Bliss - 15

              Ceva e ciudat. Astăzi soarele bate cu mai multă putere prin geam. Mi-e cald, însă nu vreau să deschid ochii. Știu că in curând o să apară Mark să ne trezească, așa că încă nu vreau să pierd nici o secundă de liniște. Mă simt obosit după seara petrecută afară şi îmi simt corpul cum tânjește după o bună porție de odihnă, dar gândul că nu mai am prea mult timp pentru asta, îmi perturba somnul. Mă întorc pe cealaltă parte şi încerc să îmi las mintea să zburde până când obosește. Mă văd din nou sub cerul plin de stele alături de Ema. O țin in brațe şi îi spun că nu vreau să plec de acolo. Cu toate că sunt conștient că mă aflu singur în pat, îi simt prezenţa atât de aproape. Corpului ei a rămas întipărit pe brațele mele, iar chipul ei îmi zburdă liniștit prin minte. Imaginea e atât de lină, iar Mark pare atât de departe încât mă afund din nou în locul în care mă regăsesc cel mai mult, însă nu peste mult timp aud prin vis ușa cum se deschide ușor şi simt o mână ce îmi atinge obrazul.

-           Hei, trezește-te. Ai dormit destul. Hai să mergem.

              Buimac, încă nu îmi dau seama ce se întâmplă şi nu vreau să mă dau jos din pat, dar deschid ochii încet şi îi văd pe cei ai Emei cum mă privesc cald. Dacă ar fi să aleg vreun mod în care să fiu trezit, sigur acesta ar fi.

-          Hai! e târziu şi nu putem lăsa oamenii de aici să muncească în timp ce noi lenevim în casa lor. Nu e frumos.

-          Să muncească? Cât e ceasul Ema?

-          Destul de târziu. Mark a observat că ne-am întors de dimineață acasă şi a decis să ne mai lase să dormim.

-          Pfff…sigur o să îmi bată obrazul că l-am lăsat singur şi o să râdă de mine că nu sunt în stare să trăiesc o viaţă că asta.

-          Stai liniștit. Cei de aici par mai hotărați să ne înțelegem noi bine decât să termine treaba lor. Dacă iți vine să crezi. M-am trezit odată cu ei de dimineața şi zâmbeau continuu unul la celălalt şi apoi spre mine. Mark a vrut să mă tragă de limba, însă timida Hannah i-a tăiat foarte repede elanul spunând că e doar treaba noastră.

-          Ha ha..ce curios e Mark. În afara seriozității legate de muncă, e ca un copil mic.

-          Eh. Se amuză şi el pe seama noastră. Probabil acumulează energie cât timp sunt singuri aici şi când apare câte un vizitator, aruncă toata energia aia spre el. Acum noi suntem în faţa lui, așa că trebuie să îl înțelegem şi în același timp, dacă tot suntem aici, ar trebui să îi întoarcem bunăvoința şi să îl ajutăm. Așa că nu mai lenevi şi hai să mergem.

-          Nu putem să mai rămânem câteva minute?

-          Acum nu, dar vom găsi momente să ne furișăm să mai privim stelele şi să adormim liniștiți. Hai sus!

-          Off…bine.

              Mă ridic încet din pat şi încep, încet, să mă schimb. Trag un pic de timp în speranța că Mark e cel mai voinic om din lume şi că deja a terminat treaba, astfel să pot lenevi tot restul zilei, însă în același timp mă simt şi rușinat faţă de Ema care se mișcă nerăbdător prin cameră. Mă opresc pentru câteva secunde să o privesc. Încă nu îmi vine să cred că am avut norocul să rămână aici după tot ce a fost. Mă simt norocos şi cred că as putea obține orice dacă o am aproape, toate visele sunt aproape şi prind culoare, astfel că munca alături de Mark nu mai pare așa de istovitoare până la urmă.

             Ajuns în curte, îl observ pe Mark care căra un braț de lemne. Mă apropii un pic rușinat de faptul că abia m-am trezit şi îl întreb cu ce îl pot ajuta. El nu pare atât de strict ca de obicei. Îmi zâmbește şi răspunde calm că pot să încep prin a culege câteva galeți cu vișine pentru băutură lui specială…nici nu vreau să mă gândesc ce înseamnă asta, dar dacă a vrut să îl ajut cu asta, o fac cu mare plăcere. Toată treaba nu părea în teorie prea mare lucru. Mă învârt in jurul unor copaci şi eventual mă pot şi căţăra în ei şi pun fructele alea mici în gălețile oferite de Mark. Practic, toată migăleala asta mi-a luat două, trei ore.  Să le culegi din iarba deasă şi tot lipiciul cu care te alegeai, nu a fost atât de plăcut şi nici toată chinuiala din pomi nu m-a amuzat, însă am căpătat în schimb o voie bună incredibilă şi energie peste măsură. Când am terminat, m-am îndreptat hotărât spre Mark pregătit să car trei căruțe pline cu lemne după mine. Dacă Mark mi-ar fi cerut să îi vopsesc toată casa sau să culeg toate legume din sere, o făceam fără să discut.

-          Hai Mark! Ce mai e de făcut? Doar atât ai de gând să îmi dai de muncă? Păi în cazul acesta cred că o să îmi construiesc şi eu o casă lângă a ta. Deja mă simt pregătit să fac toate lucrurile astea. E o joacă de copil.

-          Hehe. Debordezi de energie. Nu cumva are legătura cu ce s-a întâmplat aseară?

-          Ce s-a întâmplat aseară? Am ieșit un pic cu singura persoană care nu avea somn să vedem împrejurimile.

-          Şi v-ați întors în zorii zilei. Nimic neobișnuit. Nici nu știu de ce m-ar mira…Hai să lăsăm asta Dante că oricum o să îmi povestești tu mie totul, degeaba îți place să te ascunzi. Astăzi la pauza de după masă mergem în oraș să luam masă acolo şi să bem o bere. Vreau să iți arat şi partea urbana zonei, asta dacă poți să o numești așa. Te las pe tine să alegi locul în care ne vom opri.

-          Putem merge la Kriga?

-          Kriga? Bodega aia? Cum ai nimerit să mergem acolo?

-          M-am gândit că poate ne întâlnim cu August. E un tip pe care l-am întâlnit in timp ce veneam spre voi.

-          August? Îmi spui că prima interacțiune cu orașul asta a fost să intri în Kriga şi să te înhăitezi cu nebunul ăla?

-          Nebun? Mie nu mi se părea în felul acesta. Era un om cu capul pe umeri. Poate doar un pic prea pătimaș în legătura cu ideile lui, dar în rest era un om bun. El m-a condus la casa voastră. În plus, vorbea foarte frumos despre tine şi familia ta.

-          Ciudat…Eu cred că are prea multe idei. Şi cele mai multe sunt blocate. Visează prea mult la principii pe care nici măcar el nu le poate respecta.

-          Poate e doar prea leneș. Poate nu se mobilizează să își pună ideile în aplicare. Cum poți defini tu un om nebun fata de un om normal? De fapt, ce nu e bun…şi ce e normal? Hai să îi mai dăm o șansă!

-          Bine, dar dacă începe iar să vorbească prea mult tu te ocupi de el. Eu o să va las singuri şi îmi văd de treaba mea. E pauza de masă, nu sunt alegeri parlamentare.

-          Bine Mark. Tu nu trebuie nici măcar să vorbești, sau poți sta la o masă alăturata să nu te deranjăm, dar nu știu de ce presimt că ne vei sta în coaste să auzi şi să asculți fiecare lucru. Hai să mergem.

        Am ajuns din nou în locul ala ciudat. O lumina difuză stăpânea atmosfera localului. Cei doi iubiţi nu mai erau şi nici alte persoane nu erau la mese. Mă gândeam dacă nu cumva am greșit intrând. Poate localul era închis, dar prezenţa nelipsitului August, care fuma la o masă in spate, mă convinge că am nimerit perfect. Nu aveam chef de un loc gălăgios unde să vad oameni încurcați de fel şi fel de probleme ale vieții cotidiene. Mereu sunt triști…la fel ca noi, dar măcar ne dăm seama, chiar dacă asta e la fel, în esența, tot trist.

-          Salut August!

-          Salut! Spuse şi Mark, vizibil deranjat de atmosfera de aici şi de faptul că dintre toate locurile am ales să vin aici.

-          Hei Dante! Salut Mark! Luați loc. Ce mai faceți? Cum ați ajuns aici? Mark, mă uimește că te văd la Kriga. Ce a fost în capul tău?

-          Hmmm. Mă bucur că iți aduci aminte cât urăsc locul ăsta. Nici eu nu am uitat, însă i-am promis  lui Dante că va alege el locația…şi uite ce mare greșeală am făcut.

-          Hai că măcar e liber, nu te vei mai certa cu nimeni în seara asta.

-          Nu e chiar liber. Aici se află singura persoana cu care am reușit să mă cert din toata zona. Printre oameni mă puteam ascunde, dar acum trebuie să stau doar lângă tine.

-          Hai Mark. Ce a fost a trecut. Nici eu şi nici tu nu mai suntem la fel că înainte. Cred că putem să stăm amândoi la masă acum şi să bem o bere.

-          Cred că ai dreptate, dar să nu te aștepți să mai intram în discuții serioase. La noi, mereu serios înseamnă aprins.

-          Sigur, îl am pe Dante pentru asta. Are şi el destule idei.

      Acum realizez de ce August nu a intrat să mă prezinte atunci când m-a condus spre ferma lor. Se pare că erau certați, doar că nu înțeleg de ce doi oameni atât de ok ar fi putut să se ciondănească, dar e problema lor. Sunt bucuros că am reușit să îi aduc la aceeași masă.

-          La ce te-ai mai gândit în ultimul timp August?

-          Oh nu, spuse imediat Mark. Nu cred că ai făcut greșeala asta. Şi tu ești la fel ca el.

-          Poți să intervii şi tu când dorești Mark. E o adevărata plăcere.

-          Da...sigur Dante, dar prefer să mă duc să ne comand câte ceva, replică Mark ridicând-se spre bar.

-          Lasă-l Dante. A renunțat de ceva vreme să mai discute despre lucruri pe care nu le putem rezolva. A preferat să se ascundă in munca lui de la fermă şi să nu ii mai pese ce se întâmplă în jur. Spune că oricum nu poate rezolva nimic, așa că ce rost are să își umple capul cu toate prostiile şi visele ciudate ale oamenilor de rând când el are raiul lui lângă familie la fermă.

-          Poate are şi el dreptate. Nu îl invidiez, dar poate tot ce are el inseamna perfectiune. Cel putin pentru el.

-          Totul până la un anumit punct, până când lumea își va găsi un alt moment să îi strice planurile. Mereu ne împiedicăm de asta, fie că vrem fie că nu.

-          Şi dacă nu reușim să facem nimic în legătură cu lumea? Înțeleg că asta te deranjează. Tu spui că oricum va găsi un moment să se implice în viaţa noastră. De ce să nu ne bucurăm de momentele pe care le prindem şi să profitam cât mai mult cât putem?

-          Pentru că e datoria noastră să încercăm să schimbăm ceva.

-          Majoritatea nu vor să schimbi nimic, Augusts. Majoritatea se complac în situația în care sunt şi sunt incântați de toate lucrurile astea efemere. Chiar şi noi ne bucuram de multe ori în lumea lor. Probabil fiecare cred că a încercat la un moment dat să schimbe ceva ca să fie pe placul lui…şi unde am ajunge? In aceleași locuri negre pe care le frecventăm noi, oamenii moderni.

-          Acesta e un motiv să renunțăm?

-          Nu, ăsta e un motiv să ne întoarcem privirile spre noi. Acesta e un motiv să îi lăsăm în pace să privească în gol spre griji, lucruri care nu contează în nici un fel dacă le au său nu. Lasă-i să se gândească doar la cum să se încurce unii pe ceilalți în drumul spre fericire. Noi nu trebuie să ne încurcăm de ei. Oricât de zâmbitori şi amabili ar fi. Știi şi tu la fel că mine că în momentul în care se întorc, zâmbetul lor dispare. Vrei să fii ca ei? Vrei să lucrezi de dimineața până seara pentru a ajunge la familie cu masina cumparată din economiile de o viaţă? La o familie cu care nu mai reușești să te conectezi pentru că lipsești prea mult? Uite d-asta îl apreciez pe Mark. E înconjurat tot timpul de oameni pe care îi iubește şi nimic mai mult.

-           Să înțeleg că îi iei partea în toata asta.

-          Nu îi iau partea. Doar cred că are dreptate. Am alergat şi eu prin gândurile astea. La fel ca tine aş fi vrut să schimb şi eu lumea şi încă mai am momente când îmi doresc asta, dar lumea nu vrea să fie schimbată. Ei îi place doar să se plângă pentru câteva momente, doar pentru a reveni la aceleași obiceiuri bolnave. Noi vorbim de aceleași idealuri frumoase doar pentru a împrumuta ulterior acțiuni de la ei. Suntem toți o apă şi un pământ. Singura diferența e că noi sperăm la ceva mai bun, iar ei nu. Par mai câștigați. Multe lucruri nu se vor schimba. Cel puțin în direcția în care ne dorim. Mereu e mult de discutat în privința asta. Mereu vom avea idei care mai de care mai fanteziste pentru o lume mai bună, dar ea nu va deveni mai buna…doar schimbată…niciodată mai bună. Înțelegi de ce trebuie să privim spre noi? Şi nu neapărat doar spre noi, putem să ne înconjuram de oameni asemănători nouă, dar asta nu înseamnă să îi certăm pe toți cei care vor să alerge în noroi. Pentru că vom vorbi in vânt şi tot ce vor înțelege ei este cât de mult ne dorim lumea asta şi cât de invidioși suntem pe ei, iar cei puţini care vor părea că înțeleg, mint. Mint mult doar pentru a căpătă câteva momente de pauza din cursa lor, pentru ca apoi să se întoarcă obosiți în lumea lor de unde sa o ia de la capat. Vezi? Până şi termenul de odihnă e atât de diferit pentru ei.

-          Vorbești frumos şi poate chiar ai dreptate, dar eu nu m-aş simți în largul meu să mă mulțumesc doar cu ce primesc. Aş fi plictisit să privesc spre lumea lor şi atat, fara să intervin. M-as simți vinovat pentru cei pe care îi las acolo.

      Discuția ar fi durat la nesfârșit dacă nu ne-ar fi întrerupt Mark care nu s-a mai întors până nu a fost sigur că ne poate opri din pălăvrăgelă. A adus singur ce a pregătit bucătarul. Chelnerul era oricum blocat pe același televizor, sper că nu şi pe același meci ca acum câteva zile în urmă. Acum că Mark ne-a potolit din discuție, se poate așeza la masă şi într-o tăcere de mormânt ne înfruptăm înfometați din porții. Apoi, totul s-a schimbat. Mark a uitat cât de mult urăște locul acesta şi a luat parte alături de noi la câteva discuții….şi la câteva beri, însă în același timp cu ochii pe ceas şi după ceva vreme spune:

-          Hai Dante, au trecut cele doua ore promise. E timpul să mergem acasă. E timpul pentru runda a doua.

-          Sigur, hai să mergem.

      Ne luam rămas bun de la Augusts şi plecăm spre casă. Runda a doua? Nici nu vreau să mă gândesc că Mark vrea să mai facem ceva acum. După Kriga sigur am fi avut nevoie de câteva ore de somn, dar ce mai contează? Am spus că o să încerc experiența asta, așa că orice are de gând, o să merg după el, doar că acea rundă a doua a fost întreruptă in primă fază. Ajunși acasă am observat totul deghizat ca pentru petrecere. Ornamente peste tot în jur, felinare atârnate prin copaci şi masa pregătită sa fie umplută cu tot felul de mâncăruri. Mark se uita nedumerit spre mine şi asta mă face să cred că nu a avut nici o legătura cu toata nebunia asta. În schimb, rânjetul fetelor alăturat energiei celor doi copii care foiesc în jurul lor, mă asigura că e mâna lor. Mai mult, nici ele nu se ascund.

-          Ați întârziat mult Dante. Ce fel de exemplu dai tu copiilor când nu poți să te întorci la timp? Mark avea dreptate când spunea că nu poți trăi după regulile astea.  Acum cum veți termina voi la timp pentru a vă bucura de tot ce am pregătit?

-          Hai Ema, nu-i da apă la moară lui Mark. Cred că abia așteaptă să mă ia la rost, mai ales după ce l-am târât în Kriga. Cu toate că am impresia că nu l-a deranjat atât de mult pe cât se vaită.

-          Să spunem că nu a fost atât de rău şi în același timp hai să ne mobilizam Dante. Fetele se vor supăra că au muncit atât degeaba.  

              Orele care au rămas de muncă au trecut incredibil de greu. Am aflat de la Mark că Hannah are obiceiul să mai facă din când în când surprize de genul asta, așa că eram tare curios de cum va decurge. Mai mult, nu aveam nici un chef după ce m-am întors şi îl vedeam şi pe Mark cum nu mai este același om plin de energie, dar reușim intru-un final să terminam şi să plecăm să ne pregătim pentru ce au organizat Ema şi Hannah. Sigur o să fie special…

Confession - 14

-          Bună Dante!

-          Ooo..nu. Visez din nou, așa-i?

-          Cum ai fi vrut să ne întâlnim altfel?

-          Nu cred că aș fi vrut să ne întâlnim deloc. Sunt intr-un loc destul de bun, unde memoriile nu îşi au locul. Ce cauți aici?

-          Am vrut să te văd. Tu? ești surprins că discutam din nou?

-          Da…nu…nu știu. Doar că nu mă așteptam să fii aici. Nu în momentul acesta.

-          Dar știi că mereu sunt aici. Fac parte din tine deja…conștient sau nu.

-          Mda…poate am şi eu blestemul meu, dar chiar şi așa m-am plictisit să mă învârt in cerc doar pentru că îmi place peisajul. Ce rost are?

-          Pentru că trebuie să alergăm după vise, după ceea ce ne dorim.

-          Şi tu crezi că îmi doresc să stau la taclale cu tine?

-          Altfel de ce aş mai fi aici?

-          Probabil că subconștientul e în căutare de momente fericite şi încearcă să scormonească prin amintiri, doar că am observat că ignoră în totalitate momentele mai puțin încântătoare, iar eu trebuie să filtrez dorințele astea oarbe. Trebuie să ne luam destinul în propriile mâini şi să îl direcționăm corect.

-          Tu crezi că au fost momente aiurea cât timp te uitai in ochii mei?

-          Nu înțelege greşit. Am apreciat fiecare moment în care eram pierdut în abisul lor, dar asta pentru că eram ocupat doar cu imaginea ta ce se perinda prin faţa ochilor mei. Problemele începeau să apară când plecai de lângă mine. Atunci puteam gândi limpede şi puteam merge mai departe de ochii aceia. Vezi tu? Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care ascund adevăratele trăiri, adevăratele intenții şi nici alergătorii puşi în genunchi care strigă după ajutor doar pentru a putea trece in faţă.

-          Poate că ei fac asta fără intenție, poate că vor doar să urmărească propriile vise.

-          Glumești? Fiecare suntem responsabil de alegerile făcute, de cuvintele aruncate, de acțiunile noastre. Nu visele le urmăresc ei, ci interesul. La fel ai făcut şi tu lăsând în urmă o dâră de cutii stricate. Nu vreau să ajung in camera lor pentru că sunt sigur că nu mă voi descurca să ies de acolo. M-am uitat pe geam spre ele de prea multe ori şi am fost tras înapoi de fiecare dată de oameni încă neatinşi de noroi. Se vor plictisi şi ei intr-un final de insistenţa mea şi mă vor lasă să fiu absorbit de aurul ce se afla înăuntru, dar știi că aurul nu e pentru mine, nu-mi plac lucrurile care sclipesc prea mult…la fel ma voi plictisi şi eu să te trag de fiecare dată cu dezmierdări atunci când lumea lor te acaparează.

-          Dar eu nu te-am obligat nici un moment să faci asta. Nici măcar acum. Nu suntem în visul meu Dante.

-          Nu, ai dreptate, nu m-ai obligat cu nimic. M-ai tras aici cu imaginea pe care o porți în faţa mea, cu imaginea pe care o afișezi chiar şi după ce ne-am dezbrăcat de unele secrete. O imagine plină de necunoscut.

-          Asta sunt Dante.

-          Știu. Am renunțat să mai judec oamenii. Poți fi exact cum iți dorești, doar că eu nu mai vreau să accept oamenii care folosesc scuza asta. Tu ești tu, dar asta nu înseamnă  că eu trebuie să te accept. Pe tine, sau pe oamenii care mă transforma ușor in piatră. Nu vreau să învăț cum să îmi bat joc. Aproape că am pierdut oameni pentru simplul fapt că mă obișnuisem cu anumite acțiuni.

-          Şi tu mă acuzi pe mine de toate astea?

-          Nu. Mă acuz pe mine. E clar că eu sunt vinovatul din moment ce eu sunt cel care a acceptat conștient toate acestea. Eu sunt vinovat pentru că sunt naiv şi pentru că am ignorat propriile principii, crezând că tot ceea ce faci tu e trecător. Ei bine, nu e deloc trecător. Nu te vei schimba niciodată, iar eu am pierdut prea mult timp ignorând realitatea, ignorând momentele cu Ema, ignorand tot ce ar putea sa ma faca fericit. Nu, nu ești tu vinovată, tu doar te-ai comportat normal, la fel cum şi eu am făcut-o . Nu știu dacă am greşit sau nu, dar nu-mi pare rău, pentru că ţi-am arătat exact cum sunt, pentru că nu am mințit cu nimic, pentru că am fost natural şi pentru că te-am tratat exact cum mi-ar fi plăcut să fiu tratat şi eu la rândul meu. În final, primim ceea ce oferim, chiar dacă mai târziu decât ne-am dori.

-          Ești un prost şi începi să mă enervezi. Sunt aici să te văd, nu să îmi îndrugi continuu filozofii pe gât.

-          Nu…ai venit aici pentru că te simți singură…şi da, sunt un prost, dar asta pentru că m-am uitat din nou in acei ochi goi şi pentru că în loc să merg înainte am ales să îmi întorc privirea spre o persoană care nu îmi oferă nimic mai mult decât o poate face oricare companie simplă.

-          Ești un nesimțit…

                 “Știu că nu îți place atunci când sunt sincer, pentru că sa fiu sincer cu tine înseamnă să fiu un nenorocit, dar vezi tu, nimic nu mă împiedică să-ţi spun ceea ce cred, nici măcar ochii tăi strâmbi în care m-am pierdut de atâtea ori. Dacă o să îmi pară rău, îmi asum asta. Nu, nu ești o persoana rea, iți spun din nou, doar ai fost crescută în mediul acesta bolnav, doar că nu vrei să mergi mai departe. Ești o persoană care a acceptat ideile lor şi le pune excelent în valoare, la fel cum şi eu am început să o fac, lucru de care nu sunt deloc mândru. E greu să joci fără reguli proprii. În felul acesta totul devine haotic şi ne pierdem prin mulțime. Nu mai suntem unici cu nimic dacă le copiem mișcările, dacă nu venim cu propriile schimbări pentru un mediu sufocat de egoism şi idealuri false. Nu te învinovățesc pentru că trăim in lumea asta, ar fi absurd. Doar că sunt sigur că putem lucra să facem mediul acesta un pic mai bun decât ce am întâlnit pana acum...e datoria noastră. Altfel de ce ne-am mai plânge că suntem tratați ca niște nimicuri. De ce să ne gândim că merităm mai mult dacă oferim un rahat. De ce să așteptam la sinceritate când peste tot aruncăm cu falsuri. Nu vreau să fiu așa, dar e deja din ce în ce mai greu să lupți împotriva curentului şi mă întristează să regăsesc în mine acțiuni împrumutate conștient de la tine. Mă gândesc că vom regreta ulterior, dar degeaba ne pare rău pentru modul în care acționam, degeaba ne simțit vinovați dacă pe viitor acționăm la fel. Asta arată doar cât de puțin învățăm din greșeli. Ţi-am văzut ideile…chiar le-am urmărit pentru ceva vreme, dar nu mă regăsesc în ele, doar ajung să regret şi mai mult că le studiez cu atâta de insistenţă. Noi știm bine că trăim o singura dată, cel puțin că individ unic, așa că de ce să ne ocupăm timpul cu oameni şi acțiuni false? De ce să ne chinuim să arătam altora ceea ce vor, uitând ceea ce vrem noi? După atât de multe dezamăgiri e ciudat să văd că sunt încă afectat de manevrele oamenilor…de ei…de tine. Dar poate asta înseamnă că sunt uman. Poate e un lucru bun că încă simt şi nu mă complac să fiu înconjurat de acțiuni lase. Poate toată aceasta cursă printre jaloane triste îmi va aduce linia de final pe care o caut cu atâta ardoare. Asta se poate întâmpla peste ceva timp…niciodată…sau chiar acum alături de Ema….”

           Trezit după încă un moment de buimacie, mă regăsesc în brațele Emei care nu dă semne că şi-ar dori să plece undeva, însă în depărtare câteva raze de soare insistă să strice peisajul feeric din jur. Instant, gândul îmi zboară la Mark şi la toată treaba pe care o avem de făcut. Sper că nu şi-a dat seama că suntem încă plecați, altfel mâine va fi o zi în care o să îmi scoată ochii că am preferat să stau până târziu în loc să mă odihnesc, chiar dacă voi face o treaba bună sau nu. Încerc să o trezesc pe Ema care îmi răspunde cu jumătate de gură şi cu un aer somnambul să o mai las să lenevească câteva minute. Nu aş putea să îi refuz asta, dar nici cu Mark nu e de joacă, așa că o iau in brațe şi mă îndrept spre casă în paşi greoi. Nu sunt cel mai puternic om din lume, dar faptul că o țin pe ea în brațe îmi oferă mai multă energie decât ar face-o orice, așa că drumul până acasă nu este o problemă. Ajuns la camera ei intru şi o las ușor în pat. Ea mormăie ceva, trage pătura pe care i-am oferit-o şi se reîntoarce în vise. Eu mă duc la rândul meu în camera unde încerc să dorm dus. Mi-au ajuns visele pentru seara aceasta.

Chill Bumps - 13

             Bum! Bum! Bum!....Ahh…dimineața e încântătoare aici, Mark se pare că are un obicei în a ne trezi în sunete superbe.

-          Trezește-te! Nu o să fac asta în fiecare zi. Dacă nu ești gata în scurt timp, vei pierde micul dejun gătit special pentru ziua de azi de Hannah şi crede-mă că nu vrei să faci asta.

-          Imediat!

              Hmmm…şi eu sper să nu devină o obișnuință trezitul acesta. Cred că o pot face şi singur dacă mă abțin să amân alarma.  Mă pregătesc repede şi ies pe ușă pentru a le arăta celor de aici că mă obișnuiesc pe zi ce trece mai mult. Mark era prea încrezător că vom pleca foarte repede şi țin să ii demonstrez că greșește.  Cât despre Ema, sunt foarte curios şi nerăbdător să văd ce are de gând. După momentul din roată, de aseară, nu am mai discutat nimic despre asta cu ea. Am avut parte de timp prețios alături de famiîla de aici şi nici eu nu am insistat. M-am mulțumit pentru moment cu strângerea de mână din cabină. Sunt foarte curios ce va avea de gând şi o caut cu privirea de îndată ce ies din camera. Dintr-o dată, aromele care au ajuns la nasul meu mă conduc robotic spre bucătăria de jos. Dacă ce a gătit Hannah e bun măcar pe jumătate pe cum miroase, o declar cel mai bun bucătar. Copiii așteptau nerăbdători, cu ochii pe farfuria unde se afla desertul, clătitele cu gem. Aici o găsesc şi pe Ema, trezită un pic mai devreme, ajuta în aranjarea mesei. Avea acel surâs cuminte pe care îl poartă de fiecare dată când este liniștită, ceea ce mă face să cred că încă mai pot spera să rămână aici…cel puțin cât mai mult.

-          Ia loc Dante, aproape că uitam de tine dacă nu ne amintea Ema, trebuie să înveți să te trezești mai devreme.

-          Îți promit că în următoarele zile voi bate eu la ușa ta.

-          Nu promite ce nu poți face, răspunde Mark cu o voce neîncrezătoare.

-          Hei, trebuie să te porți mai frumos Mark, îi spun şi eu amuzat, până la urmă sunt singurul tău ajutor şi nu știu cum ai reuși să faci tot de unul singur.

-          Au fost dați când a trebuit să fac şi mai mult așa că nu te baza pe asta. Hai să mâncăm, fetele ne vor strânge de gât dacă au muncit degeaba.

             Micul dejun ar fi trebuit să ne trezească şi să ne ofere puterea necesară pentru câteva ore. În schimb, tot ce îmi doream era să revin în cameră pentru încă o porție de somn, însă nu aveam cum. I-am făcut o promisiune lui Mark şi nu vreau să renunț, doar că astăzi sunt un pic pierdut între propriile gânduri şi imaginea Emei, pe care exista posibilitatea să o pierd de tot. Mark observă asta şi în timp ce ne îndreptam spre treabă îmi spune cu un surâs special:

-          O placi, așa-i? Se vede în felul în care ai început să o privești. Hai să terminam treaba, timp în care ne vom gândi cum să o cucerești.

              Hmmm…Să o cuceresc? E amuzant să îl vad pe acesta cum își face idei pentru mine fără să știe de micul secret al meu şi al Emei, dar în esența el avea dreptate. Simțeam pentru prima oară că vreau să o cuceresc. Până acum ochii ei albaștrii îmi aduceau doar liniște în fața unor momente, dar niciodată nu m-au făcut să tresar în felul în care o fac acum.

               Ziua a trecut repede în ciuda celor multe activități din fermă. Emei ii place să fie misterioasă, iar eu nu sufăr incertitudinea. Dacă stau să mă gândesc, nu reușesc să îmi aduc aminte decât când ne intersectam prin curte. Ema păstrează același aer indiferent față de mine, în schimb poartă zâmbetul pe care îl avea şi când ne-am văzut pentru prima oară în tren. Un zâmbet sincer, de copil, alăturat unor ochi mari, albaștrii. Astăzi, societatea de afară a dispărut cu tot cu minciunile ei…cu tot cu imaginea încețoșată şi înfricoșătoare pe care o purtam în spinare, a lui Annie.

                 După ore întregi de tras în fermă, seara se lasă ușor peste zonă. Îl ajut pe Mark să strângem utilajele, ne ducem repede pentru a ne răcori cu un duş şi apoi ieșim pentru obișnuita seară la măsuța din spate, alături de ceva pahare de vin. Chiriașul dă repede pe gât doua pahare şi voia bună începe să își facă apariția în sufletul şi pe faţa acestuia. Începe şi ne descoasă pe fiecare în parte despre ce ne-a făcut să venim aici, despre cine suntem noi şi tot felul de întrebări interesante legate de viaţă.

-          Hei, voi ce credeți despre moarte? Întrebă Mark cu o atitudine serioasă. De fapt despre viaţa de apoi? Mereu mă contrazic pe tema asta cu Hannah. Ea spune că viaţa de apoi e o răsplata pentru ceea ce facem aici, merge într-un fel pe direcția bibliei, însă mie mi se pare că e prea visătoare. Eu cred că pur şi simplu dispărem, astfel că trebuie să ne bucurăm de fiecare moment aici, fie el unul bun sau rău.

-          Cum să dispărem? Sar şi eu că ars pentru o astfel de idee. Nu pot să cred că gândești așa Mark. Şi atunci ce rost ar avea totul?

-          Rostul de a ne aprinde cât mai mult, până la apogeu, iar apoi să coborâm ușor spre apusul nostru, încheind un ciclu minunat.

-          De unde să o luam de la capăt. Nu?

-          Hmmm…şi tu ești unul din cei care cred în reîncarnare? Spune Ema un pic dezamăgită.

-          Da, mi se pare cea mai plauzibilă teorie.

-          Reîncarnare din om în om său din om în orice vietate şi invers? Mă întreabă şi Ema curioasă.

-          Cred că din orice în orice. Mă gândesc că viată pe care o trăim sub orice fel ne ajută sau ne împiedică să avem o viaţă următoare şi mai frumoasă.  Trebuie să trăim cât mai corect cu noi şi astfel vom putea evolua. Astfel ne putem găsi ușor, menirea.

-          Şi după ce ne găsim menirea de se întâmplă Dante? Intervine Mark din nou.

-          Atunci cred că vom trece la următorul nivel.

-          Care este?

-          Habar nu am. Poate o luăm de la capăt şi poate ne blocăm pe menirea noastră, încercând să ajutăm pe alții să o atingă.

-          Pentru ce?

-          Ești obositor Mark, spune Hannah calm. Nu avem de unde să știm răspunsul unor întrebări de genul acesta.

-          E ok Hannah, încerc să ii răspund exact cum cred eu. Îmi place discuția. Așa Mark, nu știu pentru ce. Asta o știe puterea care ne-a creat.

-          Ha…asta e problema Dante că nu exista nici o putere nicăieri. Suntem decât noi şi mediul înconjurător. Şi trebuie să facem ca minune pe care o trăim să merite. Asta e menirea noastră. Să ne bucuram de viaţă şi atât.

-          Da. Cred că într-un fel său altul asta spun şi eu doar că în alt mod.

-          În fine, ia vino puțin să mă ajuți cu ceva.

             Mă uit curios spre Mark şi mă ridic după el. Oare ce idee trăsnită i-a venit? Fetele se uită şi ele ciudat una la cealaltă, dând din umeri. Apoi Ema întoarce privirea spre mine ca şi cum m-ar bănui de ceva. Toata seara a aruncat priviri sărite spre direcția mea, dar fără să dea vreun semn, iar eu am tot încercat să intru în vorba cu ea, dar nu am avut deloc ocazia prin nenumăratele cuvinte şi discuții pe care Mark le arunca spre noi, mânat de energia paharelor de vin, așa că va trebui să insist când mă voi întoarce acolo. Până atunci trebuie să îl ajut pe Mark, care m-a tras undeva după colţ.

-          Hai spune, cu ce pot să te ajut?

-          Cu ceva ouă Dante, să vorbim că între bărbați. Ce faci?

-          Încerc să te urmăresc, dar mă pierzi. Desper ce vorbești?

-          Despre Ema, nărodule! Credeai că nu o să observe nimeni?

-          Ahhh…? Deja începeam să mă gândesc cum să mai ascund totul de Mark, dar de unde şi-ar fi dat seama.

-          V-ați aruncat priviri toată seara, până şi cei mici chicoteau când vă vedeau, dar tu ce faci? O lași pur şi simplu să adoarmă în speranța că vei mișca ceva. Vorbește cu ea, trage-o deoparte. Ea nu o să vina la tine. Ema e foarte mândră din câte văd, așa că e nevoie să insiști un pic.

-          Hmmm. Răsuflu ușurat văzând că nu știe despre mine şi Ema. Nu e chiar așa, Mark, în plus nu pot să îmi declar iubirea eternă faţă de ea cu toată lumea prin jur.

-          Iubirea eternă?

-          Glumeam, Mark. Uite, iți promit că voi vorbi cu ea la momentul oportun.

-          Ei bine, uite că acest moment a venit. Am o idee!

-          O doamne…

-          Mă voi preface că îmi e un pic rău de la paharele de vin, lucru de care nu sunt departe, şi voi chema pe Hannah să mă dădăcească, la fel şi pe copii. Iar tu vei avea tot timpul din lume.

-          Nu! Toată lumea se va speria şi va veni după tine în casă, iar eu voi părea un cinic care vrea să stea la băut vin când unuia îi e rău. Pe bune, Mark, cât te-ai gândit la asta?

-          Hmmm. Așa cum o prezinți tu, nu mai pare o idee prea bună. Bravo! ai stricat şi șansa asta. Tu ţii morțiș să o scapi.

-          Nu, îți mulțumesc pentru grijă, îmi pari amuzant, dar ţi-am promis că voi vorbi cu ea. O voi face. Ai răbdare.

-          Bine Dante, hai să ne întoarcem. Să te văd.

             Aveam de gând să vorbesc cu Ema, serios, dar nu la modul la care credea Mark. Apreciez dorința lui de a mă vedea fericit, dar nu e cazul…cred…la naiba! Are dreptate, dormeam pe mine încercând să găsesc scuze pentru o oarecare teamă. Următorul moment în care voi fi singur cu ea, chiar şi pentru o secundă va trebui să acționez.

              Întorși la masă observ cum Hannah se ridică de pe bancă.

-          Hai Mark să mergem în casă, spune cu o voce obosită. Haideți copii! E târziu şi trebuie să ne adunam forțele. Ei mai pot să rămâne, sunt tineri şi se recuperează mai repede.

-          Dar şi noi suntem tineri, chiar mai tineri decât ei, mami. Şi noi vrem să mai stăm, spuse John revoltat.

-          Hai John, tu ești prea tânăr, încă nu ai voie atât de târziu afară.

            John se întoarce un pic îmbufnat şi porni agale spre casă. Îl urmă îndeaproape şi sora lui, iar apoi Mark şi Hannah, cea din urmă trecând pe lângă mine cu un zâmbet ștrengăresc şi făcând cu ochiul. Familia asta e nebună. Insistă să vorbesc cu Ema de parcă am fi cu toții copii mici şi încercăm să ne împingem unii spre ceilalți. Ema a rămas singură la masă şi cred că şi dacă nu aş vrea tot nu pot să nu vorbesc cu ea. Ar fi penibil pentru toți.

-          Hei Ema, se pare că suntem obligați să purtăm discuția asta?

-          Te simți obligat să faci asta?

-          Nu, nu! Nu mă înțelege greșit, doar mă amuzam pe faptul că familia de aici face tot posibilul să ne cupleze.

-          Da, sunt doar drăguți.

-          De ce mă eviți în continuare Ema?

-          Nu te evit, doar m-am gândit şi eu. Mi-ai plăcut aseară, dar trebuie să fiu şi eu atentă, ai puțină încredere de recâștigat, însă nu mă grăbesc nicăieri, ai timp să o faci.

-          Adică nu mai pleci?

-          Voi rămâne aici cât va fi cazul Dante, cât voi fi fericită. Mi-ar face plăcere ca momentele frumoase să fie cât mai multe şi cât mai dese, însă chiar şi dacă nu va fi așa voi încercă să mă bucur de fiecare moment.

-          Mă bucur să aud asta. Uite primul moment. Hai să urcăm dealul din față şi să ne rătăcim prin liniștea şi lumina lunii.

-          Sună frumos, așteaptă să îmi iau aparatul şi vom merge. Sper să nu le deranjez somnul celor din casă.

-          Somnul? Probabil se uita pe geam acum. Fugi..

             După câteva minute de urcat, am ajuns în vârful unei coline, pe o poiană înconjurată de câțiva meri, iar spre cer se creea o zonă rotundă prin care puteau vedea cerul. Ema, încântată de ceea ce vede începe să pozeze totul în jur, luminând zona continuu. Dacă ar vedea cineva s-ar mai creea încă o poveste despre extratereștrii. După ce mă prinde şi pe mine cu câteva feţe strâmbe reușesc să o opresc şi să ne așezăm în mijlocul poienei, unul în brațele celuilalt. Ema îndreaptă șiret aparatul spre mine, zâmbește şi ne face o poza.

-          Hai Ema, selfie? Şi tu?

-          Termină Dante, ne-a prins pe toți, degeaba încerci să comentezi. E practic, simplu şi amuzant. Așa că taci din gura şi uite câte stele sunt şi azi pe cer, până nu mai fac încă un selfie.

-          Nu, nu e nevoie. Lumina stelelor, chiar şi a lunii pline din seara asta este mult mai drăguță decât fulgerul aparatului tău. Le prefer pe ele, alături de tine.

             Era ciudat să simt din nou trupul Emei lângă al meu, părea diferit faţă de alte momente. Inima pompa mult mai repede fără să dea semne de oprire, iar o senzație de împlinire mă cuprinde. Peisajul face totul să pară magic şi încă nu îmi dau seama cât de norocos sunt să mă aflu în acest moment aici lipsit de orice grijă. Ceaţa ce se întinde în depărtare contribuie şi ea la aerul misterios din jur. Amândoi ne cufundăm în tăcere, fără nevoie de cuvinte, şi ne bucurăm de atmosferă.

             După câteva zeci de minute, încerc să vorbesc cu Ema, însă observ că aceasta a adormit. Nici eu nu mai am prea mult, dar nu vreau să o trezesc, când voi simți că adorm mă voi ridică şi ne vom îndrepta spre casă, dar până atunci prefer să prelungesc mai mult momentul, începând să mă confesez știind că nu mă poate auzi.

             

              …Nu m-am gândit că voi putea recupera momente pierdute de mult timp, sub alte forme. Sentimente pe care nu credeam că le voi mai întâlni își găsesc locul înapoi acolo unde sunt atrase atât de mult. Prin simplitatea ta faci totul în jur să pară simplu. Nu e nevoie să am grija la ce fac sau să îmi umplu capul cu o mie de scenarii, chiar dacă am făcut asta deja. A fost doar o teamă de a mea şi nimic mai mult. Lumea vorbeste des despre simplitate si iubire...ei spun ca e tot ce ai nevoie pentru a fi fericit, insa prea putini se conformeaza. Spunem sus si tare ca nu avem nevoie de mai mult, insa ne blocam in actiuni complicate in urmarirea visurilor pe care nu stim de ce le avem. E un sentiment unic să te țin în brațe şi să simt că sunt completat de asta, mai mult, să știu că nu ai de gând să pleci e mai liniștitor decât orice. Nu-mi doresc nimic mai mult decât să știu că acesta nu e ultimul moment. Acum odihnește-te dragă Ema. Eu nu vreau să plec de aici….