Stai - 12

               În ușă se aud zgomote puternice. Trezit dintr-o dată, rămân câteva secunde buimăcit în pat.

-          Dante! Trezeşte-te! Trebuie să începem ziua. Vocea hotarâtă a lui Mark rasuna în toată clădirea. Haideţi că avem treabă…v-am spus să adormiţi devreme.

                Să adormim devreme? Oare cât de devreme ar fi vrut? Am adormit la câteva zeci minute după el. Nu cred că asta e problema. Acum mă gândesc dacă nu a fost o decizie prea vitează să încerc o astfel de provocare. Nu mi-a plăcut niciodată trezitul de dimineață şi în nici un caz muncile câmpului…dar poate îmi era dor, sau nu știu.

                Noaptea a fost una liniștită, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. De data asta nu am ajuns nici în camera aia şi nici nu am avut insomnii. Ciudat pentru că nu am auzit nici o voce şi nu sunt cuprins de nici o emoție. Oboseala adunată în ultimele zilele şi-a făcut efectul mai bine ca un somnifer. Am ridicat capul de pe pernă din aceeaşi poziție în care am adormit şi în sfârşit pot bifa ziua de unsprezece din calendar. O nouă zi, una care pare grea după tonul vocii lui Mark. Apuc repede rucsacul, scot perechea urâtă de teneși şi mă avânt spre uşă fără să mă mai gândesc la altceva, mânat de entuziasmul chiriașului.

-          Nu o să terminam nicidecum astăzi. Spuse Mark un pic apăsăt. Avem prea multe de făcut.

-          Nu-i nimic, încercăm să facem cât de mult putem.

-          Sunt încântat de entuziasmul tău, Dante, dar mai întâi să vedem ce poți face.   

              Pe lângă emoțiile mele de nou-venit, Mark părea foarte sigur pe el. Ochii nu se concentrau prea mult pe vreun punct anume. Semn că era țintuit pe ce știa cel mai mult. Calcula totul dinainte, cunoștea ce are de făcut şi care îi sunt piedicile. Nu-i de mirare că a reuşit în lupta împotriva curentului.

-          Unul mai leneș ca celălalt! Tuna Mark în timp ce păzea mișcările din camera Emei.

              Înăuntru, Ema, buimacă şi ea, încerca să îşi ţină promisiunea făcută cu o seara înainte, de a se trezi fără probleme, dar la fel ca Dante, are de reflectat dacă nu cumva a decis prost venind aici. Mark nu pare deloc glumeț când vine vorba de muncă.

               Ajunși cu toțîi jos, Mark începe şi ne face instructajul. Un dirijor ce își împrăștie comenzile către executanți. Jenny şi John vor aduce împreună apa de la puţ în timp ce Ema şi Hannah vor sădi, curăţa şi cocoloși legumele din sere. Eu şi Mark va trebui să ducem munca grea, cea pe care o uram din tot sufletul atunci când eram mic, adunarea fânului, spartul lemnelor şi tot ce ar mai putea face un bărbat într-o astfel de zonă. Mereu am crezut că e o muncă ce nu se va termina niciodată…dar acum nu îmi mai permit mofturile copilăriei. Ziua trece imediat, fără să am timp să arunc prea multe priviri către Ema, care la rândul ei încerca pe cât de mult posibil să mă evite. Toate astea, până la ora prânzului, când profitând de o pauză, am mers către locul unde se odihnea.

-          Hei Ema….cat ai de gând să mă eviți? Ai ferit toata dimineața privirea…

-          Şi o să o fac în continuare Dante, avem destulă treabă…mai mult, va trebui să le spun şi celor de aici că vreau să plec…la nici o săptămâna de când am ajuns…nu cred că o să le pice prea bine, mai ales când nu le voi putea oferi nici un motiv. Deci da, Dante…am de gând să te evit cât mai mult. Nu am chef să înfrunt şi mofturile tale…

-          Tot nu ai renunțat la gândul de plecat?

-          Nu! Am stat prea mult timp lângă tine fără să îmi oferi respect. Ai impresia că voi rămâne aici orice ai face şi sincer m-am cam săturat să crezi că voi merge alături de tine în orice direcție….şi chiar am vrut să fac asta…dar aroganţa şi egoismul, cele de care vorbeai cu atâta dispreț, s-au lipit perfect de tine.  Promisiunile nu au nici o putere în lumea ta şi călătoria asta pare din ce în ce mai plăcută fără să mă chinui să te trezesc.

-          Îmi pare….

-          Hei! Ați terminat cu pălăvrageala? Se aude vocea lui Mark din depărtare.

-          Hmmmm…trebuie să plec. Nu e de joacă cu micul Mussolini…sper să te răzgândești.

                      Ema a continuat ziua în ritmul asta, refuzând chiar şi paharele de apă pe care le umpleam tuturor, doar să ajung la ea. Am înțeles că poate a îndurat până acum şi poate am fost un idiot uneori, dar hai să vorbim!…mă omoară să știu că nu pot face nimic în situațîile de genul aceta.

                    Pe lângă sesiunile de spart lemne de la prânz şi cele de aranjat hambarele, am tot încercat să sparg zidul pe care Ema l-a construit subit, însă fiecare efort era zadarnic, iar ziua trece fără să fiu conștient de asta.  Nici măcar nu știu cât mai este ceasul.

-          Hai Dante, cred că am terminat pe ziua de azi. Spune Mark, liniștit pentru prima dată astăzi. Știu că a fost obositor astăzi, dar vreau să știți ca nu e ușor…vă veţi obișnui. M-am gândit să vă fac o mică surpriză în seara asta.

-          Surpriză? La ce te-ai gândit? Sper că nu o nouă rundă de muncă…Asta nu e surpriză Mark, nu e de glumit cu așa ceva.

-          Haha…Serios? Atât de mult te-ai speriat?

-          Hai lasă asta, spun puțin rușinat. Spune despre ce vorbești!

-          Bine. Uite ce e. În seara asta începe un fel de carnaval. Vor fi câteva  caruseluri, mese unde putem încerca berea şi produse tradiționale şi sper că şi multe lume. Anul trecut au strâns destui. M-am gândit să mergem toți acolo. Ţi-am spus că serile sunt ale noastre.

-          Sună interesant. Mergem să ne pregătim?

-          Da, hai…cred că fetele sunt aproape gata. I-am spus soției şi nu cred că s-a putut abține să împrăștie vestea.

              Mark avea dreptate, Hannah le-a spus deja tuturor şi era un haos total în casă. Cei mici încântați de seara pe care o au în faţă, alături de mama lor care încerca să îi aranjeze pe fiecare în parte, iar Ema, pe care o văd pentru prima oară cu un surâs pe buze, se amuza privind-i pe cei mici. Cele doua femei arătau superb, nu în stilul acela luxos, nu avea nevoie de asta. Rochiile lor cuminți completau seara de basm ce urma să o petrecem în zona asta condusă în mare parte de natură. Le semăn celor mici la cât sunt de încântat şi eu, doar că imediat observ privirea Emei ce se intersectează cu a mea şi brusc îşi schimbă surâsul de mai devreme cu o privire seacă ce trece prin mine.

          După aproape jumătate de ora, timp în care fetele, ironic, au avut de așteptat după noi, am pornit spre locul unde se ţine carnavalul. Cei mici cu măști pe fata, deghizați pentru a nu fi observați de spiritele nopții, după cum chiar ei povesteau, îmi aduceau aminte de cât de fericiți pot fi oamenii daca ar putea să își păstreze inocenţa, dar asta nu e un gând pe care să îl dezbat acum. Mark, Hannah, mergeau la braț în faţa noastră, obișnuiți deja cu priveliștea de aici, fără să mă fie nevoiți să fie uimiți de fiecare lucru, așa cum făcea Ema pe care eu o bănuiam că recurge la asta şi pentru a mă evita, acel obiectiv enervant pe care se pare că îl ia prea în serios.

-          Hai Ema, nu te mai purta așa. Spun, încercând să mă apropii încet de ea, rămânând singuri un pic în spate. Încearcă să te bucuri un pic de moment, chiar daca nu mă suporți.

-          Asta crezi? Că nu te suport? Sunt doar dezamăgita Dante, dezamăgită şi plictisită, asta e tot. Am renunțat să mai am așteptări.

-          Dar de ce trebuie să ai așteptări? De ce să nu ne bucuram cât suntem aici?

-          Pentru că nu ai vrea să se oprească bucuria asta, poate deveni dependentă şi cu toate că știm dinainte că se va întâmpla, niciodată nu încetează să mă afecteze la fel de mult. Noi doi nu suntem chiar așa de diferiți, doar că motivele sunt altele. Te rog, Dante…nu e momentul acum, hai să ne bucuram de ce mai putem.

-          Dar Ema…

              Ema mărește pasul şi îi prinde din urma pe cei doi copii reușind din nou să mă evite elegant. E destul de supărată pe mine, dar nu am făcut decât să fug de ceea ce îmi părea atât de cunoscut, nu am făcut decât să am grijă de mine, să fiu egoist, să nu îi dau nici o șansă şi să fug cât mai departe de ea….Offf…acum gândite la rând parcă nu par atât de în regulă. Drumul de acum înainte a constat în a privi lumea din jur şi fericirea lor, chiar şi cea trasă de păr a Emei alături de cei mici, şi a reflecta la ceea ce pot face în continuare cu Ema. Nu cred că aş suporta să știu că a plecat din cauza incompenţei mele de a nu mai compara fiecare moment. Indiferenţa pe care o simțeam coborând din microbuz de lângă Ema s-a transformat în vină care mă macină continuu. Trebuia să fac ceva, dar toate eforturile se lovesc refuzurile Emei, care îmi oferă acum atât de multe șanse să îi explic precum i-am oferit şi eu…se mai spune că nu exista karma.

              Ajunși în zona carnavalului, imaginea liniștită pe care am întâlnit-o până acum, se transformă întra-una magică. Luminițele din jur se contopeau perfect cu stelele ce îşi făceau apăraţia pe cer. În faţă multe tarabe şi mese la care chefuiau oamenii de aici, în rest, câteva jocuri mecanice pe care mi le aduc aminte din copilărie, câteva mici caruseluri şi marea atracție, roata care domnea peste toată imaginea, fiind cel mai mare lucru din jur.

-          Heei! Strigă John, uite cât de mare e roata aia! Hai să mergem acolo.

-          Ușor John, îl liniști părintele lui. Nu vei putea să te bucuri de ea, cei de vârsta voastră nu au voie să se urce în ea.

-          Off…abia aștept să mă fac mare!

-          Ai grijă de iți dorești, intervin şi eu contrariat de afirmația micuțului. Nu o să iți mai placă atât de mult cu riduri şi somnoros tot timpul.

-          Heei, dar nu vreau atât de bătrân, doar un pic mai mare. La fel ca tine.

-          Hehe..

-          Chiar Dante, zise Hannah. Haideți să mergem noi, să ne bucurăm un pic d beneficiile adulților. Ne suim pe rând. Eu cu Mark mai întâi, în timp ce voi rămâneți cu cei mici şi apoi facem schimb.

-          Da…Haide! Exclamă Mark şi fără să ne dam seama suntem traşi de entuziasmul lor în locul unde trona marea roată.

              Mark şi Hannah nu au stat pe gânduri şi au suit în băncuțele ce trebuia să îi amețească şi să îi înfioreze pentru câteva minute. O tură, două, trei…o mică oprire pentru fiecare în parte sus, apoi a patra rotire şi urmează ultima oprire pentru fiecare. Cei doi coboară încântați şi ne fac semne să le luăm locul. Puteam observa că Ema nu e prea încântată, dar îi plăcea şi ei să joace rolul ăsta în faţa celor doi, așa ca purta actul în continuare. Ne suim la rândul nostru în cabină şi pornim. Odată ajunşi sus totul era încântător. O teamă legată de înălțimea şi nesiguranța la care ne aflam combinată cu măreția de a te afla deasupra oricărui lucru. Ema privește şi ea curioasă, însă un pic cu spatele spre mine, fără a scoate nici un cuvânt.

-          O să încerci să nu vorbești cu mine deloc până când vei pleca? Chiar, legat de asta, le-ai spus şi lor că ai de gând să pleci? Mâine ar fi trebuit să faci asta, nu? Ei nu se purtau de parcă s-ar despărți de tine mâine.

-          Termină Dante..

-          Ahaaa…uite că vorbește! De ce trebuie să te enervez pentru a purta o discuție cu tine?

-          Pentru că nu am chef, ţi-am mai explicat, acum lasă-mă şi hai să ne bucuram fiecare în felul nostru de cursă.

              Mă enervează şi cu cât mă enervează mai mult, cu atât mă îndeamnă să nu o ascult, să nu îi fac pe plac şi să o bat la cap până când va renunța la tot aerul aceta din ultimele zilele.

               Dintr-o dată, la a doua tură, ajunşi în vârf, se auzi un zgomot puternic de jos, luminile din roată se sting unul cate unul, iar cabina încetează să mai avanseze. Totul s-a blocat, iar Ema, speriată de ce se întâmpla mă apuca instinctiv de mână. În jur încep să se audă voci şi urlete îngrijorate de ceea ce se întâmplă. Ţip la rândul meu către Mark, întrebând-l de ce nu ne mișcăm dar gălăgia era prea mare pentru a ne putea înțelege. Mă întorc la Ema şi încerc să o liniștesc.

-          Totul o să se rezolve, stai fără griji.

-          Hm…habar nu ai, putem muri aici şi tu să nu știi.

-          Nu mai fi atât de morbidă, începi să mă sperii.

-          ….

-          Uite totuși ce știu Ema, m-am gândit toată ziua la asta şi acum e momentul perfect să iți spun. Mai ales că nu ai nici o alternativă decât să mă asculți. Nu m-ai lăsat nici un moment să iți vorbesc şi știu că o merit. Eu, la rândul meu, am refuzat orice fel de explicație atunci când te-am lăsat în urmă. Am crezut că pot renunța ușor la tine ținând cont de ce perspectiva pe care o am pe zi ce trece despre oameni, dar nu este așa. Încă nu pot trece peste cei importanți.

-          Cum poți spune ca sunt importantă din moment ce blochezi orice vine de la mine? Eu cred că tu nu ai oameni importanți în jur, Dante…Doar tu ești important pentru tine.

-          Îmi pare rău daca ţi-am dat impresia asta. Adevărul e că am fost blocat încercând să ies de fiecare dată de acolo, tot ce am făcut a fost să mă afund şi mai mult, dar în tot acest timp tu ai fost aici…de fiecare dată, chiar şi după ce am plecat singur spre fermă.

-          Hmmm…destinul, spune Ema, mai mult cu ironie.

-          Poți să îi spui așa, sau poți să îi spui coincidenţă. Oricum nu contează. Rămâi aici Ema, am fost un idiot închis în propriile idei să refuz să văd tot ce am în faţă. Unul care a văzut prea multe lucruri, care a pierdut încredere şi care se uita peste fiecare umăr înainte de a păşi înainte.

-          Auzi Dante? Tu ai oprit roata? Te văd în stare să faci asta pentru a obține ce vrei.

-          Rămâi în discuție Ema, oricum îmi e prea greu să aleg cuvintele, nu mă încurca!

-          Bine Dante, te ascult. Spune-mi ce te face să vrei să rămân?

-          Pe lângă ochii şi zâmbetul tău?

-          Pe lângă, de asta mi-ai tot repetat.

-          Știi Ema? Când ne-am întâlnit ai părut o tipă interesantă şi drăguță. Nu mă gândeam şi nici nu aveam de gând să te las să te apropii prea mult.

-          Annie? Din cauza ei? Mi-ai povestit un pic şi ai mai menționat şi despre fantome ciudate, dar foarte puțin. Niciodată nu mi-ai spus exact ce s-a întâmplat.

-          Oricum nu are rost…Nu neapărat din cauza ei, din cauza tuturor celor care se închid între patru pereți în fiecare zi, doar pentru a evada în următoarea şi tot așa în fiecare zi, la fel ca şi cum cineva ar învârti o rotiţă pentru fiecare în timp ce dormim. Ideea e că nu vreau să merg mai departe singur şi nici nu am încredere să alerg după caractere pe care să le însoțesc. De ce aş face asta când am în faţă unul pe care îl apreciez foarte mult.

Ema părea încântată de ceea ce aude, strângând puternic mâna lui Dante. Zâmbește şi îl lasă să continue fără să îl întrerupă.

-          Îmi placi pentru felul în care mă faci să mă simt, Ema. Știu că asta suna teribil de egoist, dar știi că atunci când ajungem la baza noastră găsim acolo propriile dorințe, doar că, de cele mai multe ori, ajungem să încercam să le obținem în cele mai greșite moduri.

-          Cum așa?

-          Niciodată nu știm cum să obținem corect ceea ce vrem, sau poate că nici nu am avea de unde să știm. Eu am plecat în călătoria asta gândind că doar într-un singur mod pot fi fericit. Cu ideea bine pusă la punct despre ceea ce se va întâmpla, am crezut că e cel mai bun mod de a merge pe drumul acesta, doar că, la fel ca de fiecare dată când avem ceva stabilit, totul s-a dus de râpă…cu sau fără voia mea. Şi atunci ai apărut, încercând să pui totul pe picioare fără ca măcar să iți cer asta. Ai avut grijă şi ai suportat mintea mea plecată de fiecare dată.  Nu îmi imaginez cum aş fi ajuns chiar şi până aici dacă nu erai tu şi nici nu mă gândesc cum va fi dacă vei pleca. Mă motivezi să le arăt că nu e ca ei, mai mult ca oricine, mai mult ca propria mea conștiință. Rămâi Ema…

               Luminile încep să se aprindă din nou în roată. Cabina pornește ușor, după minute bune în care am uitat de teamă, capturat de Ema, iar acum totul revine la normal. Doar mâna acesteia, lipită de a mea, mă face să rămân peste scurt timp în locul în care am fost blocați. Ochii ei îi privesc pe ai mei în timp ce cabina coboară.

-          Când vom coborî din cabina asta vei reveni la a mă ignora?

              Ema îl privește adânc, dar fără a oferi vreun răspuns. Cabina se oprește, iar mâinile celor doi se despart pentru a apară rolurile pe care le aveau de jucat în faţa celorlalți, cel de necunoscuți, de oameni care nici măcar nu s-ar uita în direcția celuilalt daca s-ar întâlni pe stradă. Doi străini, legați de cel căruia i se spune destin, atras fiecare de monștrii celuilalt. Doi bolnavi, ce gândesc prea mult, spre binele nimănui….Rămâi Ema…

Enough - 11

                  M-am trezit cu ochii in același calendar. Ziua de unsprezece încă nu fusese bifată. Afară încă nu este întuneric, iar ceasul arată ora șapte. Mă chinui să mă dezmeticesc şi pornesc să cunosc oamenii şi obiceiurile casei. Ies din cameră încercând să dau de cineva şi coborând ușor scările spre camera de jos, observ de pe geam  că toți sunt strânși în foișorul din spatele casei, cei doi părinți pe bancă cu faţa spre geam, iar cei doi energici în stânga şi dreapta unei tipe blonde. Ea este probabil celălalt voluntar. Perfect! Şi eu care mă gândeam că voi avea parte de ajutor pe măsură când am auzit că nu sunt singur, însă ea pare atât de firavă. În fine, să nu judec înainte. Mă simt un pic rușinat că va trebui, practic, să fac cunoștință cu toți, deoarece mai devreme când am ajuns eram destul de aiurit încât să văd altceva în faţa ochilor decât patul, dar trebuie să trec peste asta şi să îmi încep experiența de aici. Dau repede cu mâna prin păr ca impuls şi ies pe ușă.  După doi pași trecuți peste prag Mark şi Hannah mă observa uitând-se curios la mine. În acel moment şi ceilalți trei care stăteau cu spatele se întorc, iar în acel moment observ în detaliu şi cealaltă persoană ce îmi este vecină de mansardă.  Ochii ei verzi mă opresc pentru câteva momente pe loc. Era Ema. Încerc repede să îmi revin din uimire pentru a nu părea un idiot în faţa gazdelor şi mă îndrept spre masă, mai mult robotic, mirat de toată coincidenţa şi oarecum nervos, fără a uita de incidentul încă neexplicat cu poza. Nu aveam de gând să vorbesc nici un cuvânt cu ea, însă din rușine faţă de cei care ne găzduiau, am decis să nu provoc nici o scenă.

-          Hei Dante! Te-ai trezit. Hai la masă cu noi, trebuie să o cunoști şi pe Ema.

                      Nici nu știam cum să reacționez în momentul acela. Mă uitam țintuit spre Ema, gândind dacă mai e nevoie să fac o cunoștința falsă, sau să le spun celor de acolo că o cunosc. Habar nu aveam.  Toate gândurile astea venite în decurs de câteva zeci de secunde blocau orice posibilitate de a face totul comod.

-          Bună Ema, eu sunt Dante. Am spus fără a gândi vreun pic ce va urma să fac. Am creat din instinct o minciună doar pentru că surprinderea era prea mare, iar eu încă nu găseam cuvintele potrivite pentru momentul acela. Probabil, în oricare altă împrejurare, aş fi aruncat cu cuvinte şi aş fi ars orice șansă pentru o discuție normală, dar acum am ales să fac cunoștință cu ea.

-          Bună Dante, eu sunt Ema. Încântată! Ce te aduce prin locurile astea? Ema întreabă sarcastică, iar buimăceala mea continuă, în joc intrând şi ea, rânjind subtil in colţul gurii, cât să îi apară gropiţa.

-          Ummmm. Am pornit într-o călătorie în care îmi doresc să cunosc oameni. Până acum nu am avut prea mult noroc, îi răspund, imitând sarcasmul. După cum vad, sunt sigur că o să fie interesant aici. Mark, cu ce vă ocupați? Cu ce vă ajutam noi?

-          Ușor, Dante, o să ai destul timp să muncești, nu te grăbi. Astăzi ne putem cunoaște mai bine. Uite un pahar de vin, se face seară şi ne place ca serile să fie ale noastre. Vezi tu, Dante, aici mereu este mult de muncă, însă şi eu şi Hannah credem că trebuie să existe un echilibru între sacrificiu şi timpul pe care ni-l oferim nouă. Nu poți fi fericit muncind tot timpul, la fel cum nu poți fi împlinit fiind tot timpul cu capul în nori.

                     Îi mulțumesc şi mă așez în capul mesei cât să nu deranjez pe nimeni. Seara a decurs exact cum îmi imaginam, mai puțin partea cu Ema. Mark ne-a povestit despre cum au ajuns ei aici din Anglia şi cum au dezvoltat o plăcere enormă pentru a fi independenţi de societate. Au aici două sere în care cultivă legume de tot felul. Undeva la câteva sute de metri de casă țin animalele. Vaci pentru lapte, orătănii pentru ouă şi carne şi câțiva porci. Amețit de paharele de vin şi entuziasmat de noi ajutoare, ne repetă continuu cât de mândru este el de ceea ce a reușit. Are o familie încântătoare şi nevoie de nimeni. Ne mulțumește că am venit să punem umărul la visul lui, dar e sigur că poate reuși şi singur, dovadă fiind momentele în care nimeni nu le trece pragul şi este nevoit să facă singuri totul. În tot acest timp cât Mark povestea, jocul lui Dante şi Ema a continuat sub priviri pe care le înțelegeau decât ei doi. Era un pic prea târziu să le explice lui Mark şi Hannah că de fapt ei se cunosc de ceva timp şi vor fi obligați să poarte asta cât timp vor sta aici. Hannah a părut tăcuta. O fire veselă, la locul ei şi foarte calculată. Ascultă cu plăcere toate cuvintele pe care le rostea Mark. E de admirat că după doisprezece ani de căsnicie încă e atât încântată să își asculte soțul, amețit de alcool. Am încercat să caut loialitatea asta şi la alți oameni, dar par prea ocupați să fie loiali doar pentru propriile persoane. Cei doi copii, Jenny şi John au alergat în toată curtea până au obosit, iar apoi s-au așezat din nou la locurile lor din stânga şi dreapta Emei. Se pare că o îndrăgesc mult deși nu înțeleg cum i-a cucerit într-o singura zi. Jenny are opt ani, ochii căprui şi părul roșcat pe care l-a moștenit de la tatăl ei. John, deși are doar zece ani, pare mult mai matur. Este foarte grijuliu cu cele două femei din familie, lucru pe care l-a învățat  de la tatăl lui care are un mare respect pentru sexul frumos. Dacă nu m-am gândit niciodată până acum la ce aş dori de la o familie a mea, acum cei de aici îmi arată cum se poate trăi în armonie. Orele au trecut imediat şi după ce cei mici care au fost duși în pat de către mama lor, a venit rândul şi lui Mark să intre în casă. Ne-a încredințat damigeana pe jumătate goală şi ne-a lăsat să rămânem afară cât dorim noi, dar cu recomandarea să nu mai stăm nici noi prea mult pentru că mâine toată lejeritatea se va termina şi vom intra în pâine. Ușa de la casă se aude cum se închide în urma lui Mark, moment în care măștile purtate de Ema şi Dante până în acel moment pot fi lăsate jos.

-          Ce cauți aici Ema?

-          Şi eu mă bucur să te revăd Dante. Cum a fost drumul până aici? Nu crezi că ai uitat pe cineva pe drum?

-          Să uit? Nici gând. Din contră, nu am uitat nimic. Doar că am preferat să merg singur înainte, fără să fiu nevoit să merg lângă cineva care nu merită.

-          Dante, ai luat-o razna de tot. Pana când ai plecat nu am meritat? De ce te-ai mai chinuit să pari că mă placi până în momentul acela? Ce rost ar avea să faci oamenii să creadă că îi placi dacă nu dai doi bani pe ei?

-          Dar chiar te-am plăcut Ema. Doar că nu sufăr să fiu mințit. Oamenii ascund mult prea multe lucruri, sunt sătul, iar eu am pretenția ca oamenii importanți pentru mine, cărora eu le ofer amabilitate să se poarte la fel şi ei.

-          Despre ce vorbești Dante? Ce minciuni ai în cap? Încep să cred că petreci prea mult timp în camera aia ciudată de care îmi tot vorbești.

-          Mai degrabă petrec mult timp în jurul vostru. Spune-mi Ema…ce caută o poză cu mine şi cu Annie în aparatul tău?

-          Deci despre asta era…ai văzut poza. Şi de ce ai plecat Dante? Ai fi putut să discuți cu mine.

-          Nu aveam ce să discut, Ema. Din moment ce nu mi-ai spus nimic despre asta, era clar că nu vrei să discuți mai mult. Mai ales că știai cum sunt şi cum îmi doresc să fie şi oamenii de lângă mine…mai ales ca știai cât de greu am încredere în cineva şi cât de mult aveam în tine.

-          Încredere? Hai Dante…nu mai exagera. De când te-am cunoscut te-ai ferit continuu. Ce încredere ai avut în mine? Ai rămas blocat acolo în trecut şi oricât de mult am încercat să te scot, tu te-ai agățat de orice pentru a rămâne în spate. Ai folosit o grămadă de motive pentru a te scuza. Observ că am făcut o mare greșeală venind aici. Am vrut să văd ce te-a făcut să pleci. Știam că ești egoist şi că nu o să renunți la planul tău chiar dacă întâmpini piedici, așa că am luat adresa pe care ai lăsat-o, din câte se pare, involuntar pe banchetă şi am venit după tine. Acum nu văd nici un motiv pentru care aş fi făcut-o. Ești doar un alt mare fricos. Unul din cei pe care îi urăști pentru că rămân agățați de fel şi fel de lucruri de nimic. Poza pentru care tu ai plecat de lângă mine a fost făcută din admirație pentru cum erați voi atunci. Ţi-am spus că fac un proiect cu locuri şi momente, iar voi ați fost cel mai frumos lucru pe care îl văzusem până atunci. Ne-am nimerit în vagoane alăturate în trenul din Belarus. Nu am vrut să iți arăt poza pentru că nu ai fi înțeles, iar ceea ce se întâmplă acum e dovada că am crezut corect.

                     
                      Ema avea dreptate, dar nu puteam în nici un fel recunoaște.  În plus, cu toate că ceea ce îmi spunea despre faza cu poza părea perfect omenesc, nu puteam crede. Poate am văzut prea multe sau poate doar am întâlnit oamenii nepotriviți, dar de mult prea puţine ori am fost plăcut surprins.

-          Nu mai vreau să aud nimic Ema. Totul pare atât de frumos şi normal când e explicat, totul are sens atunci când aduci argumente, însă noi nu luam decizii după argumente. Noi suntem pripiți în funcție de impulsurile pe care le primim. M-am plictisit să tot ascult şi să cred.

-          Iar eu m-am plictisit să trag de tine. Am crezut inițial că e ceva normal, că trebuie să iți ofer timp, că totul e de înțeles. Am crezut că vei face tot posibilul să lași în spate ce a fost şi să vezi drumul din faţă alături de mine, dar nu ai făcut nimic. Te-ai mulțumit cu momente sporadice în care mimai fericirea cu gândul la lucruri stricate şi apuse. Mi-a ajuns să accept să fie bine doar când vrei tu. Să râdem când vrei tu să razi şi să ne închidem în camere când ai chef să visezi. Eu nu mai vreau să visez…eu vreau să trăiesc, iar dacă tu nu ești în stare să treci peste probleme tale, nici măcar ajutat, atunci poate e vremea să ne luam rămas bun. Totul are o limită chiar şi înțelegerea, chiar şi răbdarea.

-          Poate ar fi mai bine Ema, singur nu mă pot minți şi nici nu trebuie să trec cuvintele nimănui prin filtre.

-          Ești un idiot! Pentru că ai întâlnit tu oameni de nimic asta nu înseamnă ca toți sunt la fel. Îți place să faci comparații între toți, dar uiți cât de unici suntem fiecare în parte. Cred că am avut destulă răbdare să îți arăt şi cine sunt.

-          Da…am văzut în aparatul tău cine ești şi cât de mult mă pot încrede în tine.

-          De ce nu vrei să înțelegi că aş fi părut o ciudată dacă îți pomeneam de poză? De ce iți place să creezi toată drama asta?

-          Pentru că dacă te-aş crede şi aş trece cu vederea  totul fără să îmi pun întrebări, așa cum mi-ar plăcea să fac, aş sfârși la fel ca până acum. Știu că fiecare suntem unici în felul nostru însă deznodământul a fost asemănător până acum. Toți au schimbat sensul de pe poteca pe autostrada prin manevre bruște şi de neînțeles. Nu vreau să înțeleg pentru că am făcut-o mereu şi nu m-a dus nicăieri în afară de camera aia nenorocită, iar eu nu vreau să le mai alimentez armata. Poți să mă judeci cât vrei, să spui că sunt un fricos şi că nu vreau să mai risc, dar pur şi simplu mi-a ajuns să vă mai cred.

-          Ești un fraier şi e momentul să renunț să încerc să merg alături de tine. Poți rămâne singur în camera alături de ceea ce te face nefericit…eu m-am chinuit destul…Voi mai rămâne două zile aici cât să îmi fac ieşirea. Le voi explica frumos celor de aici că am probleme şi că nu mai pot rămâne. Nu vreau să creez o stare ciudată, așa că îmi voi vedea de drum, iar tu te poți bucura de aventura ta în singurătate. E tot ce meriți.

                    Ema s-a ridicat brusc şi a plecat spre cameră. E prima oara când o văd nervoasă. Nu credeam că ar putea exista şi altceva dincolo de zâmbetul acela ștrengăresc. Mă simțeam prost pentru toată cearta şi ca de obicei au apărut imediat şi micile regrete. Știam că am obiceiul să îndepărtez oamenii dragi cu cuvinte urâte, dar faptul că am făcut asta cu Ema nu mi-a plăcut. Nu e încântător să o văd supărată. Poate toată povestea cu poza nu e chiar cum am crezut, altfel de ce i-ar mai pasă? Mă simt vinovat şi de faptul că nu i-am oferit șansa să discutăm serios despre tot. Știu că mereu greșesc atunci când las oamenii să aducă motive pentru lucruri urâte, însă tot ce a făcut Ema până acum a fost să mă susțină şi să îmi ţină capul la suprafață în momentele în care simțeam că mă sufoc, iar acum am reușit să o îndepărtez doar pentru că alții nu au fost în stare să fie oameni, la fel cum nici eu nu am mai putut să fiu, împrumutând mișcările lor slinoase…

Fated to pretend - 10

              Șoferul tirului în care mă aflam mi-a făcut semn că aici trebuie să cobor. Îi mulțumesc pentru drum şi cobor într-o zona ce nu mă impresionează la prima vedere. Am văzut același tip de așezare şi aceeași tip de oameni şi pana acum. Poate nu ofer așezării destule șanse, însă încă nu ştiu dacă am starea necesară să observ în detaliu tot ce e aici. Vreau doar să ajung la ferma din anunț, să mă odihnesc puțin şi să cunosc oamenii cu care voi locui în următoarea perioada. Singura problemă ar fi că nu mai găsesc foaia cu anunțul acela nenorocit. Singurul lucru pe care îl pot face este să iau zona la pas şi să încerc să găsesc ceva sau pe cineva care să îmi ofere câteva indicații. Înainte de toate, mă gândesc că cel mai indicat ar fi să găsesc un restaurant să mănânc ceva, tot drumul mi-a făcut poftă de mâncare. Fără să mai zăbovesc prea mult timp, încep să merg prin mixtura de case incredibile, unice prin felul în care sunt construite, alăturate unor construcții gri, mici şi simple. În final ajung la un restaurant, Kriga. Acesta era fix lângă un complex mare, cel mai probabil o sală de sport, după inscripțiile de pe pereți şi terenurile de fotbal din zonă. Am intrat în restaurant şi spre bucuria mea, nu era deloc aglomerat, ba din contră, părea pustiu. Doar doi tineri, ce păreau să se certe, la o masă din colţ, un tip la bar şi chelnerul care aproape dormea cu privirea țintuită pe un televizor mic care transmitea un meci de fotbal. Cer chelnerului o bere şi mă îndrept spre o masă să studiez meniul. Nu erau prea multe opțiuni şi oricum nu înțelegeam prea multe. Nu apuc să iau prima gura din bere că tipul care era la bar se îndreaptă ușor spre mine şi ia loc, fără să fie invitat, la masă. Nu vreau să fiu nesimțit, dar nu am chef de companie. Mai mult decât atât, nici nu cred că vom putea schimba câteva cuvinte, așa că nu înțeleg insistenţa cu care mă privea.

-                                       -   Salut! Zise dintr-o dată într-o engleza perfectă. Poți să încerci kotletes, nu e ceva unic, dar felul în care este preparat aici, îl face cel mai bun din zonă. Eu sunt Augusts, unul dintre singurii vorbitori de engleză de pe aici. Iartă-mi îndrăzneala, dar mereu sunt curios când văd pe cineva nou pe aici.

-                                       -   Salut, eu sunt Dante. Încântat! Se pare că am mare noroc cu tine până la urma, aveam nevoie de cineva care să mă ghideze un pic. Ai cumva idee despre o fermă unde se practică voluntariatul? Trebuie să ajung la o familie la care să stau o perioada, însă am pierdut adresa lor şi habar nu am încotro să mă duc.

-                                       -  Hmmm…şi tu ești unul dintre aventurierii aceia care se dau mari că sunt plictisiți de agitație, care vor să experimenteze viaţa de la sat şi care își blesteamă în final alegerea făcută? Da, te pot îndruma spre acel loc. Îi cunosc pe cei de acolo. Sunt renumiți pentru că aduc astfel de oameni din diferite locuri la noi. Vezi tu? Noi, cei de aici, ne cunoaștem mai toți şi de obicei nu prea avem legătura cu alte zone, astfel că e foarte interesant când apare careva nou.

-                                        -  De fapt, nu am venit special pentru a testa aici viată din afara zonei gălăgioase.  Sunt în trecere şi m-am gândit ca ar fi frumos să mă opresc aici pentru ceva timp. Mai mult mi-aş dori să am o companie plăcută, iar oamenii de acolo par de treabă şi cu capul pe umeri din ceea ce am citit despre fermă.

-                                       .-  Da, sunt oameni buni, doar că să nu crezi că te duci în vacanţă. După prima zi, care e de acomodare, te vor pune serios la muncă. Au destule de făcut mereu şi au nevoie de orice ajutor.

-          Cred ca sunt pregătit. Aş avea nevoie de ceva care să mă ţină în priză. Scuză-mă un moment să comand de mâncare şi revin.

                Mă ridic de pe scaun şi mă îndrept pentru a-i spune chelnerului să îmi servească kotletesul. Sper ca August să nu fi făcut mișto de mine şi să merite. În tot acest timp cei de la masă din colţ încep să se certe din ce în ce mai rău. Nu știu de ce ar face cineva asta într-un local. Poate lipss de bun simţ sau poate nu îi interesa absolut deloc că mai erau şi alții în jurul lor. Mă întorc la Augusts cu ochii fixați pe masa lor, uimit de nepăsarea cu care ne tratează, dar până la urmă cine sunt eu să îi judec, nu le cunosc problemele.

-                                           - Lasă-i în pace, Dante, nu e prima oara când ii vad așa.

-                                           - Şi nu ia nimeni atitudine? Nu e frumos să încerci să iți rezolvi probleme în public în modul acesta. Lor chiar nu le pasă că sunt văzuți?

-                                           -  Nu chiar, ne-am obișnuit şi noi cu ei şi ei cu noi. Nu sunt mereu așa, de cele mai multe ori se țin în brațe, zâmbind. Sunt două persoane foarte drăguțe cu cei din jur în mod normal, doar că pare uneori că orașul ăsta îi sufocă. Se plictisesc de tot şi își varsă neputințele unul pe celălalt. Apoi se împacă şi revin la zâmbetele inițiale. Își promit fericirea unul altuia şi o iau de la capăt ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E modul lor de a fi împreună.

-                                          -  Fericirea? Cred ca e un cuvânt prea mare pentru a fi promis. În plus nici nu știm ce e aia fericire.

-                                          -  Cred că fiecare ajunge să o cunoască într-un mod sau altul, doar că fiecare simțim fericirea în mod unic. Pentru fiecare e diferit. Am mai purtat discuția asta cu o grămadă de persoane, ăsta sunt eu, îmi place să cunosc cât mai multe gândiri. Orice om poate să aducă ceva nou în gândire, dar să revin la subiect, fiecare persoană din cei cu care discutam aveam o părere diferită, pentru că fiecare are bucuriile sale.

-                                           - Şi ce fel de păreri ai auzit?

-                                          - Au fost multe, însă cea care pe care am întâlnit-o cel mai des era că fericirea înseamnă iubirea. Mulți spuneau că îi îngrozește ideea de a îmbătrâni singuri, fără nimeni care să asculte şi să ofere sprijinul în situații neplăcute şi fără nimeni cu care să împărtășească bucuria în momente bune. Spuneau ca lipsa cuiva apropiat face viaţă mult mai urâtă.

-                                            - Da, însă în același timp nu ar trebui să depindă de altcineva fericirea noastră. Nu? E ceva ce al nostru fără a fi nevoie de nimeni.

-                                            - Aici țin să te contrazic. Majoritatea nu pot ajunge la fericire singuri, au nevoie de careva care să ii împingă de la spate. Suntem oameni obișnuiți de mici să trăim în jurul altor oameni, obișnuiți să ne bazăm pe ei pentru absolut orice, să le așteptam acceptul pentru orice într-o oarecare măsură. Așa că de ce nu ar putea şi fericirea să fie dependentă de alte persoane? Doar pentru că nu cunosc în mod special ce te-ar face pe tine fericit, asta nu înseamnă că nu ar putea să te ajute să o obții. Şi la fel cum au puterea să ti-o ofere, în același timp pot foarte ușor să o ia înapoi. Așa cred că funcționeză. Tu ce părere ai? Pentru tine ce e fericirea?

-                                          - Nu știu nici eu exact. Am avut păreri schimbătoare de fiecare dată despre fericire. Mereu credeam că e într-un anume fel până când ajungeam să experimentez şi să îmi dau seama că nu reușesc să ating nivelul despre care vorbesc toți. Nu știu dacă am fost vreodată fericit în adevăratul sens al cuvântul, dar în momentul acesta cred că fericirea e atunci toate grijile şi supărările care bombardează creierul în mod normal, dispar. Atunci când poți privi în ochii cuiva şi să rămâi acolo blocat, indiferent la tot ceea ce se întâmpla în jur….atunci când ţi-ai dori să te pierzi ore în șir în compania unui lucru sau al unei persoane. Poate fi adevărat, sau poate fi o mare prostie, habar nu am. Fiecare putem spune ce vrem şi să avem dreptate în această privință.

                      Ar fi putut discuta continuu şi nu ar fi reușit să vină cu vreo rezolvare la problema căreia foarte puţini i-au găsit vreo soluție. Fericirea este influențată constant de tot ce se întâmpla în jur. Este ceva ce se schimbă mereu în funcție de ceea ce ne dorim, iar noi mereu ne dorim câte ceva, mereu altceva. Oricât de mult a fost Dante acaparat de discuție, a trebui să întrerupă deoarece tocmai au apărut şi chiftelele cu mămăliga pe care cei de aici le numesc pompos kotletes. Augusts s-a ridicat politicos şi a revenit la locul de la bar pentru a mă lasă să savurez în liniște masa, iar apoi să mă conducă spre fermă.

                După ce mi-am reîncărcat bateriile i-am făcut semn lui Augusts că putem merge. Acesta şi-a luat rucsacul în spinare şi a pornit hotărât spre ușă. Mă face să cred că avem de urcat vreun munte la cum a pornit, însă aflu repede ca ferma este la doar un kilometru distanţă, la marginea orașului, lângă pădure. După aproape zece minute am ajuns la o curte mare, unde se alergau doi copii.  August mă saluta, cu promisiunea că va veni în vizită să discutam mai multe, şi se întoarce în oraș. În curte, un nuc mare ce asigura umbra pe timpul zilei unei bănci acoperită cu zdrențe. Casa era imensă, cu o arhitectură în stil vechi, cu ferestre mari şi zugrăvită cu un alb aprins. Jenny şi John, după cum mi s-au prezentat cei mici, m-au condus spre curtea din spate unde cei doi părinți îngrijeau roșii în sere.

-                                      -  Buna ziua, eu sunt Dante. Am găsit un anunț din partea dumneavoastră şi dacă aveți nevoie de ajutor, sunt dispus să rămân aici o perioadă.

Cei doi se uita câteva momente unul către celălalt.

-                                     -  Bineînțeles…mereu este utilă o mână de ajutor pe aici. Eu sunt Mark, iar ea este soția mea Hannah, pe cei doi copii Jenny şi John, văd că i-ai întâlnit deja.  Mă gândesc ca ești obosit. Hai să iți arăt camera ta. Suntem un pic surprinși pentru că se pare că zilele astea avem noroc de ajutor. De obicei mai vine câte un rătăcit sau un grup de prieteni. În ultimul timp din ce în ce mai puțin, însă de dimineața a venit încă o persoană ce doarme momentan în cameră. Mă gândesc că şi tu ai nevoie de odihnă. Uite, tu vei sta în mansarda în camera alăturata celuilalt voluntar. Vă veți cunoaște mai târziu când vă vom prezenta totul prin jur.

                Ajuns în camera mă schimb şi mă așez în patul de sub fereastra. Sunt nerăbdător în legătură cu multe lucruri, cred că am atât de multe de învățat despre liniște de la cei de aici. Mi-a rămas în minte şi discuția cu Augusts. Pare un om inteligent şi sunt sigur că mai am de vorbit destule cu el când va hotăra să mă viziteze. Cei din familie par destul de calzi şi lipsiți de griji. Sper ca şi cealaltă persoana ajunsă de dimineața să fie ok. Ochii, ațintiți spre calendarul din perete, se închid ușor.

                 11.

                 Buna Ava,

                 Mă întorc din nou în cameră. Am petrecut destul afară, dar azi este ziua ta şi nu mă puteam furișa. Vezi tu? Oricât de mult am zis că vreau să rămân acolo, nu am destulă motivație. Şi nu am răbdare să ii mai aud sau să îi cred în continuare. Ajung să cred că scopul meu a fost tot timpul după cum ai spus, dar cine eram eu să te înțeleg? Sau poate așa trebuie să fie, tu să îi urăști din inima, iar eu să încerc să te fac să îi apreciezi. Poate într-o zi va merita. Oricum nu va conta, nu știu de ce încerc să fac asta. Perfecțiunea nu va fi ajunsă nici de mine şi nici de tine. Oare chiar merită să alergăm continuu după ea? Spuneai că până atunci nu te vei opri şi în nici un caz nu te vei împiedica de nimic. De ce să te chinui să faci asta? În fine, nu contează. Așa ne-a plăcut nouă să disecam fiecare lucru în parte şi uite unde ne-a adus. Două drumuri diferite pentru un singur scop. Am observat însă că încep să iți însușesc din atribuții şi să consider drumul tău mai practic. Am început, involuntar, să aplic aceleași idei de care nu sunt mândru, dar care par să întărească globul de cristal. Mă întreb dacă merită să îl părăsești vreodată.

                Aveai dreptate. Încep să iți spun asta din ce în ce mai des, însă nu puteam crede încă de la început. Știi că mereu trebuie să văd cu ochii mei şi să simt asta. Tu, întotdeauna ai citit mai mult şi ţi-ai dat seama mult mai repede. Ai mers pe mâna lor, deoarece cei care au scris au experimentat pentru ca noi să nu mai fim nevoiți să o facem dacă nu dorim asta, dar eu nu pot accepta un scenariu așa gri fără să încerc să îl mâzgălesc după propria dorință. Doar că zidarii îl acoperă în fiecare zi cu cimentul lor, făcând din încercarea asta, o muncă sisifica, dar promit să o fac în continuare. Într-o bună zi nu vor mai reuși să ascundă nimic, iar atunci voi fi mulțumit că desenele de pe perete vor putea fi văzute. Știu că sunt încăpățânat şi că ar fi trebuit să merg alături de tine, să nu întoarcem privirile şi să ii lăsăm să se zbată, dar poate acolo e şi locul meu, poate aici m-aş plictisi şi am nevoie să încerc să le aflu ghicitorile să văd cum sunt şi să înțeleg din ce motive nu decid să alerge toți cu noi. Mi-ai spus să nu îmi pierd timpul să ii judec, dar nu ii judec pe ei. Poate în final ar avea dreptate. Încerc doar să îmi dau seama ce ar putea să îi îndrepte spre alegerile astea şi în același timp de ce sunt eu atât de legat de alegerile lor.

                M-am luat cu vorba şi am deviat. Tot ce am vrut să spun e că iți urez baftă şi sper din inimă ca amândoi să avem dreptate, fiecare în felul nostru. Să putem găsi liniștea şi să putem zâmbi amândoi, la destinație, când toate acestea nu vor mai avea rost. Tu să ii conduci spre destinație, în timp ce eu să le aduc aminte că sunt oameni şi că nimic nu va conta în final.

                 La mulți ani! 

            

There is no end - 9

                 Am plecat. Am coborât fără să cer vreo o explicație. Nu aș fi fost in stare să ascult nici un moment scuze de nimic sau nu eram pregătit să aflu un adevăr ascuns atât de bine până acum. Pur şi simplu nu conta motivul pentru care Emma ar fi avut poze cu mine şi Annie în aparat. Pare destul de dubios…atât de ciudat încât şi încercarea de a explica situația ar fi o nouă realitate deformată de motive. Eu m-aș fi enervat, iar ea ar fi scăzut şi mai mult în fața mea încercând să îndulcească situația, sau mai rău…ar fi dat o posibilă mască la o parte, astfel prinsă, m-ar fi îndemnat, fără nici o obiecție, să îmi văd de drum. Nu i-am dat șansa asta şi am decis să continui drumul de unul singur ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat pentru că oricât de mult ar încerca gândurile să împingă săgeți mai jos,  nu mai îmi pasă. 

                 Mă îndrept spre Baldone cum voi putea. Toată nebunia asta cu poza nu a schimbat cu nimic planul pe care îl aveam făcut şi de acum înainte mă voi ține strict de el indiferent câte piedici vor apărea. Sunt sătul de toate care se întâmplă în jurul meu şi pe care trebuie să le am în vedere. Poate toate lucrurile şi momentele ar trebui să țină cont de mine. Așa ne-am înțelege mult mai bine…dar mi-am pierdut încrederea că orice din jur ar avea puterea de a vedea clar peste nori de fum din care acel orice, ar încerca, haotic, să scape. Fiecare poartă bătălii pe care incearcă să le ducă la bun sfârşit, însă din ce în ce mai puţini pot găsi momentele în care să privească deasupra norului pe care tot încearcă să îl îndepărteze şi să pună un umăr pentru alte lupte.  Ştiam că voi ajunge să mă afund din nou prin negura minţii, însă nu pot să nu îmi arăt dezaprobarea faţă de cei care crezând că un singur drum e cel bun, rămân blocaţi undeva la jumătatea aceluia pe care ei cred că trebuie să avanseze. Sunt o infinitate de drumuri care ajung în acelaşi punct. Depinde doar de noi pe care vrem să mergem. Să ne pierdem minţile doar pentru că noi avem impresia că unul singur e pavat cu aur, e o prostie pe care nu mai pot nici să mi-o imaginez.  

                  Încet, dar sigur, alunec din nou prin tot felul de idei. Nefiind nimeni care să îmi distragă atenţia e destul de uşor să mă rup de tot ce e în jur şi să mă retrag spre camera veche, plină de memorii, pe care o uitasem de ceva vreme. Aici mă pot odihni pentru puţin timp ţinând cont că ultima oară cele ce trăiau aici nu dădeau semne că ar fi acasă sau că ar mai fi fost de ceva timp pe acolo. Aşa că mă aşez iar la măsută şi privesc în gol spre geam, dar ceva nu pare în regulă. Caietul meu nu mai este aici, iar lumânarea este aprinsă. Probabil s-au plictisit şi s-au întors unde ştiu sigur că pot sta singure, dar ceva nu se leagă…nu e stilul lor să fie neglijente cu lucrurile de aici. Fantomele au fost tot timpul atente să nu deranjeze locul ăsta…

-          Hei, Dante…ce mai faci? Nu te-am mai văzut de ceva vreme.

-          Wow! Adevărat, dar nici eu nu mă așteptam să te văd vreodată în locul asta. Cum ai ajuns aici?

-          Mi-ai oferit puterea să văd prin pereți ăștia şi astfel am descoperit unde tot alergai plictisit de oameni. Apoi am văzut ce s-a întâmplat cu Emma şi m-am gândit că te voi găsi aici încercând să îți umpli capul cu toate amintirile pe care le ai exceptându-le pe cele cu Emma. Am vrut să te văd. Ultima oară, când ne puteam vedea in lumea reală, nu a ieșit deloc bine. Am crezut că pot încerca măcar să te ajut să treacă timpul mai repede cât vrei să stai aici, să vorbim despre cum trebuia să evadăm amândoi, despre orele pierdute prin noapte care au încetat să mai apară şi despre călătoria uitată către casa părinteasca a bunicii din Castle Comb…să îmi imaginez măcar încă odată că nu sunt lipită de ei, iar tu să mă liniștești spunând-mi că sunt doar niște piedici. Am venit să îmi spui că sunt niște idioți şi apoi să îmi arăți stelele spunându-mi că pe ele trebuie să le urmăm, nu pe aceia care sunt niște simpli muritori la fel ca şi noi. Chiar, stelele…iți mai găsești timp să te oprești să le privești, să le asculți şi să le ceri ajutorul?

-          Dacă îmi găsesc timp? În momentul în care nu voi mai avea timp să le privesc voi considera că sunt într-o mare încurcătura. Nu voi înceta niciodată să admir stelele, ele aduc o îmbunătățire, chiar şi magică, unei realități ce merită  cioplită cu fiecare ocazie pentru a lua forma pe care ne-o imaginăm fiecare. Îmi place să cred că atunci când totul în jur nu face decât să sufoce, putem respira prin ele. O să spui din nou că sunt un visător şi că nu voi reuși astfel în lumea lor, dar sper ca măcar acum să fii înțeles că nu vreau să trăiesc într-o lume a lor, cu reguli ordonate de inși la cravată care nu o cunosc mai deloc. Îmi vei reproșa încă o data ca așa nu voi reuși decât să mă chinui visând la ceva ce nu e posibil, însă chinuiala e ceea ce mă face să găsesc soluții, altele decât cele pe care le vor ei. Şi voi continua să le caut până în momentul în care nu voi avea la ce să le folosesc, iar atunci mă voi retrage în cabana aia să privesc pentru ultima oara stelele care mi-au ghidat drumul acolo. O să îmi spui şi că sunt un ratat pentru că nu mă chinui să ating obiectivele impuse de ei…dar am învățat să îmi pese cât mai puțin de alte păreri în afară de cele ale mele, poți să arunci cu ce vrei.

-          Nu vreau să arunc cu nimic. Vreau doar să te ascult cum îmi spui poveşti despre alte lumi. Poate nu voi ajunge la ele, poate nu sunt în stare, dar cu siguranță îmi place să le visez. Vreau doar să adorm aici amețită de liniște. E timpul să mă odihnesc. Ele au fost destul de stricte cu mine în încercarea de a mă adopta. Am nevoie de o pauză.

-          Ele? Ar fi trebuit să îmi dau seama…

-          Hei! Nu mă învinovăți doar pe mine…tu ai decis să mă arunci în brațele lor.

-          Iar tu…se pare că ai capitulat atât de ușor, dar nimic din asta nu mai are rost acum. In plus…chiar sunt curios ce mai faci, dacă ești bine.

-          Cred că da…în principiu. Probabil voi zâmbi şi eu…cândva. Momentan încerc să deslușesc care sunt pașii următori. Știam de la tine că aici pot scapă pentru ceva vreme de toată cicăleala lor. Vor să mă învețe toate manevrele pe care le știu ele. Mă vor perfectă spunând că sunt urmașa lor, dar eu nu cred că mai vreau să continui așa. Vreau să îmi îngrop ziua în discuții şi știu că mă pot baza pe tine când vine vorba să ne pierdem timpul pălăvrăgind despre tot şi nimic în același timp.

-          Da…nu cred că am prea multă răbdare acum. Ce rost au discuțiile între oameni dacă în final rămân străini? Pentru ce să facem schimb de păreri dacă oricum nu ne modelează în nici un fel? La sfârșit de zi fiecare pleacă în câte o direcție diferită, iar toate cuvintele aruncate capătă sensuri pe care ajungem să nu le mai înțelegem.

-          Am venit şi pentru că nu aş fi vrut să rămână totul murdar. Nu a fost așa tot timpul, dar noi, in egoismul nostru, am reușit să acoperim cu noroiul lor sclipirea pe care o căpătasem. Am venit pentru a sfârși frumos. Mă gândeam că mă vei ajuta şi vom stinge împreună focul care s-a abătut asupra podurilor din depărtare…altfel am rămâne izolați in lume diferite.

-          Dar suntem din lumi diferite. De ce am încerca să le alăturăm şi să le stricam pe ambele? Îmi spuneai că nimic nu trebuie forțat. Oricât de mult am dori s îl avem.

-          Pentru că ar trebui să trăiesc cu sentimentul de vinovăție gândindu-mă că totul a rămas definitiv fără să îmi dau silința.

-          Iți spuneam acum ceva vreme că nimic nu e definitiv şi aceeași părere o am şi acum. Nimic nu are sfârșit dacă nu iți dorești asta. Trebuie doar să știi să insiști. De fapt trebuie să știi ce face zâmbetul să apară căci despre asta vorbim până la urmă.

-          A trecut mult timp de când am zâmbit sincer. Poate nici nu am făcut asta vreodată cu adevărat. Mereu am crezut că a zâmbi e o pierdere de timp, mai ales când avem atâtea de făcut.

-          Ce avem de făcut? Ce crezi că e mai important decât atât?

-          Nu știu. În ultimul timp totul pare lipsit de sens. Pentru ce alergăm atât Dante? Știu că tu prefer să lași in urma griji şi tot ce ar face o persoană nefericită, dar chiar şi tu alergi involuntar printre ei.

-          Ţi-aş spune să găsești ce iți face sufletul să tresare, ceva ce merită atenția ta şi să te arunci cu totul, dar știu că te-ai plictisi de un singur lucru. Spuneai că îți schimbi ideile foarte des şi că nu te-ai putea limita pe un singur plan. Ia o pauza, uita-te in jur, bucură-te de ce ai în faţă şi lasă pentru un timp plictiseala să te cuprindă. Privește cerul şi cufundă-te în natură, roboţii ăștia vor să te sufoce, iar tu, folosind încăpățânarea ta, vrei să îți demonstrezi că îi poți depăși oricând. Te obosește concursul ăsta mai mult decât iți dai seama. Am făcut si eu întreceri cu mine doar pentru a demonstra lucruri până în momentul în care obosit de la atâtea dansuri false am căutat mulțumirea pe feţele lor, iar atunci am realizat că nimic nu îi va încânta. Lor nici măcar nu le pasă, astfel că am început să am grijă mai mult de mulțumirile mele.

-          Am încercat să nu le dau atenție, dar e ceea ce am învățat să fac. Nu o să fie atât de ușor să renunț la vechile obiceiuri....SHHH!….le simt Dante. Mă cheamă la ele. Va trebui să plec acum până nu se vor înfuria. Am un plan să scap de ele, dar până atunci nu trebuie să bănuiască nimic. Am fugit…

…………………………………………………………………………………………………………

                   Aproape am ajuns în Baldone. Șoferul tirului care m-a cules de pe drum îmi arată cu degetul pe hartă cam pe unde am ajuns. Mai aveam aproximativ cincisprezece kilometri. Tipul din stânga mea a încercat să vorbească cu mine la început, însă văzând că nu reușim să ne înțelegem a lăsat-o baltă şi astfel am avut parte de un drum destul de ok. În schimb gândurile mi-au alunecat din nou prea mult şi am ajuns în camera aia ciudată în care am găsit de data aceasta alți ochi sticloși. Aş fi preferat să fiu singur acolo, însă nu pot să spun că m-a deranjat compania. M-a făcut să mă gândesc un pic la tot ce e în jur şi parcă a îndepărtat ura şi lipsa de dorința care domneau de ceva vreme, fără nici un motiv,  undeva în adânc. Până la urmă…nimic nu e definitiv.