Click - 8

             Am plecat din Brunava astăzi.  Eram conștient că o să vină şi momentul acesta, însă nu atât de repede şi nu după o seară ca cea trecută. Nu am reuşit ore bune să trec peste amorţeala ce m-a cuprins de când m-am trezit, iar Ema m-a grăbit constant. M-a ajutat însă cu micul dejun fără de care nu aş fi fost în stare să fac nici măcar un pas, cu zâmbetul ei şi siguranţa de care dă dovadă.  După ce am terminat micul dejun am luat bagajele, am lăsat cheia sub bolovan unde ne tot arăta proprietarul când am ajuns prima oară, am privit pentru ultima oară locul acesta minunat şi am pornit la drum. Încă nu ne-am gândit încotro ne vom îndrepta, tot ce ştim este că pentru a călători către oricare alt oraş, într-o zi de duminică, înseamnă să baţi la picior aproximativ 6 kilometri. Duminica este respectată până la extrem de comunitatea de aici. Nici măcar femeia cu ceaiul nu era în grădină alături de copiii ei. Ne-am dorit să ne luăm rămas bun, dar am rămas un pic uimiţi de lipsa de viaţă pe care satul o afişa, apoi mi-a spus Ema că in ziua în care  s-a dus singură să se plimbe şi să cumpere câte ceva i s-a spus că duminica satul este mort, asta in cazul în care ar fi avut nevoie de orice…şi noi fix astăzi ne-am hotărât să plecăm. In fine, oricum am plecat la drum şi nu avem altă soluţie in afară de picioare aşa că putem să încercăm să ne bucurăm de peisaj măcar.  Alături de cea mai bună companie pe care puteam să o am în momentul acesta nu poate fi decât o plăcere. Ema reușește să facă ce foarte putini au reușit până acum. Mă ambiționează exact în momentele în care am cea mai mare nevoie, iar eu mă simt atât de prost pentru că am impresia de multe ori că nu mă ridic la nivelul pe care îl merită, dar asta e doar mintea mea obișnuită prea puțin cu  lucruri frumoase din partea altora. Nu pot să spun sigur dacă Ema e diferită, chiar dacă a demonstrat multe în ultimele zile, însă merită să sper că e așa. Mereu merită să speri la mai bine cu toate că de cele mai multe ori rămânem dezamăgiți…sigur momentul care va fi diferit va compensa eșecul celorlalte. Trebuie să o facă…

-          Şi? Ai de gând să îmi povestești şi mie ce ai visat aseară, Dante?

-          Încă nu sunt sigur. Îmi aduc aminte acum de câteva flash-uri dintr-o pădure. Nu știu unde eram şi ce căutam acolo, însă știu că mă simțeam răvășit ca şi cum mi-ar lipsi o mare bucată din mine…dar nu reușesc să îmi reamintesc detaliile. Şi nici nu cred că voi reuși să o fac. Oricum ar fi, nu îmi doresc neapărat să mi-l aduc aminte şi e doar un vis, nimic mai mult.

-          Niciodată nu este doar un vis. De fiecare dată subconștientul lucrează fără să ne dăm seama. El te-a dus in pădurea aia şi se pare că îți plăcea mult sau erai prea prins acolo. Oricum ar fi , sigur era ceva interesant pentru tine.

-          Nu tot timpul ce e interesant e şi bun, iar eu momentan nu vreau nimic mai mult decât să privesc în față. Știi şi tu cât de ușor mă pot împiedica de trecut.

-          Ok...las-o baltă. Ai dreptate până la urmă. Încă mai am anumite obiceiuri învățate de la ei, oamenii furnică, încă  mă mai trezesc considerând că trebuie să știu tot şi că altfel nu ne putem bucura de ce e în față, dar alături de tine învăț cât de mult e necesar sa mă dezvăț de unele reacții furate de la ei. Chiar așa, Dante, de ce îi urăști atât de mult?

-          Pe cine?

-          Pe oameni, despre ei vorbim.

-          Așa pare?

-          Nu știu, câteodată am impresia că ai vrea să rămâi singur pierdut prin lumea asta. Ai momente când pari deranjat şi de prezenţa mea, iar în alte momente ai lăsa tot doar pentru compania oricărui amărât.

-          Poate pentru că de fiecare dată când reușesc să mă apropii de cineva acesta din urma revine la obiceiurile celor de rând şi mă trezesc la realitate. Atunci cortina cade, iar ce e în spate nu mai impresionează pe nimeni, nici măcar naivitatea mea nu mai are nici o putere. Aici vine momentul acela de care vorbeai tu, când prefer doar gândurile mele. Plictisit de toate prostiile lor mă retrag în camera mea din care să privesc detașat fără să intervin. Apoi apare o noua persoană ce se crede demnă pentru a-mi capta atenția şi totul o ia de la capăt, exact ca într-un mare cerc vicios.

-          Şi eu din ce categorie fac parte?

-          Din a celor ce mi-au câștigat încrederea, dar depinde numai de tine dacă le cei copia comportamentul de acum înainte. Oamenii au prostul obicei de a încetini ritmul în momentul în care obțin ceea ce își doresc, fără să le pese că pentru a păstra ce au câștigat e nevoie de mai multa muncă. Din acest motiv ne răzgândim atât de des. Nu ni se mai pare normal şi corect să luptăm pentru ceva ce am cucerit deja.

-          Dar ce crezi Dante? E normal să luptăm pentru ceva anume? Nu e mai normal ca pur şi simplu să îl avem, fără să luptăm?

-          Ar fi perfect, nu? Sunt sigur că fiecare şi-ar dori să aibă totul la îndemână fără nici un pic de efort, din păcate, nu e totul roz aici. Omul nebun care insista că noi trăim în iad, pare pe zi ce trece mai demn de crezut. Aici nimic nu ți se oferă, tot timpul există fel şi fel de implicații, iar ca să închei, îți repet că nimic ce merită să ai nu vine ușor.

-          Da...nu ratezi nici un moment să îți folosești replica preferată, dar e doar o vorbă…şi sunt conștientă că în societatea asta trebuie să lupți până la moarte şi pentru o picătură de apă, dar eu cred că cel mai bine e să ne mulțumim cu ce avem şi să ne bucuram de ceea ce ni se oferă, fără a ne pierde timp prețios pentru a atrage obiecte şi situații de care să ne dăm seama că nu avem nevoie.

-          Cum ar fi mașina asta care a oprit si probabil ne va duce spre următorul drum. Nu avem nevoie de ea. Hai să nu ne urcăm.

-          Hai Ema…cu siguranță nu mă refeream la asta când vorbeam. Mașina este mijlocul care să ne ducă mai aproape de visul nostru de a vizita cât mai mult, iar eu momentan nu am de gând să merg atâția kilometrii prin pustietatea asta. Hai sa ne urcăm!

-          Glumeam Dante, nu vreau să ratez drumul asta decât daca m-ai căra în cârcă până la următorul oraș.

-          Nu o să te car, știi asta, nu?

-          Mă gândeam, dar ar fi fost amuzant. Hai să mergem că își pierde șoferul răbdarea cu noi.

            Am avut noroc sa prindem un microbuz într-o zi de duminică, pe aici. Foarte sigur mașina era în trecere şi a oprit la semnele disperate ce veneau de pe margine, de la noi. Am urcat încercând să îmi dau seama cum să mă înțeleg cu șoferul şi scoțând o hartă din rucsac îi arăt acestuia unde vreau să ajung. Cu un calm incredibil pentru un șofer de microbuz, îmi arată o locație un pic mai la stânga față de unde voiam să ajung, însă face un contur pe hartă al traseului său şi încântat să aflu că trecea pe unde doream să ne oprim, pornesc spre locurile din spate, libere si numai bune de relaxat. In legătură cu destinația, mă hotărâsem pentru ținutul Baldone. Am găsit pe un stâlp, într-una din zilele petrecute în Brunava, un anunț in letonă ce avea şi traducere în engleză care era în căutare de voluntari pentru niște ferme bio. Se asigura cazare, mâncare şi voie bună, răsplătind cu munca pentru diferite nevoi pe care le au. Am aflat şi că aceste anunțuri sunt des întâlnite în Letonia, unde se preferă ca omul în nevoie să fie ajutat măcar cu cele necesare pentru a trăi, asta atâta timp cât persoana în cauză își dă interesul şi oferă la rândul ei bunătate şi ajutor. E o unitate incredibilă între oamenii feriți de tentațiile orașului. Observ că aici majoritatea sunt mult mai conectați la realitate decât în zonele urbane, foarte conectați doar la nevoile de bază. M-am gândit că este un loc în care pot învăța destule şi unde pot testa cât mai mult viața de aici, să îmi dau seama de unde vine zâmbetul acela lipsit de griji pe care îl întâlnesc tot mai des în zona rurală a Letoniei.

-          Fericit acum? Poți sta liniștit până când ajungem în Baldone, nu mai ești nevoit să faci pic de efort…leneșule. Cum ţi-a venit ideea să mergem acolo?

-          Mi se pare o experiență pe care nu trebuie să o pierdem. În anunțul pe care l-am găsit în Brunava descria un pic şi familia celor pe care doresc să îi întâlnim. Un cuplu la patruzeci şi de ani şi doi copii. Imaginează-ți că doi oameni, destul de tineri, au ales să își petreacă viața aici, departe de gălăgia orașului. Trebuie neapărat să îi cunosc. Sunt sigur că pot afla multe lucruri de la ei. În plus zona e superbă. M-am interesat un pic şi am aflat că acum șaptezeci şi doi de ani acolo se dădeau lupte pentru libertate, putere, faimă şi siguranță. Merită să vedem istoria cu ochii noştrii. O regiune care peste ani s-a reinventat, păstrând în același timp un aer vechi şi impunător prin marile clădiri rămase în urmă. O să îți placă.

-          Sunt sigură, până acum avut parte doar de momente ţi merg pe mâna ta şi în continuare.

             Microbuzul se deplasa încet spre o noua destinație. Ema, în dreapta, cu căștile în urechi, a adormit în câteva minute după ce am urcat. Se tot dădea vitează că ar putea merge pe jos o eternitate, cred că încerca să pară amuzantă şi îi ieșea de minune. M-a binedispus de fiecare dată în ultimele zile. Nu știu cum a apărut şi ce a făcut-o să rămână în continuare, dar mă bucur. Drumul e lung şi cred că e omul potrivit, în acest moment, care să mă tragă de picioare când plutesc aiurea prin gânduri. Pare prima persoană care să înțeleagă exact ceea ce cer de la mine, de la viată, de la ea. Câteodată devine plictisitor să te lovești de pereții oamenilor, devine obositor să le povestești despre plăceri simple, iar ei să te privească ciudat ca şi cum le-ai explica poveşti science-fiction.  Cred că ne pierdem pe zi ce trece siguranța în noi şi suntem extrem de fricoși fată de tot ceea ce ne înconjoară. Ne cream fără să vrem o altă imagine, una pe care să o prezentam zilnic în faţa unei comisii de care nu prea ne pasă…dar vrem să fim acolo, pentru că toată lumea se duce în direcția aia şi e atât de greu să fii diferit….dar iar am căzut în gânduri pe care nu le doresc şi am promis să nu mai fac asta şi să alerg cât mai mult de ele.

             Drumul până în Baldone este destul de lung, iar eu nu am pic de stare, în ciuda oboselii acumulate cu o noapte in urmă când visul ală ciudat mă ținea în priză. Mă tot uit de jur împrejur să îmi capteze ceva atenția, să poată trece timpul mai repede şi ochii îmi cad repede pe rucsacul Emei, așezat la picioarele ei. A rămas întredeschis de când a luat căștile, iar aparatul de fotografiat stă să cadă. Tentația e mare. Ema mi-a spus clar sa mă uit la poze doar când proiectul ei este gata, însă nu mai am răbdare şi nici măcar nu va ști. Îl scot ușor din rucsac, îl aprind şi în fața mea încep să se deruleze instantanee din călătorie. Cu siguranță are talent. Pozele i-au ieșit perfect….cât de frumos a surprins peisajul din Brunava! Parcă exprimă toată emoția momentului în poză. Îmi aduc aminte cu plăcere de ultima călătorie cu trenul, chiar dacă habar nu am când a făcut poza asta şi, la fel,  de Vilnius, care avea un farmec aparte. Ha! Uite-i şi pe cei doi cartofori din trenul în care am cunoscut-o. Ema nu a pierdut timpul şi a fotografiat totul încă din primul moment, chiar şi poza asta cu mine şi Annie e incre…stai…ce!?.... 

Imaginarium - part IV - 7

                 - Bună Huldra...am căzut din nou în capcană..așa-i? Nenorocitul ăsta de centru mă atrage de fiecare dată şi ca să îmi râdă în nas îmi prezintă cu încetinitorul toate amintirile furate până în acest moment. Înțeleg acum și sictirul unor prezențe de pe drum. Mi-au explicat de atâtea ori ce să fac, iar eu mințit de un spirit am mers pe acest drum prăfuit.

                 - O...dar erai atât de drăguț prima oarp. Era mai amuzant atunci. Îți aduci aminte că mă întrebai când te vei putea întoarce? Ha...când te vei întoarce...încă din prima zi ți-a plăcut să visezi. Odată intrat în horă nu o să mai faci parte de aici. Mai mult, dacă ești insistent ai șansa să rămâi blocat undeva la jumătate. Nu ai înțeles nici un moment asta crezând că ești deasupra acestui sistem mistic. Și mai presus de atât, nu ai reușit niciodată să stai departe de centrul ăsta. Ți-am spus că e locul meu de joacă și m-am plictisit să apari aici și să faci tu regulile. Mă mai distrez din când în când cu amărâții care se aventurează prin aceste locuri, dar cu tine nu mai e nici o bucurie. Într-un fel ciudat am devenit prieteni, iar eu urăsc prietenii, de fiecare dată se bagă în lucruri și strica tot. Înțelege Lep, Dante sau cine ești...nu te mai întoarce aici.

                 - Ai încercat vreodată să ieși de aici? ai atins măcar o singură dată oglinda spre care mă împingi de fiecare dată? Vorbești, dar fără să cunoști Huldra...îmi dai sfaturi despre ceva ce nu ai simțit. Mă scoate din sărite să observ mereu cât de încăpățânată ești in perimetrul tău plin de tot ce crezi că ai nevoie…poate asta mă atrage tot timpul aici. Și eu am observat câteva lucruri prima oară când te-am întâlnit. In naivitatea de atunci am observat cât de plictisită ești de tot ce te înconjoară, dar tu ai purtat armura fericirii si aroganței pe tot parcursul. Am observat cum vânezi tragicul doar pentru adrenalina pe care ți-o oferă momentul. Habar nu ai câtă adrenalină îți stă la îndemână afară. Vezi tu…și eu am fost atât de păcălit de filmele pe care le rulai pe pânza de păianjen. Cu toate că veneam dintr-un mediu pașnic am început să cred cu tărie că e necesar să sângerezi pentru a te simți în viață.

                 - Crezi ca vei reuși să minți maestrul? Îmi placi Dante, dar să-mi folosești tacticile e josnic, chiar şi pentru tine.

                 - Nu observi că nu fac nimic? Am încercat doar să te ajut, fiecare om merită îndrumat spre mai bine. Nu te oblig sa mergi pe calea pe care ți-o arăt eu. Mereu ți-am oferit o alternativă încercând sa te iau cu mine.

                 - Mereu ai presupus că cineva vrea să te urmeze, că drumul tău e cel corect, dar te-ai tot învârtit intru-un carusel blocat pe pilot automat.

                 - Poate, dar eu în toată agitația asta am ajuns să cunosc oameni si locuri...

                 - Pe care sa le schimbi in bine...nu? In binele tău, nu? Si cât ai reușit să schimbi? Eu nu observ urme decât la tine. De fiecare dată când treci pe aici sunt din ce în ce mai adânci, iar tu-mi râzi in față crezând că știi ce faci. Mereu pleci încrezător dar te întorci dezamăgit. Am crescut cu tine odată Dante...Cum crezi că îmi doresc să ies din confortul meu când văd prin ce cursă ești obligat să treci de fiecare dată. Îi trimit pe toți de aici să privească în oglindă, să vadă dacă totul merită. Și te-aș invita și pe tine, nu pentru prima oară, să o faci. De ce trebuie să îmi dai bătăi de cap de fiecare dată?

                 - De ce trebuie să mă refuzi din nou?

                 - Pentru că tu este acela care refuză liniștea, mereu vrei să vezi sau să faci ceva nou, nimic nu te mulțumește îndeajuns de mult oricât spui că asta visezi.

                 - Încă nu am găsit locul perfect Huldra, nici măcar dacă aş putea să mă mai întorc in pădure, nu cred că sunt în stare să rămân acolo. Încă nu am găsit de ce am nevoie, pentru că nu cred că am căutat destul. Nimic din ce am văzut aici nu mi s-a părut perfect, chiar dacă am fost impresionat de multe. Meritam altceva, Huldra. Ăsta e motivul pentru care vă învinovățesc. Preferați să rămâneți într-un singur loc de care vă leagă o magie care și-a pierdut puterile de mult. Sunteți îngrădiți doar în mintea voastră. Pădurea asta nu este totul.

                 - Asculta-mă, copil...

                 - Nu! Nu pot să te ascult. Nici măcar tu nu ai încredere în ce spui, iar tot ce văd eu în spatele cuvintelor tale sunt doar circuite, coduri si date false...aceleași bazaconii de care fug. Dacă au ajuns să îmi placă discuțiile cu tine să nu crezi, dragă Huldra, că voi crede liniile aruncate de tine pentru a-ţi atinge scopul.

                 - Ești prea sceptic şi neîncrezător.

                 - Iar tu ești prea naivă atunci când vine vorba să privești spre tine. Ești blocată aici, hrănindu-te cu vise din alte dimensiuni, dar sunt sigur că ți-am mai spus asta de fiecare dată când involuntar te vizitam. Tu nu reușești să gândești altfel, iar eu nu pot rupe cercul acestei călătorii, dar nici nu îți pot refuza întâlnirile.  În final, rămânem doi nebuni ce își țin morală, fiecare forțând ideea sa, ignorând-o pe cealaltă. Dă-mi oglinda...te rog, m-am săturat de ce se întâmplă, vreau să îmi încerc norocul din nou. Singurul eșec e atunci când te complaci cu totul fără a fi neapărat mulțumit de rezultat. Poate de data asta deciziile mă vor duce fix in cabană alături de oricine ar fi destul de nebun încât să mă urmeze. Cu rele sau bune, vă plac extraordinar de mult, dar mă enervează cât de mult doriți să vă îngropați in noaptea asta neagră. I-am promis soarelui că îl voi urma oriunde va merge, dar aici nu văd nici măcar o rază. Nu vreau să pierd soarele...înțelegi? El m-a învățat să zâmbesc și să ies din cușcă pentru a-l întâmpina. Vezi tu? soarele ne-a oferit întotdeauna totul şi voi ce faceți? Încercați să îl stingeți, iar dacă asta nu merge îl ascundeți pe unde nimeriți. Pentru ce? Doar pentru că voi credeți că vă simțiți liniștiți și lipsiți de griji fără atingerea lui. Nu pot să iau parte chiar dacă aș rămâne mai mult timp să îți admir ochii şi siguranța. Privește stelele în continuare şi numără pe cele ce obosite își aruncă ultima rază pentru ca noi să ne putem îndeplini vise sau măcar să sperăm la ele. Ia-le tu şi pe ale mele şi folosește-le cu înțelepciune şi încredere. Dacă mă voi întoarce promit să petrec mai mult cu tine aici in centru. Eu îți voi încălzi urechile cu sunetele omenirii, iar tu îmi vei spune povești din noapte in rime si ritm ciudat. Dă-mi oglinda. E timpul să plec. Rămâi cu bine şi ai grijă de ceilalți!

                Huldra întinse o oglindă prăfuită dintr-un cufăr pe care îl ascundea în spatele statuii şi se afundă ușor în pădure. Nu i-a plăcut niciodată să îl vadă pe Dante cum se chinuie pentru niște idealuri pe care nu le înțelege şi preferă să îl lase singur să răsucească cuțitul în aceeași rană rămasă nevindecată de când a plecat prima oară. Dante apucă oglinda de mânerele de lemn sculptate fin si deschide ochii adânc. La început reflexia este una normală. Întunericul pădurii, câteva stele mai curajoase si un amărât pierdut își făceau loc in cadrul oval, însă pe măsură ce secundele trec, forme ciudate își fac apariția. O rățușcă aurie şi un pic urâtă se cufunda in lacul din ochii lui Dante, făcând semne disperate să nu o las singură. Nu știe să înoate, însă şi-a dorit atât de mult să poată concura cu surorile ei mai mari, rațele sălbatice, care ar fura ochii oricărui vânător. Supărată că nimeni nu ii oferă atenția cuvenită se îndreaptă încet şi dezamăgită spre mal. De asemenea, un bursuc de culoare tot aurie dansează comic pe fruntea chipului din oglindă. Nu îi pasă că este observat si nici nu îl interesează că oile din jur îl arată cu degetul. Îi place să se simtă bine chiar dacă de multe ori exagerează. Iubește să fie in centrul atenției, dar obosește în final şi se retrage spre locul său liniștit. Oglinda nu rămâne monotonă deoarece în scurt timp apare un vultur ce privește atent si arogant. Nimeni nu îl înțelege. E pătimaș când își urmărește prada şi în același timp teribil de indiferent după ce curge prima picătură de sânge. Spre deosebire de bursuc, nu îi place să fie în mijlocul tuturor, însă iubește să îi privească tăcut pe fiecare în parte şi să își creeze lumea lui departe de toți. Nu zăbovește nici el prea mult. Se plictisește de prostiile celor din jur şi pleacă în căutarea altor zări pe care să le spioneze. Agățată de ureche, o maimuță își face numărul pe care l-a învățat la circ înainte să scape spre nicăieri. Ochii albaștrii trădau o tristețe pe care voia să o ascundă. A avut mult de suferit in locul anterior unde hotărâse să își trăiască viața. Flașnetarul pe care cu încredere a decis să îl urmeze a fugit cu toți banii lăsând săracul animal fără un acoperiș deasupra capului fix in sezonul ploios, distrugând astfel sănătatea şi încrederea sufletului voios. Maimuța își încheie numărul şi pleacă fără a cere nimic, indiferentă la orice soartă va avea de acum înainte. Din cealaltă ureche scoate capul un șoricel timid. Nu e sigur că vrea să iasă afară, însă nici înăuntru nu mai suportă. E singur de când prietenul lui a decis să plece pentru că se simțea inutil acolo. Primul încă simțea că nu a terminat tot ce avea de spus în acel loc, iar cel din urmă nu a suportat să îi mai stea alături in mediul ăsta. Lumini ciudate lovesc puternic sticla oglinzii. Flash-uri ce se contopesc cu imagini ale unor persoane pe care nu le cunosc țipând să îmi aduc aminte. Apoi se opresc. Un rinocer atipic, cu zâmbetul pe buze si  plin de energie, cercetează zona. Înțelege tot ce se întâmplă, însă prefera să țină totul pentru el. Face o plecăciune, apoi un scurt salut şi iese din peisaj. Luminile pornesc din nou să zguduie puternic imaginea, acompaniate acum şi de sunete asurzitoare. Țipete ale unor suflete disperate, râsete isterice neprovocate, tropote de copite şi bătăi de tobă puternice crapă oglinda. Dintr-o dată totul este negru. Dante poate simți locul însă nu îl poate vedea. Sunetele au rămas, dar totul s-a transformat într-un vid enorm. Sentimentul este copleșitor. Seamănă fix cu ce își imagina el despre moarte atunci când era doar un copil. Ar trebui sa fie extrem de plictisitor să îți petreci astfel restul vieții. In toată gălăgia din jur un sunet acoperă încet pe toate celelalte. La început neclar, acum Dante poate auzi exact...

                 - Dante! Dante…Trezește-te!! Te rog...

                 Dintr-o dată totul se luminează deranjând serios ochii încă obișnuiți cu negrul nopții. Primul lucru pe care îl poate observa sunt cei doi ochi albaștri, atât de calmi şi călduroși însă atât de speriați în acest moment. Părul blond ce se scurge peste umerii goi reflectă razele soarelui punând astfel serios ochii la încercare.

                 - Ema?

                 - Phew...Dante! De ce faci asta? Habar nu ai cât m-am speriat. Încerc să te trezesc de cinci minute. Dacă mai dormeai puțin plecam în sat după ajutor. Nu e posibil să dormi în halul ăsta...Ești un pericol pentru cei din jur. Ai fi fost în stare să pleci de aici cu ambulanța şi sa te trezești pe drum întrebând liniștit unde mergem.

                 - Ușor Ema...mă doare capul. Am impresia că am dormit zile bune şi încă nu mi-am revenit complet. Ce s-a întâmplat? De ce suntem in leagăn?

                 - Se pare că am adormit aseară aici, deși nu am nici o idee despre cum s-a întâmplat asta. Magia locului se pare că a aruncat totul în joc aseară. Hai să ne pregătim, a venit şi ziua în care să plecăm de aici. Mă gândesc că nu ai nici un plan despre o posibila destinație, nu?

                 - Exact! Acolo mergem.

                 - Ești amuzant când ești somnoros. Hai in casă, am pregătit micul dejun şi un ceai din ce a mai rămas aseară. Avem nevoie de forţe pentru a merge mai departe.