M-am trezit ciudat astăzi. Nu pentru că ar fi
duminică, ci pentru simplul fapt că visurile acestea au început să îmi dea
târcoale din nou. Știi tu, cele în care nu stai departe cu anii, nu cele în care
tu colinzi lumea pentru a-ți depăși limitele în timp ce eu privesc încătușat de
pe geam, nu cele în care tu ai lumina unei veri îndepărtate în ochi. Nu, sunt
celelalte care mă sufocă. Acele visuri în care tu ești aici alături de mine în
lumea de noroi, visurile în care brațele mele te ating și te liniștesc în timp
ce gura mea îţi șoptește noțiuni despre o lume perfectă...nu în totalitate,
perfectă doar pentru noi. Mă întreb ce mă leagă atât de mult de tine și încerc să
găsesc răspunsuri deși undeva în adânc le știu, doar că încă nu realizez...sigur,
a fost acel click încă din primul moment de când te-am văzut, de pe vremea când tot ceea ce visam era împrumutat din
împrejurimi, încă de atunci când m-ai tras din cochilia mea și ți-ai băgat
nasul în micile jocuri ale mele. Tu, un mic om,
curios, cu părul lung și drept și cu nasul în vânt. Mă uitam la tine și
nu înțelegeam de ce toate lucrurile mele nu mai par atât de interesante dintr-o
dată. Vezi? Încă de pe atunci ceva s-a schimbat, iar de atunci nimic nu a mai
fost la fel. Aseară te-am privit din nou de aproape. Nu ești ca celelalte...nu
te chinui cu nimic să te faci plăcută, nu ai nevoie de farduri, nu ai nevoie de
fel și fel de cosmetice care să iți acopere tenul pentru că tu știi să îți porți mândră imperfecțiunile și
să faci din lucruri ce pot părea dezavantaje, arme cu care ataci subtil pe cei
din jur. Uitasem de ce te-am plăcut tot timpul, Ava, uitasem total că
naturalețea ta este peste tot ceea ce am întâlnit până acum, uitasem cât de
multe lucruri m-ai învățat despre o lume care trebuie neapărat însănătoșită.
Dacă îți vine să crezi chiar ajunsesem să privesc cu admirație spre toată hora
lor tâmpită, credeam că acesta e adevărul și aprobam sigur pe mine toată goana
lor după bani...chiar și acum mai fac asta uneori. Ajunsesem să îi compătimesc
când plângeau pentru că nu reușeau să se ridice la doleanța celor care îi
conduceau cu biciul. Îți vine să crezi, Ava? Îți vine să crezi că te-ai chinuit
atâta timp să îmi arăți ce e aia viață doar pentru a scăpa într-o lume care se
omoară pentru o creștere salarială? Ai râde, dar ei, chiar și eu, alergăm să
fim plăcuți de oameni pe care nu îi plăcem, râdem în fața unor oameni care nu
sunt amuzanți deloc și trăim în cutii care ne sufocă, doar de dragul de a fi
mai aproape de o viață pe care nu ne-o dorim cu adevărat, dorim doar o viață
care să fie în concordanță cu idealurile lor...noastre...și facem asta cu
zâmbetul pe buze. Noroc că mai sunt momente, ca aseară, când mi se dă peste cap
întreaga rutină. Ar trebui să vii mai des, să mă trezești și să îmi spui că
asta nu e ceea ce am promis. Acesta e doar visul unor oameni triști și singuri
pe care îi urâm din toată inima, acesta e doar visul unora care se închid în casă
și cărora le e frica să iasă din acele cutii...acesta e visul oamenilor mincinoși
cu ei însuși și nu numai, Ava. Acesta, nu este visul nostru...
Ai plecat din nou, cu o despărțire
rece și distantă. Eu am rămas să te privesc cum te îndrepți spre noi aventuri.
Nu știu de ce stărui în continuare aici, crede-mă, dar picioarele nu mă ascultă să pornesc pe urmele tale, iar sufletul e ciopârțit de atâtea impulsuri învălmășite
ale creierului care după analize peste analize decide că lumea lor chiar are
logică, că e nevoie de bine și rău, că viața are nevoie de un echilibru și că nu
se poate să visăm continuu....dar eu nu văd echilibrul acesta despre care se
tot vorbește, Ava, nu îl văd nicăieri. Lumea de aici e bolnavă, iar eu nu știu
care e leacul. Oamenii, au mai toți colțurile gurilor îndreptate spre pământ, sprâncenele
încruntate și sunt plin de riduri încă de mici de la atâtea gânduri negre ce le
tranzitează mintea. Se bat pentru putere, o luptă menită să pună o mână de
oameni pe o treaptă mai înaltă, în timp ce alții rămân blocați în aceeași cursă,
însă fără izbândă, iar toți uită definitiv ideea principală, binele comun. Se
fac rele gratis, iar relele știi că aduc după sine doar rele, iar astfel intrăm
într-o buclă din care nu mai avem scăpare. Natura, e câmpul lor de luptă. Gri-ul
cimentului bombardează verdele ei, tone de oțel ciopârțesc adânc lemnul bătrân
al copacilor, iar smogul produs de atâta zvăpăială ne împiedică să mai privim
spre stele. Asta e aici, Ava, o luptă în care se uită de familie, prieteni și
uneori chiar de sine, aici oamenii vând interacțiuni pentru hârtii și pentru un loc în
față. Acesta nu este visul nostru...
Acum e seară. Tu, ești plecată de mult, iar plămânii mei au rămas fără
aerul împrumutat de la tine, de la visele tale. Îmi aprind o țigară pentru a-mi
reaminti unde sunt și pentru a te uita pe tine împreună cu toată aura ta
fericită, până când ne vom reîntâlni. Îmi așez ochii în puncte fixe în care zăbovesc
minute întregi în timp ce încerc să îmi golesc mintea, să pot adormi liniștit.
Zgomotul venit dinspre geamul crăpat nu mă lasă să evadez. Vorba “ țipenie de om “ a dispărut complet pentru că aici tot
timpul mișună cineva, indiferent de oră. De afară intră pe acel geam sunetele mașinilor
pe șoseaua udă, sunete permise de lipsa animalelor nopții care au fugit de mult și
ne-au lăsat să ne mulțumim cu sunete create tot de această lume bolnavă, tot de
noi. Noiembrie a venit punctual ca de fiecare dată pentru a-mi râde în nas.
Nenorocitul nu mă uită și îmi șoptește mereu că va fi alături de mine tot
timpul încercând să uneltească împotriva mea în încercarea lui patetică de a se
răzbuna pentru că am încercat să îi arăt că nu e totul așa gri ca el, dar parcă
m-am obișnuit și de fiecare dată încerc să îl primesc cu indiferență pentru că
știu că asta îl macină. Te-aș întreba
dacă aș știi că nu e în van, tu unde iți găsești liniștea pentru că știu că nu
ai putea suporta vreun moment nebunia asta, și te-aş ruga să mă îndrepți și pe
mine în acea direcție pentru că acesta, Ava, acesta nu este visul nostru...
