-
Unde
mergem, Ava? Nu crezi că ne avântăm prea adânc? E târziu, iar lumea ne va caută,
mai mult, se întunecă și nici măcar nu sunt sigur că mai știm drumul spre casă,
hai înapoi, spuse Dante îngrijorat de drumul care părea să devina din ce în ce
mai necunoscut.
-
Serios,
Dante? O să ai destul timp să iți faci griji când vei crește, Ava răspunse fără
să se uite în spate, cu un aer arogant, preocupată doar de drumul pe care îl
are de parcurs, nici măcar spinii vegetației nu o deranjau, captivată din ce în
ce mai mult de tot ce era în jurul ei.
-
De
unde știi tu asta? Vorbești de parcă știi cum va fi când o să fim mari.
-
Nu știu,
răspunse din nou Ava privind doar în față, dar am citit într-o carte că așa se întâmpla,
că atunci apar grijile.
-
Nici măcar
nu știu ce sunt alea.
-
Eh, îmi
imaginez că ceea ce faci tu acum, hai să mergem încă nu cred că am ajuns.
-
Dar
unde să ajungem? Unde vrei să mergem? În jur văd doar câmpie înconjurată de pădure
și deloc vreo așezare, vreun om, sau măcar vreun adăpost. Se lasă seara, Ava, hai
să ne întoarcem.
-
Pe
bune, Dante, nu vreau să îmi petrec toata vacanța în casă sau maxim pe lângă
ea, lasă-te purtat puțin de vânt.
-
Dar
nu bate nici un vânt...
Ava își întoarce un pic privirea
spre Dante amuzată de răspunsul acestuia, privindu-l cum chicotește la rândul
lui, mândru de răspunsul tâmpit pe care l-a găsit pentru a o scoate un pic pe
aceasta din starea de căutare orbească în care a intrat.
-
Ești
tembel? Lasă prostiile!
-
Hai
Ava, râzi un pic, nu știu ce tot cauți și sunt tare curios.
-
Nici
eu nu cred că știu, dar am citit într-o carte...
-
...Ai
citit într-o carte? Ești sigură că romanul de aventură pe care l-ai citit
zilele acestea nu te-a afectat?
-
Nu!
Ia-mă de mână și hai să mergem, daca nu vrei să înnoptăm pe aici în pustiul acesta.
-
Oricum
nu cred că mai avem altă șansă, dar te urmez.
Soarele se pregătea să apună împrăștiind
razele roșiatice pe cer, peste mica porțiune de deal ce întrerupea cercul
format de marginea pădurii, porțiune de unde și-au făcut apariția și cei doi copii
plecați fără vreun cuvânt din satul în care își petreceau vacanța. Acum, aceștia
se aflau undeva în jumătatea cercului îndreptându-se grăbiți către copaci...Ava
cu pași repezi, trăgându-l după ea pe Dante, care, neîncrezător, avea dubii că
Ava e sănătoasă la cap.
........................................................................................................................................................................
Cei doi se cunosc de câteva
zile, venind fiecare să își petreacă vacanța de vară într-un colț rupt de lume,
lucru care inițial i s-a părut,, fiecăruia în parte, o pedeapsă cruntă din
partea părinților care, în mintea lor, au vrut să îi ia din mediul lor, orașul,
pentru a le strica toată bucuria de a își întâlni prietenii în fața blocurilor,
zi de zi. Dante, pasionat de fotbal, a venit supărat că nu poate juca nici măcar
o miuță în locul acesta. Aici în zona asta nu cunoaște nici un băiat, iar cei
cu care a încercat să facă o mică legătura habar nu au să dea cu piciorul în
minge, știu doar să cutreiere de dimineața până seara nicăieri și înapoi. Ava,
mai mică cu un an decât Dante, începuse să aibă gașca ei de fete la bloc, fete
cu care se plimba prin parcurile de plastic ale orașului, schimbând idei despre
mondenitățile pe care abia au început să le vadă la televizor, începuse să își
imagineze cum va deveni creatoare de modă, sau model, sau măcar va avea propria
firmă de unde să câștige o grămadă de bani, dar nici măcar nu știa ce înseamnă banii.
La rândul ei, Ava era destul de supărată pe ai ei pentru că au adus-o în locul
acesta în care nu are televizor și unde singura distracție, dacă o poate numi
astfel, sunt cărțile de aventură ale bunicii pe care, în lipsă de altceva, a început
să le citească, ocupându-și astfel timpul. Cei doi s-au întâlnit din întâmplare
într-o zi la o nuntă, în sat, unde au fost târâți de către bunicii lor și și-au
dat seama imediat că sunt diferiți față de cei din locul acesta. Cei doi stăteau
la mese față în față despărțiți de ringul de dans unde nuntașii își etalau
opincile cele noi. Dante, deși timid, îi arunca priviri involuntare în momentul
în care cei ce dansau făceau câte o pauză de la horă. Era încântat de faptul că
era diferită prin hainele de oraș și că avea un aer diferit față de ceilalți,
un aer un pic arogant, ceva necunoscut pentru cel ce obișnuia să judece oamenii
doar după cum loveau mingea. Era uimit să vadă doi ochi ce sclipeau în toată
marea de lumini pe care o oferea localul, iar în momentul acela știa că e
specială, doar că nu știa cum și de ce.
Seara durează mult prea mult aici, trecuse de
mult ora la care Dante era în pat, era prima oară când lua parte la o astfel de
paradă de oameni, însă nu grămada de oameni ciudați îl fascina, nici
comportamentul nemaiîntâlnit al lor și nici măcar muzica sau gălăgia, așa cum o
numea el, nu era ceva care să îl încânte. Ochii îi erau plini de nisip de la
oboseală, însă blocați în aceeași direcție, ochi pe care îi muta doar când aceștia
se intersectau cu albastrul din ochii Avei, care începuse să îl observe și
care, la rândul ei, începuse să îl țintuiască cu privirea, însă asta nu era pe
placul lui Dante, nu îi plăcea să fie privit și astfel cere voie de a bunici să
iasă puțin până afară cu scuza că vrea să ia o gură de aer, pentru a scapă puțin
de privirea bănuitoare a Avei. Odată ieșit pe scările localului, Dante simțea
din nou libertatea de a nu fi privit de nimeni uitându-se liniștit spre
infinitul de stele pe care nu îl mai zărise niciodată până acum, doar că asta
nu a durat prea mult și simțind o mână pe umăr se întoarce speriat...
-
Hei!
De ce mă urmărești? Se auzi o voce hotărâtă.
Dante se întoarse speriat, iar în fața lui stătea mândră acel copil cu ochi
albaștrii pe care îl privise toata seara, inima îi bătea puternic, iar cuvintele
dispăruse aproape complet din vocabularul său.
-
Ce? Nu! Eu? Nu...Dante începuse să se bâlbâie,
surprins de cea care îl intrigase toata seara.
-
Hai că
te-am văzut că te uitai tot timpul spre mine, de ce?
-
Eu?
Nu mă uitam, poate ți s-a părut.
-
Eu
sunt Ava! Încântată! Spuse aceasta încercând să treacă de momentul ciudat.
-
Dante,
răspunse și copilul timid. Încântat și eu...
-
Nu ești
că ceilalți, nu ai opinci și nici cravată?
-
Și
asta e bine?
-
Acum
da, tot ce am cunoscut pe aici îmi displace complet, iar tu, pentru că nu ești
de aici îmi placi.
-
Și tu
îmi placi, răspunse Dante încercând să își găsească cuvintele potrivite pentru
prima discuție cu omul care trezise în el sentimente necunoscute până acum.
-
Ce cauți
aici?
-
Nimic,
părinții au decis să îmi petrec vacanța aici, au spus că am nevoie de o pauză
de la oraș și că trebuie să cunosc și o altă viață, deși nu știu prea bine ce înseamnă
asta, dar tu? Nici tu nu ești de aici, nu? Îți lipsesc cizmele roșii și bentița,
Dante începuse să scuture din timiditate și încurajat de Ava intră în discuție
din ce în ce mai mult.
-
Cizme
roșii? Yac! Eu? Nu voi purta niciodată așa ceva. Nu îmi spune că iți plac
pentru că mă voi întoarce la bunica mea.
-
Nu,
nu...e mai bine fără cizme...pantofii tăi sunt buni.
-
Așa,
speram să spui asta, sunt cumpărați de la Zara.
-
De
unde? Dante habar nu avea ce înseamnă Zara sau de ce Ava luase un aer important
când rostise cuvântul acesta ciudat.
-
Zara,
firma super cunoscută de încălțăminte și haine și chestii.
-
Ce?
-
Nu contează....
Seara a trecut altfel acum, cei
doi găseau unul în celălalt evadarea din locul acesta pustiu pentru ei, găseau
o apropiere de orașul cu care erau crescuți și găseau depărtare față de oamenii
aceștia care pentru ei păreau super ciudați. A fost momentul în care cei doi au
creat o legătura ce avea să îi conducă spre multe aventuri, cunoaștere de sine și
multe bucurii îmbinate pe alocuri cu dezamăgiri. A fost momentul care le-a
schimbat amândurora viața pe care o cunoșteau până acum...
........................................................................................................................................................................
Cei doi copii inconștienți de
pericolele pe care le oferea zona pe care o tranzitau la ora asta, au ajuns la
intrarea din pădure. Ava, pregătită, a scos din rucsac două lanterne și s-a avântat
cu curaj spre copacii înalți.
-
Ești
sigura Ava că e bine ce facem? Habar nu avem ce putem întâlni aici.
-
Știu,
dar mi-ar fi rușine să ne întoarcem acum, să ne fie frică.
-
Nu îmi
e frică, dar mă gândesc și la pedeapsa care probabil ne va aștepta acasă,
nimeni nu știe unde suntem, sigur își vor face griji.
-
Am făcut-o
deja, Dante, nu mai avem ce să pierdem, cărțile alea ciudate ale bunicii m-au învățat
să am curaj și să profit de moment.
-
Iar cărțile
alea...
-
Da, o
să ți le împrumut și ție poate nu o să te mai aud cu văicăreli.
-
Bine,
Ava, hai să mergem. Habar nu am încotro mergem, sau ce aștepți să cauți dar
mergem. Dante începuse să se enerveze să fie luat de sus de Ava și hotărâse să
o urmeze oricât de idioate ar fi ideile ei, doar să nu o mai audă că se dă mare
cu curajul ei.
În pădure se vedeau doar luminile
celor două lanterne și se auzeau fel și fel de sunete necunoscute lor până acum.
Nu semănau deloc cu sunetele mașinilor, cu claxoanele lor. Era un sentiment
ciudat, dar plăcut, o călătorie într-un necunoscut care îi încuraja să se avânte
din ce în ce mai mult. După zeci de minute de mers amândoi se opresc brusc când
zăresc în fața lor un adăpost. Un acoperiș apărut de nicăieri ce apară două bănci
și o podea din lemn masiv.
-
Uite
Dante! Uite! Exclama continu Ava, bucuroasă peste măsură de ce găsise. Vezi?
Asta tot căutam, un loc ca acesta, e fix ca în cartea bunicii, vreau să ne
oprim aici. E ceea ce îmi doream să găsesc. Știam că pădurea trebuie să ascundă
locuri minunate că ceea ce vedem în fața.
-
Sunt
de acord cu tine și îmi pare rău că nu am avut încredere, e într-adevăr
minunat. Nu am mai văzut așa ceva în viața mea. Oare cine a construit asta?
-
Oamenii
din cărți. Hai să ne așezăm acolo jos.
-
Așa
pe podea? Nu o să fie răcoare?
-
Credeai
că vin nepregătită? Uite, ține asta, spuse Ema entuziasmată de tot ce era aici,
scoțând din rucsacul pe care Dante începuse să îl considere magic o pătură
mare. Vom pune asta jos, ne vom odihni, iar când ne plictisim ne întoarcem spre
casă.
-
În
regulă.
Cei doi au așezat meticulos pătura
cât să poată vedea cerul printre pilonii groși ai adăpostului. Totul i se părea
ca într-o carte cu povești, mai ales că nu credea vreodată că există atâtea
stele pe cer. Orașul înecat în fum și ceață nu le-a oferit niciodată o astfel
pe priveliște. Cei doi se schimbau încetul cu încetul după doar câteva zile
petrecute împreună la sat. Orașul a început să nu li se mai pară de neînlocuit,
fotbalul dispăruse ușor din mintea lui Dante și era înlocuit de ochii Avei și
de palpitațiile pe care i le oferea natura. Pentru el totul era nou, plăcut și
ciudat. Ava, nu se mai gândeam cu ce să se încalțe și înlocuise pantofii de la
Zara cu niște teniși simpli, negri, murdăriți pe alocuri cu pete de noroi. La rândul lui, cerul era încântat să îi vadă.
Își etala stelele și le mișca spre a oferi celor doi, care se țineau timid în brațe,
un spectacol de neuitat.
........................................................................................................................................................................
BIP! BIP! BIP! BIP! BIP! BIP!
Dante se ridică nervos din pat aruncând
cu blesteme către alarma ce îi dădea trezirea pentru o nouă zi în care sufletul
lui se lupta cu greutate să supraviețuiască. E opt fără cinci minute și trebuie
să se pună pe picioare. Viața nu stă în loc și el trebuie să își câștige
existența. Se îndreaptă cu nisip în ochi către baie. Se uită în oglinda și
acolo vede un copil ce zâmbește cu gura până la urechi în locul bărbatului pe
care îl cunoaște. Își dă repede cu apă pe ochi, iar închipuirea dispare. Acum în
oglindă apare un băiat mare cu barbă și mici riduri pe față. Zâmbetul dispare,
iar în locul lui își face apariția o dungă nemulțumită. Se întoarce în cameră,
își pune pe el cămașa de plastic, pantalonii asprii și încalță pantofii ce
par făcuți din scoarță de copac. Se urcă în mașină și pornește din nou spre
locul unde se macină suflete. Pe drum îi zvâcnește în creier imaginea unui cer
înstelat și al unui copil curajos cu ochii albaștrii și pantofi de la Zara,
fără să își dea seama dacă a visat sau a trăit cu adevărat asta. Memoria lui s-a
stricat de la lumea celor mari...
