Always

Incerc astazi sa insirui toate probleme, pentru ca eu inca sper ca atunci cand le arunci oriunde, chiar si pe foaie ele dispar.Un gand strain, care nu ma cunoaste deloc, imi urla continuu in cap, si imi spune sa le infrunt, pentru ca doar asa le pot invinge, si numai asa pot trece peste...eu ii spun sa isi vada de treaba lui, ca inca nu sunt sigur daca ma cunosc eu destul de bine, mai ales voi criticii mei.Un singur lucru stiu..am incercat din toata inima sa lel infrunt, poate hotararea pe care eu o consider maxima nu e indeajuns pentru a putea razbate, si nici ea, nici ea, nici ea si nici ea nu poate sa ma ajute..doar tu:)..incearca sa intelegi te rog, dar totul nu e asa evident cum pare, si inca odata ascund adevaratele sensuri in spatele unor cuvinte simple, dar de data asta nu de frica de a fi inteles, ci de teama ca acel inteles sa nu fie ignorat...in fine, iar aberez...
Inconjurat de o armata de realitati virtuale incerc sa o gasesc pe cea in care imi am locul meu, insa imi tot doresc sa intru in cea in care nu am reusit sa imi termin rostul.Fara username e totusi imposibil, iar daca mai pui si ca parola e schimbata o sa realizezi ca nu are nici un rost, orice idioat din lumea asta ar realiza asta, insa unul isi impune cu incapatanare sa reuseasca in situatii in care foarte putini incearca, sa nu mai vorbim de reusite.Imi sabotez fiecare sansa la fericire pe care o am, si ma arunc cu capul inainte in autodistrugere..de ce sa imi caut sfarsitul, cand eu am sfarsit deja odata?
Singurul joc pe care l-am adorat a fost unul scurt, cu un nivel final de care nu am reusit sa trec, si despre care mai toti mi-au spus ca e facut astfel incat sa nu il treaca nimeni nicioadata, dar eu incerc.Nu are cum sa nu se termine, trebuie sa fie o chestie oricat de mica sau mare, grea sau usoara pe care sa o pot face, si nici nu vreau sa ma gandesc la faptul ca cineva joaca acel joc in locul meu...nu vreau sa vad pe altcineva cum joaca nivelele trecute de mine, si atat de iubite de mine...am iubit grafica simpla a jocul, textura nu atat de reusita, dar in felul sau excelenta..insa la fel ca toate jocurile...ramane un simplu joc, iar realitatea e altfel...realitatea e o mare...si nici nu vreau sa ma gandesc ca nu am ce sa caut aici.Nici acum, nici maine, nici poimaine...doar ieri!



"I've got soul, but i'm not a soldier"

Trough fire part two

Si acum sunt in fata unei asteptari..dupa atata timp inca pot astepta? nu, cu siguranta nu.Citeam despre marii tacticieni ai lumii, si nici unul nu a terminat neinvins.Toti au ajuns intr-un moment in care au fost invins, iar in ciuda tuturor eforturilor nimeni, niciodata nu a ramas in picioare.Nu am vrut niciodata sa fiu tactician, am crezut insa ca poate asa voi obtine rezultatele cele mai bune.Mai am inca o lupta de dus, apoi ma voi retrage, acum depinde si retragerea cum va fi.Obosit, insangerat si singur, pe o vremea ploioasa, voi astepta in varful turnului meu ultima batalie.Am castigat atat de multe, incat nu mai am emotii, dar disparitia emotiilor tine si de infrangerile din ultimul timp, ajutoarele m-au abandonat pentru ca acum totul depinde de mine, m-au lasat sa imi infrunt demonii singur, iar eu ii astept cu placere stiind ca mai mult nu voi putea pierde niciodata.Este exact imaginea conducatorului decazut si pregatit sa isi primeasca ultima lovitura, dupa care poate cobora pe pamant, printre muritori, printre chestiile banale de zi cu zi, pe pamantul plictisit de pasi trantiti doar pentru ca lumea trebuie sa mearga inainte.
Gandurile il prind din urma, stie ca va fi invins mai mult ca sigur, si nu doreste sa astepte ultima lovitura, nu a facut-o niciodata, nu a avut rabdare niciodata, si mai bine moare luptand decat sa se lase batut pur si simplu.Din inaltul turnului, Dante coboara pentru a isi intalni adversarul, pentru a forta lupta, de fapt finalul ei, pe care il stia de mult timp si pe care nu mai avea rabdare sa il astepte.Ranit, isi gandeste ultima sa tactica, nu va putea face fata insa, niciodata armatei ce vine puternic sa il distruga.Impins din spate conducatorul advers infige sabia inima batranului tactician, care incercand sa mai raspunda cumva, cade insangerat in mijlocul cetatii sale.Din acest moment si-a pierdut orice urma de umanitate, a devenit un strigoi caruia nu ii mai pasa de nimic, care se uita in spate si nu isi da seama pentru ce a luptat atat.Cetatea lui va fi castigata si recastigata la infinit.Toate luptele sale au fost pentru nimic, cetatea nu isi dorea un asemenea conducator.Intins pe ceea ce era odata pamantul sau, Dante nu isi mai iroseste puterile sa isi revina, dorinta sa de a isi recastiga tronul a disparut, s-a saturat sa lupte si acum se multumeste cu starea sa de strigoi.Singurul lucru ce ii mai aminteste ca odata a fost om este recele otelului trecut prin ceea ce a fost odata inima sa.