeni nu crede ca Rob te striga in miez de noapte si fiecare isi pune semne de intrebare intr-un haos total..ne place sa fim idioti de egoisti incat sa ignoram realitatea. Stiam de mult timp ca lumea minte si inseala si chiar daca am pretentii, totul se transforma usor in sperante asemenea unor minuni. Nici macar visul unei nopti pline de stele, de vara, nu mai isi face aparitia...a ramas doar o patura goala, cateva stele cazute fara nici un succes si un strigoi in fata. Te vad des cum iti intorci privirea spre ce crezi ca e o pierdere de vreme...scoti capul dupa colt cat sa nu fie observat, nu iti place sa te asociezi cu lumea asta de nimic.
Traim degeaba copil...niciunul dintre noi nu va ajunge sa isi vada indeplinit visul, oricare ar fi ala, pentru ca suntem oameni, pentru ca niciodata nu ne multumim cu ce avem si pentru ca de fiecare data cerem din ce in ce mai mult. Probabil nici eu nu te voi vedea linistita si nici tu nu ma vei vedea impacat. Tu vei fi ajunsa din urma de nimic, iar eu ma voi zbate in ceva ce nici macar eu nu mai inteleg. Vezi tu?..toti murim, asa ca de ce sa ne chinui sa dam altora sansa sa arunce un lant in jurul gatului nostru? credeam ca suntem mai puternici decat atat..asa imi povesteai noaptea inainte de cel mai scurt somn. NU cunoasteam cu adevarat pana acum ce inseamna minciuna cu toate ca ma bateam cu pumnii in piept ca am trait destula...
Am vrut sa te intreb de cateva ori cum mai e viata acolo in iglu, dar stiam ca nu pot ajunge cu altceva in afara de scrisori si stii cat de sila imi e sa redactez povesti. Cuvinte imprastiate aiurea nu rezolva nimic, ramanem la fel pentru ca nu ne place sa invatam din greseli, pentru ca nu ne place sa le consideram greseli. Oricum totul dispare. O zi, o saptamana...o luna, toate trec si se transforma in scrum...in nimic..pana si stelele isi pierd lumina in final. Cu totii ne lasam cuprinsi de intunericul asta.
Anotimpuri. Viteza. Agitatie. Gri. Inchide ochii. Intinde-te. Viseaza.
Oricat de mult am incercat sa gasesc un rost, nu reusesc, poate asta e farmecul. Nimic nu are sens cu adevarat oricat de mult am incercat noi sa gasim unul. Ti-am spus ca putem trece cu zambetul pe buze de mocirla asta si continui sa cred asta pentru ca e tot ce ramane in final de zi. O idee copilareasca pierduta prin rafturi subrede, idee pe care sunt sigur ca o hranim cu totii, unii mai mult iar altii mai putin. Sunt sigur ca si tu speri sa ai un suflet usurat, dar asta poate insemna in acelasi timp un suflet gol. Cine sa ne mai inteleaga?
De aici, de langa rau, totul se vede mai viu, imi pierdusem increderea cand spuneam ca trebuie sa fie mai bine si ma priveai cu ochii goi. Si inca sunt obsedat de insemnatatea unui triunghi ce isi pierde timpul sa ne viziteze aproape zilnic, dar asta poate fi numai de bine. Am incercat si inca mai am momente cand imi doresc sa scot idei "stupide" afara, dar ce rost are daca asta ma transforma intr-un trist. A fost de ajuns sa vad ce efect asupra unora. De aici, timpul imi permite sa privesc in oglinda si sa analizez, fara sa ma ghidez dupa etalonul pe care mi-l baga ei pe gat. Mereu mi-a fost frica sa inchid ochii gandindu-ma ce as putea pierde, de ce as mai pierde timp sa o fac acum? Sunt de acord ca fiecare suntem diferiti, dar in acelasi timp cu totii avem cel putin un punct comun. Toti murim..mai devreme sau mai tarziu. Pana atunci trebuie sa culegem amintiri, ce rost are materia?
Un vis ciudat. Fantome. Albastru. Arome. Amintiri. Fum.
Le simt lipsa. Stiam ca tot ce dispare din jurul meu imi va provoca odata nostalgie, orice ar fi acel lucru. Brunava m-a facut sa ma gandesc si mai mult la ce e de facut in continuare si spre ce sa alerg, dar mi-a confirmat ceea ce stiam de mult timp. Nu le pot parasi, mi-au fost atata timp alaturi si as da dovada de lipsa de loialitate sa nu intind o mana de ajutor. In monotonia din casa am gasit siguranta pe care o cautam in nestire pe fereastra ce alimenta vise tot timpul. Nu pot sa le intorc spatele, deja fac parte din mine. Le-am promis fara sa imi dau seama ca daca va fi sa plecam o sa ramanem in continuare impreuna si am de gand sa ma tin de cuvant, oferit chiar si unor fantome..
Deschid ochii, Ema cotrobaie prin jur si se maimutareste spre mine. Sunt sigur ca a observat ceva in neregula si e singurul mod in care stie sa imi ia gandul, dar nu stie ca nu poate fi stapanit, nici macar de mine. Cu toate acestea efortul ei mi se pare amuzant. Am tot incercat sa ne impingem zilele astea unul pe celalalt de la spate si am uitat de lumea de afara. Locul este minunat si o sa fie trist cand va trebui sa plecam. Am hotarat ca vom face asta maine, dupa o ultima seara in care sa ne luam ramas bun de la tot ce e aici. Am decis sa vanam locurile de genul asta pe viitor, nimic nu iti incarca bateriile mai bine decat sa privesti cerul de undeva departe de tot.
