Fated to pretend - 10

              Șoferul tirului în care mă aflam mi-a făcut semn că aici trebuie să cobor. Îi mulțumesc pentru drum şi cobor într-o zona ce nu mă impresionează la prima vedere. Am văzut același tip de așezare şi aceeași tip de oameni şi pana acum. Poate nu ofer așezării destule șanse, însă încă nu ştiu dacă am starea necesară să observ în detaliu tot ce e aici. Vreau doar să ajung la ferma din anunț, să mă odihnesc puțin şi să cunosc oamenii cu care voi locui în următoarea perioada. Singura problemă ar fi că nu mai găsesc foaia cu anunțul acela nenorocit. Singurul lucru pe care îl pot face este să iau zona la pas şi să încerc să găsesc ceva sau pe cineva care să îmi ofere câteva indicații. Înainte de toate, mă gândesc că cel mai indicat ar fi să găsesc un restaurant să mănânc ceva, tot drumul mi-a făcut poftă de mâncare. Fără să mai zăbovesc prea mult timp, încep să merg prin mixtura de case incredibile, unice prin felul în care sunt construite, alăturate unor construcții gri, mici şi simple. În final ajung la un restaurant, Kriga. Acesta era fix lângă un complex mare, cel mai probabil o sală de sport, după inscripțiile de pe pereți şi terenurile de fotbal din zonă. Am intrat în restaurant şi spre bucuria mea, nu era deloc aglomerat, ba din contră, părea pustiu. Doar doi tineri, ce păreau să se certe, la o masă din colţ, un tip la bar şi chelnerul care aproape dormea cu privirea țintuită pe un televizor mic care transmitea un meci de fotbal. Cer chelnerului o bere şi mă îndrept spre o masă să studiez meniul. Nu erau prea multe opțiuni şi oricum nu înțelegeam prea multe. Nu apuc să iau prima gura din bere că tipul care era la bar se îndreaptă ușor spre mine şi ia loc, fără să fie invitat, la masă. Nu vreau să fiu nesimțit, dar nu am chef de companie. Mai mult decât atât, nici nu cred că vom putea schimba câteva cuvinte, așa că nu înțeleg insistenţa cu care mă privea.

-                                       -   Salut! Zise dintr-o dată într-o engleza perfectă. Poți să încerci kotletes, nu e ceva unic, dar felul în care este preparat aici, îl face cel mai bun din zonă. Eu sunt Augusts, unul dintre singurii vorbitori de engleză de pe aici. Iartă-mi îndrăzneala, dar mereu sunt curios când văd pe cineva nou pe aici.

-                                       -   Salut, eu sunt Dante. Încântat! Se pare că am mare noroc cu tine până la urma, aveam nevoie de cineva care să mă ghideze un pic. Ai cumva idee despre o fermă unde se practică voluntariatul? Trebuie să ajung la o familie la care să stau o perioada, însă am pierdut adresa lor şi habar nu am încotro să mă duc.

-                                       -  Hmmm…şi tu ești unul dintre aventurierii aceia care se dau mari că sunt plictisiți de agitație, care vor să experimenteze viaţa de la sat şi care își blesteamă în final alegerea făcută? Da, te pot îndruma spre acel loc. Îi cunosc pe cei de acolo. Sunt renumiți pentru că aduc astfel de oameni din diferite locuri la noi. Vezi tu? Noi, cei de aici, ne cunoaștem mai toți şi de obicei nu prea avem legătura cu alte zone, astfel că e foarte interesant când apare careva nou.

-                                        -  De fapt, nu am venit special pentru a testa aici viată din afara zonei gălăgioase.  Sunt în trecere şi m-am gândit ca ar fi frumos să mă opresc aici pentru ceva timp. Mai mult mi-aş dori să am o companie plăcută, iar oamenii de acolo par de treabă şi cu capul pe umeri din ceea ce am citit despre fermă.

-                                       .-  Da, sunt oameni buni, doar că să nu crezi că te duci în vacanţă. După prima zi, care e de acomodare, te vor pune serios la muncă. Au destule de făcut mereu şi au nevoie de orice ajutor.

-          Cred ca sunt pregătit. Aş avea nevoie de ceva care să mă ţină în priză. Scuză-mă un moment să comand de mâncare şi revin.

                Mă ridic de pe scaun şi mă îndrept pentru a-i spune chelnerului să îmi servească kotletesul. Sper ca August să nu fi făcut mișto de mine şi să merite. În tot acest timp cei de la masă din colţ încep să se certe din ce în ce mai rău. Nu știu de ce ar face cineva asta într-un local. Poate lipss de bun simţ sau poate nu îi interesa absolut deloc că mai erau şi alții în jurul lor. Mă întorc la Augusts cu ochii fixați pe masa lor, uimit de nepăsarea cu care ne tratează, dar până la urmă cine sunt eu să îi judec, nu le cunosc problemele.

-                                           - Lasă-i în pace, Dante, nu e prima oara când ii vad așa.

-                                           - Şi nu ia nimeni atitudine? Nu e frumos să încerci să iți rezolvi probleme în public în modul acesta. Lor chiar nu le pasă că sunt văzuți?

-                                           -  Nu chiar, ne-am obișnuit şi noi cu ei şi ei cu noi. Nu sunt mereu așa, de cele mai multe ori se țin în brațe, zâmbind. Sunt două persoane foarte drăguțe cu cei din jur în mod normal, doar că pare uneori că orașul ăsta îi sufocă. Se plictisesc de tot şi își varsă neputințele unul pe celălalt. Apoi se împacă şi revin la zâmbetele inițiale. Își promit fericirea unul altuia şi o iau de la capăt ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E modul lor de a fi împreună.

-                                          -  Fericirea? Cred ca e un cuvânt prea mare pentru a fi promis. În plus nici nu știm ce e aia fericire.

-                                          -  Cred că fiecare ajunge să o cunoască într-un mod sau altul, doar că fiecare simțim fericirea în mod unic. Pentru fiecare e diferit. Am mai purtat discuția asta cu o grămadă de persoane, ăsta sunt eu, îmi place să cunosc cât mai multe gândiri. Orice om poate să aducă ceva nou în gândire, dar să revin la subiect, fiecare persoană din cei cu care discutam aveam o părere diferită, pentru că fiecare are bucuriile sale.

-                                           - Şi ce fel de păreri ai auzit?

-                                          - Au fost multe, însă cea care pe care am întâlnit-o cel mai des era că fericirea înseamnă iubirea. Mulți spuneau că îi îngrozește ideea de a îmbătrâni singuri, fără nimeni care să asculte şi să ofere sprijinul în situații neplăcute şi fără nimeni cu care să împărtășească bucuria în momente bune. Spuneau ca lipsa cuiva apropiat face viaţă mult mai urâtă.

-                                            - Da, însă în același timp nu ar trebui să depindă de altcineva fericirea noastră. Nu? E ceva ce al nostru fără a fi nevoie de nimeni.

-                                            - Aici țin să te contrazic. Majoritatea nu pot ajunge la fericire singuri, au nevoie de careva care să ii împingă de la spate. Suntem oameni obișnuiți de mici să trăim în jurul altor oameni, obișnuiți să ne bazăm pe ei pentru absolut orice, să le așteptam acceptul pentru orice într-o oarecare măsură. Așa că de ce nu ar putea şi fericirea să fie dependentă de alte persoane? Doar pentru că nu cunosc în mod special ce te-ar face pe tine fericit, asta nu înseamnă că nu ar putea să te ajute să o obții. Şi la fel cum au puterea să ti-o ofere, în același timp pot foarte ușor să o ia înapoi. Așa cred că funcționeză. Tu ce părere ai? Pentru tine ce e fericirea?

-                                          - Nu știu nici eu exact. Am avut păreri schimbătoare de fiecare dată despre fericire. Mereu credeam că e într-un anume fel până când ajungeam să experimentez şi să îmi dau seama că nu reușesc să ating nivelul despre care vorbesc toți. Nu știu dacă am fost vreodată fericit în adevăratul sens al cuvântul, dar în momentul acesta cred că fericirea e atunci toate grijile şi supărările care bombardează creierul în mod normal, dispar. Atunci când poți privi în ochii cuiva şi să rămâi acolo blocat, indiferent la tot ceea ce se întâmpla în jur….atunci când ţi-ai dori să te pierzi ore în șir în compania unui lucru sau al unei persoane. Poate fi adevărat, sau poate fi o mare prostie, habar nu am. Fiecare putem spune ce vrem şi să avem dreptate în această privință.

                      Ar fi putut discuta continuu şi nu ar fi reușit să vină cu vreo rezolvare la problema căreia foarte puţini i-au găsit vreo soluție. Fericirea este influențată constant de tot ce se întâmpla în jur. Este ceva ce se schimbă mereu în funcție de ceea ce ne dorim, iar noi mereu ne dorim câte ceva, mereu altceva. Oricât de mult a fost Dante acaparat de discuție, a trebui să întrerupă deoarece tocmai au apărut şi chiftelele cu mămăliga pe care cei de aici le numesc pompos kotletes. Augusts s-a ridicat politicos şi a revenit la locul de la bar pentru a mă lasă să savurez în liniște masa, iar apoi să mă conducă spre fermă.

                După ce mi-am reîncărcat bateriile i-am făcut semn lui Augusts că putem merge. Acesta şi-a luat rucsacul în spinare şi a pornit hotărât spre ușă. Mă face să cred că avem de urcat vreun munte la cum a pornit, însă aflu repede ca ferma este la doar un kilometru distanţă, la marginea orașului, lângă pădure. După aproape zece minute am ajuns la o curte mare, unde se alergau doi copii.  August mă saluta, cu promisiunea că va veni în vizită să discutam mai multe, şi se întoarce în oraș. În curte, un nuc mare ce asigura umbra pe timpul zilei unei bănci acoperită cu zdrențe. Casa era imensă, cu o arhitectură în stil vechi, cu ferestre mari şi zugrăvită cu un alb aprins. Jenny şi John, după cum mi s-au prezentat cei mici, m-au condus spre curtea din spate unde cei doi părinți îngrijeau roșii în sere.

-                                      -  Buna ziua, eu sunt Dante. Am găsit un anunț din partea dumneavoastră şi dacă aveți nevoie de ajutor, sunt dispus să rămân aici o perioadă.

Cei doi se uita câteva momente unul către celălalt.

-                                     -  Bineînțeles…mereu este utilă o mână de ajutor pe aici. Eu sunt Mark, iar ea este soția mea Hannah, pe cei doi copii Jenny şi John, văd că i-ai întâlnit deja.  Mă gândesc ca ești obosit. Hai să iți arăt camera ta. Suntem un pic surprinși pentru că se pare că zilele astea avem noroc de ajutor. De obicei mai vine câte un rătăcit sau un grup de prieteni. În ultimul timp din ce în ce mai puțin, însă de dimineața a venit încă o persoană ce doarme momentan în cameră. Mă gândesc că şi tu ai nevoie de odihnă. Uite, tu vei sta în mansarda în camera alăturata celuilalt voluntar. Vă veți cunoaște mai târziu când vă vom prezenta totul prin jur.

                Ajuns în camera mă schimb şi mă așez în patul de sub fereastra. Sunt nerăbdător în legătură cu multe lucruri, cred că am atât de multe de învățat despre liniște de la cei de aici. Mi-a rămas în minte şi discuția cu Augusts. Pare un om inteligent şi sunt sigur că mai am de vorbit destule cu el când va hotăra să mă viziteze. Cei din familie par destul de calzi şi lipsiți de griji. Sper ca şi cealaltă persoana ajunsă de dimineața să fie ok. Ochii, ațintiți spre calendarul din perete, se închid ușor.

                 11.

                 Buna Ava,

                 Mă întorc din nou în cameră. Am petrecut destul afară, dar azi este ziua ta şi nu mă puteam furișa. Vezi tu? Oricât de mult am zis că vreau să rămân acolo, nu am destulă motivație. Şi nu am răbdare să ii mai aud sau să îi cred în continuare. Ajung să cred că scopul meu a fost tot timpul după cum ai spus, dar cine eram eu să te înțeleg? Sau poate așa trebuie să fie, tu să îi urăști din inima, iar eu să încerc să te fac să îi apreciezi. Poate într-o zi va merita. Oricum nu va conta, nu știu de ce încerc să fac asta. Perfecțiunea nu va fi ajunsă nici de mine şi nici de tine. Oare chiar merită să alergăm continuu după ea? Spuneai că până atunci nu te vei opri şi în nici un caz nu te vei împiedica de nimic. De ce să te chinui să faci asta? În fine, nu contează. Așa ne-a plăcut nouă să disecam fiecare lucru în parte şi uite unde ne-a adus. Două drumuri diferite pentru un singur scop. Am observat însă că încep să iți însușesc din atribuții şi să consider drumul tău mai practic. Am început, involuntar, să aplic aceleași idei de care nu sunt mândru, dar care par să întărească globul de cristal. Mă întreb dacă merită să îl părăsești vreodată.

                Aveai dreptate. Încep să iți spun asta din ce în ce mai des, însă nu puteam crede încă de la început. Știi că mereu trebuie să văd cu ochii mei şi să simt asta. Tu, întotdeauna ai citit mai mult şi ţi-ai dat seama mult mai repede. Ai mers pe mâna lor, deoarece cei care au scris au experimentat pentru ca noi să nu mai fim nevoiți să o facem dacă nu dorim asta, dar eu nu pot accepta un scenariu așa gri fără să încerc să îl mâzgălesc după propria dorință. Doar că zidarii îl acoperă în fiecare zi cu cimentul lor, făcând din încercarea asta, o muncă sisifica, dar promit să o fac în continuare. Într-o bună zi nu vor mai reuși să ascundă nimic, iar atunci voi fi mulțumit că desenele de pe perete vor putea fi văzute. Știu că sunt încăpățânat şi că ar fi trebuit să merg alături de tine, să nu întoarcem privirile şi să ii lăsăm să se zbată, dar poate acolo e şi locul meu, poate aici m-aş plictisi şi am nevoie să încerc să le aflu ghicitorile să văd cum sunt şi să înțeleg din ce motive nu decid să alerge toți cu noi. Mi-ai spus să nu îmi pierd timpul să ii judec, dar nu ii judec pe ei. Poate în final ar avea dreptate. Încerc doar să îmi dau seama ce ar putea să îi îndrepte spre alegerile astea şi în același timp de ce sunt eu atât de legat de alegerile lor.

                M-am luat cu vorba şi am deviat. Tot ce am vrut să spun e că iți urez baftă şi sper din inimă ca amândoi să avem dreptate, fiecare în felul nostru. Să putem găsi liniștea şi să putem zâmbi amândoi, la destinație, când toate acestea nu vor mai avea rost. Tu să ii conduci spre destinație, în timp ce eu să le aduc aminte că sunt oameni şi că nimic nu va conta în final.

                 La mulți ani! 

            

There is no end - 9

                 Am plecat. Am coborât fără să cer vreo o explicație. Nu aș fi fost in stare să ascult nici un moment scuze de nimic sau nu eram pregătit să aflu un adevăr ascuns atât de bine până acum. Pur şi simplu nu conta motivul pentru care Emma ar fi avut poze cu mine şi Annie în aparat. Pare destul de dubios…atât de ciudat încât şi încercarea de a explica situația ar fi o nouă realitate deformată de motive. Eu m-aș fi enervat, iar ea ar fi scăzut şi mai mult în fața mea încercând să îndulcească situația, sau mai rău…ar fi dat o posibilă mască la o parte, astfel prinsă, m-ar fi îndemnat, fără nici o obiecție, să îmi văd de drum. Nu i-am dat șansa asta şi am decis să continui drumul de unul singur ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat pentru că oricât de mult ar încerca gândurile să împingă săgeți mai jos,  nu mai îmi pasă. 

                 Mă îndrept spre Baldone cum voi putea. Toată nebunia asta cu poza nu a schimbat cu nimic planul pe care îl aveam făcut şi de acum înainte mă voi ține strict de el indiferent câte piedici vor apărea. Sunt sătul de toate care se întâmplă în jurul meu şi pe care trebuie să le am în vedere. Poate toate lucrurile şi momentele ar trebui să țină cont de mine. Așa ne-am înțelege mult mai bine…dar mi-am pierdut încrederea că orice din jur ar avea puterea de a vedea clar peste nori de fum din care acel orice, ar încerca, haotic, să scape. Fiecare poartă bătălii pe care incearcă să le ducă la bun sfârşit, însă din ce în ce mai puţini pot găsi momentele în care să privească deasupra norului pe care tot încearcă să îl îndepărteze şi să pună un umăr pentru alte lupte.  Ştiam că voi ajunge să mă afund din nou prin negura minţii, însă nu pot să nu îmi arăt dezaprobarea faţă de cei care crezând că un singur drum e cel bun, rămân blocaţi undeva la jumătatea aceluia pe care ei cred că trebuie să avanseze. Sunt o infinitate de drumuri care ajung în acelaşi punct. Depinde doar de noi pe care vrem să mergem. Să ne pierdem minţile doar pentru că noi avem impresia că unul singur e pavat cu aur, e o prostie pe care nu mai pot nici să mi-o imaginez.  

                  Încet, dar sigur, alunec din nou prin tot felul de idei. Nefiind nimeni care să îmi distragă atenţia e destul de uşor să mă rup de tot ce e în jur şi să mă retrag spre camera veche, plină de memorii, pe care o uitasem de ceva vreme. Aici mă pot odihni pentru puţin timp ţinând cont că ultima oară cele ce trăiau aici nu dădeau semne că ar fi acasă sau că ar mai fi fost de ceva timp pe acolo. Aşa că mă aşez iar la măsută şi privesc în gol spre geam, dar ceva nu pare în regulă. Caietul meu nu mai este aici, iar lumânarea este aprinsă. Probabil s-au plictisit şi s-au întors unde ştiu sigur că pot sta singure, dar ceva nu se leagă…nu e stilul lor să fie neglijente cu lucrurile de aici. Fantomele au fost tot timpul atente să nu deranjeze locul ăsta…

-          Hei, Dante…ce mai faci? Nu te-am mai văzut de ceva vreme.

-          Wow! Adevărat, dar nici eu nu mă așteptam să te văd vreodată în locul asta. Cum ai ajuns aici?

-          Mi-ai oferit puterea să văd prin pereți ăștia şi astfel am descoperit unde tot alergai plictisit de oameni. Apoi am văzut ce s-a întâmplat cu Emma şi m-am gândit că te voi găsi aici încercând să îți umpli capul cu toate amintirile pe care le ai exceptându-le pe cele cu Emma. Am vrut să te văd. Ultima oară, când ne puteam vedea in lumea reală, nu a ieșit deloc bine. Am crezut că pot încerca măcar să te ajut să treacă timpul mai repede cât vrei să stai aici, să vorbim despre cum trebuia să evadăm amândoi, despre orele pierdute prin noapte care au încetat să mai apară şi despre călătoria uitată către casa părinteasca a bunicii din Castle Comb…să îmi imaginez măcar încă odată că nu sunt lipită de ei, iar tu să mă liniștești spunând-mi că sunt doar niște piedici. Am venit să îmi spui că sunt niște idioți şi apoi să îmi arăți stelele spunându-mi că pe ele trebuie să le urmăm, nu pe aceia care sunt niște simpli muritori la fel ca şi noi. Chiar, stelele…iți mai găsești timp să te oprești să le privești, să le asculți şi să le ceri ajutorul?

-          Dacă îmi găsesc timp? În momentul în care nu voi mai avea timp să le privesc voi considera că sunt într-o mare încurcătura. Nu voi înceta niciodată să admir stelele, ele aduc o îmbunătățire, chiar şi magică, unei realități ce merită  cioplită cu fiecare ocazie pentru a lua forma pe care ne-o imaginăm fiecare. Îmi place să cred că atunci când totul în jur nu face decât să sufoce, putem respira prin ele. O să spui din nou că sunt un visător şi că nu voi reuși astfel în lumea lor, dar sper ca măcar acum să fii înțeles că nu vreau să trăiesc într-o lume a lor, cu reguli ordonate de inși la cravată care nu o cunosc mai deloc. Îmi vei reproșa încă o data ca așa nu voi reuși decât să mă chinui visând la ceva ce nu e posibil, însă chinuiala e ceea ce mă face să găsesc soluții, altele decât cele pe care le vor ei. Şi voi continua să le caut până în momentul în care nu voi avea la ce să le folosesc, iar atunci mă voi retrage în cabana aia să privesc pentru ultima oara stelele care mi-au ghidat drumul acolo. O să îmi spui şi că sunt un ratat pentru că nu mă chinui să ating obiectivele impuse de ei…dar am învățat să îmi pese cât mai puțin de alte păreri în afară de cele ale mele, poți să arunci cu ce vrei.

-          Nu vreau să arunc cu nimic. Vreau doar să te ascult cum îmi spui poveşti despre alte lumi. Poate nu voi ajunge la ele, poate nu sunt în stare, dar cu siguranță îmi place să le visez. Vreau doar să adorm aici amețită de liniște. E timpul să mă odihnesc. Ele au fost destul de stricte cu mine în încercarea de a mă adopta. Am nevoie de o pauză.

-          Ele? Ar fi trebuit să îmi dau seama…

-          Hei! Nu mă învinovăți doar pe mine…tu ai decis să mă arunci în brațele lor.

-          Iar tu…se pare că ai capitulat atât de ușor, dar nimic din asta nu mai are rost acum. In plus…chiar sunt curios ce mai faci, dacă ești bine.

-          Cred că da…în principiu. Probabil voi zâmbi şi eu…cândva. Momentan încerc să deslușesc care sunt pașii următori. Știam de la tine că aici pot scapă pentru ceva vreme de toată cicăleala lor. Vor să mă învețe toate manevrele pe care le știu ele. Mă vor perfectă spunând că sunt urmașa lor, dar eu nu cred că mai vreau să continui așa. Vreau să îmi îngrop ziua în discuții şi știu că mă pot baza pe tine când vine vorba să ne pierdem timpul pălăvrăgind despre tot şi nimic în același timp.

-          Da…nu cred că am prea multă răbdare acum. Ce rost au discuțiile între oameni dacă în final rămân străini? Pentru ce să facem schimb de păreri dacă oricum nu ne modelează în nici un fel? La sfârșit de zi fiecare pleacă în câte o direcție diferită, iar toate cuvintele aruncate capătă sensuri pe care ajungem să nu le mai înțelegem.

-          Am venit şi pentru că nu aş fi vrut să rămână totul murdar. Nu a fost așa tot timpul, dar noi, in egoismul nostru, am reușit să acoperim cu noroiul lor sclipirea pe care o căpătasem. Am venit pentru a sfârși frumos. Mă gândeam că mă vei ajuta şi vom stinge împreună focul care s-a abătut asupra podurilor din depărtare…altfel am rămâne izolați in lume diferite.

-          Dar suntem din lumi diferite. De ce am încerca să le alăturăm şi să le stricam pe ambele? Îmi spuneai că nimic nu trebuie forțat. Oricât de mult am dori s îl avem.

-          Pentru că ar trebui să trăiesc cu sentimentul de vinovăție gândindu-mă că totul a rămas definitiv fără să îmi dau silința.

-          Iți spuneam acum ceva vreme că nimic nu e definitiv şi aceeași părere o am şi acum. Nimic nu are sfârșit dacă nu iți dorești asta. Trebuie doar să știi să insiști. De fapt trebuie să știi ce face zâmbetul să apară căci despre asta vorbim până la urmă.

-          A trecut mult timp de când am zâmbit sincer. Poate nici nu am făcut asta vreodată cu adevărat. Mereu am crezut că a zâmbi e o pierdere de timp, mai ales când avem atâtea de făcut.

-          Ce avem de făcut? Ce crezi că e mai important decât atât?

-          Nu știu. În ultimul timp totul pare lipsit de sens. Pentru ce alergăm atât Dante? Știu că tu prefer să lași in urma griji şi tot ce ar face o persoană nefericită, dar chiar şi tu alergi involuntar printre ei.

-          Ţi-aş spune să găsești ce iți face sufletul să tresare, ceva ce merită atenția ta şi să te arunci cu totul, dar știu că te-ai plictisi de un singur lucru. Spuneai că îți schimbi ideile foarte des şi că nu te-ai putea limita pe un singur plan. Ia o pauza, uita-te in jur, bucură-te de ce ai în faţă şi lasă pentru un timp plictiseala să te cuprindă. Privește cerul şi cufundă-te în natură, roboţii ăștia vor să te sufoce, iar tu, folosind încăpățânarea ta, vrei să îți demonstrezi că îi poți depăși oricând. Te obosește concursul ăsta mai mult decât iți dai seama. Am făcut si eu întreceri cu mine doar pentru a demonstra lucruri până în momentul în care obosit de la atâtea dansuri false am căutat mulțumirea pe feţele lor, iar atunci am realizat că nimic nu îi va încânta. Lor nici măcar nu le pasă, astfel că am început să am grijă mai mult de mulțumirile mele.

-          Am încercat să nu le dau atenție, dar e ceea ce am învățat să fac. Nu o să fie atât de ușor să renunț la vechile obiceiuri....SHHH!….le simt Dante. Mă cheamă la ele. Va trebui să plec acum până nu se vor înfuria. Am un plan să scap de ele, dar până atunci nu trebuie să bănuiască nimic. Am fugit…

…………………………………………………………………………………………………………

                   Aproape am ajuns în Baldone. Șoferul tirului care m-a cules de pe drum îmi arată cu degetul pe hartă cam pe unde am ajuns. Mai aveam aproximativ cincisprezece kilometri. Tipul din stânga mea a încercat să vorbească cu mine la început, însă văzând că nu reușim să ne înțelegem a lăsat-o baltă şi astfel am avut parte de un drum destul de ok. În schimb gândurile mi-au alunecat din nou prea mult şi am ajuns în camera aia ciudată în care am găsit de data aceasta alți ochi sticloși. Aş fi preferat să fiu singur acolo, însă nu pot să spun că m-a deranjat compania. M-a făcut să mă gândesc un pic la tot ce e în jur şi parcă a îndepărtat ura şi lipsa de dorința care domneau de ceva vreme, fără nici un motiv,  undeva în adânc. Până la urmă…nimic nu e definitiv.

Click - 8

             Am plecat din Brunava astăzi.  Eram conștient că o să vină şi momentul acesta, însă nu atât de repede şi nu după o seară ca cea trecută. Nu am reuşit ore bune să trec peste amorţeala ce m-a cuprins de când m-am trezit, iar Ema m-a grăbit constant. M-a ajutat însă cu micul dejun fără de care nu aş fi fost în stare să fac nici măcar un pas, cu zâmbetul ei şi siguranţa de care dă dovadă.  După ce am terminat micul dejun am luat bagajele, am lăsat cheia sub bolovan unde ne tot arăta proprietarul când am ajuns prima oară, am privit pentru ultima oară locul acesta minunat şi am pornit la drum. Încă nu ne-am gândit încotro ne vom îndrepta, tot ce ştim este că pentru a călători către oricare alt oraş, într-o zi de duminică, înseamnă să baţi la picior aproximativ 6 kilometri. Duminica este respectată până la extrem de comunitatea de aici. Nici măcar femeia cu ceaiul nu era în grădină alături de copiii ei. Ne-am dorit să ne luăm rămas bun, dar am rămas un pic uimiţi de lipsa de viaţă pe care satul o afişa, apoi mi-a spus Ema că in ziua în care  s-a dus singură să se plimbe şi să cumpere câte ceva i s-a spus că duminica satul este mort, asta in cazul în care ar fi avut nevoie de orice…şi noi fix astăzi ne-am hotărât să plecăm. In fine, oricum am plecat la drum şi nu avem altă soluţie in afară de picioare aşa că putem să încercăm să ne bucurăm de peisaj măcar.  Alături de cea mai bună companie pe care puteam să o am în momentul acesta nu poate fi decât o plăcere. Ema reușește să facă ce foarte putini au reușit până acum. Mă ambiționează exact în momentele în care am cea mai mare nevoie, iar eu mă simt atât de prost pentru că am impresia de multe ori că nu mă ridic la nivelul pe care îl merită, dar asta e doar mintea mea obișnuită prea puțin cu  lucruri frumoase din partea altora. Nu pot să spun sigur dacă Ema e diferită, chiar dacă a demonstrat multe în ultimele zile, însă merită să sper că e așa. Mereu merită să speri la mai bine cu toate că de cele mai multe ori rămânem dezamăgiți…sigur momentul care va fi diferit va compensa eșecul celorlalte. Trebuie să o facă…

-          Şi? Ai de gând să îmi povestești şi mie ce ai visat aseară, Dante?

-          Încă nu sunt sigur. Îmi aduc aminte acum de câteva flash-uri dintr-o pădure. Nu știu unde eram şi ce căutam acolo, însă știu că mă simțeam răvășit ca şi cum mi-ar lipsi o mare bucată din mine…dar nu reușesc să îmi reamintesc detaliile. Şi nici nu cred că voi reuși să o fac. Oricum ar fi, nu îmi doresc neapărat să mi-l aduc aminte şi e doar un vis, nimic mai mult.

-          Niciodată nu este doar un vis. De fiecare dată subconștientul lucrează fără să ne dăm seama. El te-a dus in pădurea aia şi se pare că îți plăcea mult sau erai prea prins acolo. Oricum ar fi , sigur era ceva interesant pentru tine.

-          Nu tot timpul ce e interesant e şi bun, iar eu momentan nu vreau nimic mai mult decât să privesc în față. Știi şi tu cât de ușor mă pot împiedica de trecut.

-          Ok...las-o baltă. Ai dreptate până la urmă. Încă mai am anumite obiceiuri învățate de la ei, oamenii furnică, încă  mă mai trezesc considerând că trebuie să știu tot şi că altfel nu ne putem bucura de ce e în față, dar alături de tine învăț cât de mult e necesar sa mă dezvăț de unele reacții furate de la ei. Chiar așa, Dante, de ce îi urăști atât de mult?

-          Pe cine?

-          Pe oameni, despre ei vorbim.

-          Așa pare?

-          Nu știu, câteodată am impresia că ai vrea să rămâi singur pierdut prin lumea asta. Ai momente când pari deranjat şi de prezenţa mea, iar în alte momente ai lăsa tot doar pentru compania oricărui amărât.

-          Poate pentru că de fiecare dată când reușesc să mă apropii de cineva acesta din urma revine la obiceiurile celor de rând şi mă trezesc la realitate. Atunci cortina cade, iar ce e în spate nu mai impresionează pe nimeni, nici măcar naivitatea mea nu mai are nici o putere. Aici vine momentul acela de care vorbeai tu, când prefer doar gândurile mele. Plictisit de toate prostiile lor mă retrag în camera mea din care să privesc detașat fără să intervin. Apoi apare o noua persoană ce se crede demnă pentru a-mi capta atenția şi totul o ia de la capăt, exact ca într-un mare cerc vicios.

-          Şi eu din ce categorie fac parte?

-          Din a celor ce mi-au câștigat încrederea, dar depinde numai de tine dacă le cei copia comportamentul de acum înainte. Oamenii au prostul obicei de a încetini ritmul în momentul în care obțin ceea ce își doresc, fără să le pese că pentru a păstra ce au câștigat e nevoie de mai multa muncă. Din acest motiv ne răzgândim atât de des. Nu ni se mai pare normal şi corect să luptăm pentru ceva ce am cucerit deja.

-          Dar ce crezi Dante? E normal să luptăm pentru ceva anume? Nu e mai normal ca pur şi simplu să îl avem, fără să luptăm?

-          Ar fi perfect, nu? Sunt sigur că fiecare şi-ar dori să aibă totul la îndemână fără nici un pic de efort, din păcate, nu e totul roz aici. Omul nebun care insista că noi trăim în iad, pare pe zi ce trece mai demn de crezut. Aici nimic nu ți se oferă, tot timpul există fel şi fel de implicații, iar ca să închei, îți repet că nimic ce merită să ai nu vine ușor.

-          Da...nu ratezi nici un moment să îți folosești replica preferată, dar e doar o vorbă…şi sunt conștientă că în societatea asta trebuie să lupți până la moarte şi pentru o picătură de apă, dar eu cred că cel mai bine e să ne mulțumim cu ce avem şi să ne bucuram de ceea ce ni se oferă, fără a ne pierde timp prețios pentru a atrage obiecte şi situații de care să ne dăm seama că nu avem nevoie.

-          Cum ar fi mașina asta care a oprit si probabil ne va duce spre următorul drum. Nu avem nevoie de ea. Hai să nu ne urcăm.

-          Hai Ema…cu siguranță nu mă refeream la asta când vorbeam. Mașina este mijlocul care să ne ducă mai aproape de visul nostru de a vizita cât mai mult, iar eu momentan nu am de gând să merg atâția kilometrii prin pustietatea asta. Hai sa ne urcăm!

-          Glumeam Dante, nu vreau să ratez drumul asta decât daca m-ai căra în cârcă până la următorul oraș.

-          Nu o să te car, știi asta, nu?

-          Mă gândeam, dar ar fi fost amuzant. Hai să mergem că își pierde șoferul răbdarea cu noi.

            Am avut noroc sa prindem un microbuz într-o zi de duminică, pe aici. Foarte sigur mașina era în trecere şi a oprit la semnele disperate ce veneau de pe margine, de la noi. Am urcat încercând să îmi dau seama cum să mă înțeleg cu șoferul şi scoțând o hartă din rucsac îi arăt acestuia unde vreau să ajung. Cu un calm incredibil pentru un șofer de microbuz, îmi arată o locație un pic mai la stânga față de unde voiam să ajung, însă face un contur pe hartă al traseului său şi încântat să aflu că trecea pe unde doream să ne oprim, pornesc spre locurile din spate, libere si numai bune de relaxat. In legătură cu destinația, mă hotărâsem pentru ținutul Baldone. Am găsit pe un stâlp, într-una din zilele petrecute în Brunava, un anunț in letonă ce avea şi traducere în engleză care era în căutare de voluntari pentru niște ferme bio. Se asigura cazare, mâncare şi voie bună, răsplătind cu munca pentru diferite nevoi pe care le au. Am aflat şi că aceste anunțuri sunt des întâlnite în Letonia, unde se preferă ca omul în nevoie să fie ajutat măcar cu cele necesare pentru a trăi, asta atâta timp cât persoana în cauză își dă interesul şi oferă la rândul ei bunătate şi ajutor. E o unitate incredibilă între oamenii feriți de tentațiile orașului. Observ că aici majoritatea sunt mult mai conectați la realitate decât în zonele urbane, foarte conectați doar la nevoile de bază. M-am gândit că este un loc în care pot învăța destule şi unde pot testa cât mai mult viața de aici, să îmi dau seama de unde vine zâmbetul acela lipsit de griji pe care îl întâlnesc tot mai des în zona rurală a Letoniei.

-          Fericit acum? Poți sta liniștit până când ajungem în Baldone, nu mai ești nevoit să faci pic de efort…leneșule. Cum ţi-a venit ideea să mergem acolo?

-          Mi se pare o experiență pe care nu trebuie să o pierdem. În anunțul pe care l-am găsit în Brunava descria un pic şi familia celor pe care doresc să îi întâlnim. Un cuplu la patruzeci şi de ani şi doi copii. Imaginează-ți că doi oameni, destul de tineri, au ales să își petreacă viața aici, departe de gălăgia orașului. Trebuie neapărat să îi cunosc. Sunt sigur că pot afla multe lucruri de la ei. În plus zona e superbă. M-am interesat un pic şi am aflat că acum șaptezeci şi doi de ani acolo se dădeau lupte pentru libertate, putere, faimă şi siguranță. Merită să vedem istoria cu ochii noştrii. O regiune care peste ani s-a reinventat, păstrând în același timp un aer vechi şi impunător prin marile clădiri rămase în urmă. O să îți placă.

-          Sunt sigură, până acum avut parte doar de momente ţi merg pe mâna ta şi în continuare.

             Microbuzul se deplasa încet spre o noua destinație. Ema, în dreapta, cu căștile în urechi, a adormit în câteva minute după ce am urcat. Se tot dădea vitează că ar putea merge pe jos o eternitate, cred că încerca să pară amuzantă şi îi ieșea de minune. M-a binedispus de fiecare dată în ultimele zile. Nu știu cum a apărut şi ce a făcut-o să rămână în continuare, dar mă bucur. Drumul e lung şi cred că e omul potrivit, în acest moment, care să mă tragă de picioare când plutesc aiurea prin gânduri. Pare prima persoană care să înțeleagă exact ceea ce cer de la mine, de la viată, de la ea. Câteodată devine plictisitor să te lovești de pereții oamenilor, devine obositor să le povestești despre plăceri simple, iar ei să te privească ciudat ca şi cum le-ai explica poveşti science-fiction.  Cred că ne pierdem pe zi ce trece siguranța în noi şi suntem extrem de fricoși fată de tot ceea ce ne înconjoară. Ne cream fără să vrem o altă imagine, una pe care să o prezentam zilnic în faţa unei comisii de care nu prea ne pasă…dar vrem să fim acolo, pentru că toată lumea se duce în direcția aia şi e atât de greu să fii diferit….dar iar am căzut în gânduri pe care nu le doresc şi am promis să nu mai fac asta şi să alerg cât mai mult de ele.

             Drumul până în Baldone este destul de lung, iar eu nu am pic de stare, în ciuda oboselii acumulate cu o noapte in urmă când visul ală ciudat mă ținea în priză. Mă tot uit de jur împrejur să îmi capteze ceva atenția, să poată trece timpul mai repede şi ochii îmi cad repede pe rucsacul Emei, așezat la picioarele ei. A rămas întredeschis de când a luat căștile, iar aparatul de fotografiat stă să cadă. Tentația e mare. Ema mi-a spus clar sa mă uit la poze doar când proiectul ei este gata, însă nu mai am răbdare şi nici măcar nu va ști. Îl scot ușor din rucsac, îl aprind şi în fața mea încep să se deruleze instantanee din călătorie. Cu siguranță are talent. Pozele i-au ieșit perfect….cât de frumos a surprins peisajul din Brunava! Parcă exprimă toată emoția momentului în poză. Îmi aduc aminte cu plăcere de ultima călătorie cu trenul, chiar dacă habar nu am când a făcut poza asta şi, la fel,  de Vilnius, care avea un farmec aparte. Ha! Uite-i şi pe cei doi cartofori din trenul în care am cunoscut-o. Ema nu a pierdut timpul şi a fotografiat totul încă din primul moment, chiar şi poza asta cu mine şi Annie e incre…stai…ce!?.... 

Imaginarium - part IV - 7

                 - Bună Huldra...am căzut din nou în capcană..așa-i? Nenorocitul ăsta de centru mă atrage de fiecare dată şi ca să îmi râdă în nas îmi prezintă cu încetinitorul toate amintirile furate până în acest moment. Înțeleg acum și sictirul unor prezențe de pe drum. Mi-au explicat de atâtea ori ce să fac, iar eu mințit de un spirit am mers pe acest drum prăfuit.

                 - O...dar erai atât de drăguț prima oarp. Era mai amuzant atunci. Îți aduci aminte că mă întrebai când te vei putea întoarce? Ha...când te vei întoarce...încă din prima zi ți-a plăcut să visezi. Odată intrat în horă nu o să mai faci parte de aici. Mai mult, dacă ești insistent ai șansa să rămâi blocat undeva la jumătate. Nu ai înțeles nici un moment asta crezând că ești deasupra acestui sistem mistic. Și mai presus de atât, nu ai reușit niciodată să stai departe de centrul ăsta. Ți-am spus că e locul meu de joacă și m-am plictisit să apari aici și să faci tu regulile. Mă mai distrez din când în când cu amărâții care se aventurează prin aceste locuri, dar cu tine nu mai e nici o bucurie. Într-un fel ciudat am devenit prieteni, iar eu urăsc prietenii, de fiecare dată se bagă în lucruri și strica tot. Înțelege Lep, Dante sau cine ești...nu te mai întoarce aici.

                 - Ai încercat vreodată să ieși de aici? ai atins măcar o singură dată oglinda spre care mă împingi de fiecare dată? Vorbești, dar fără să cunoști Huldra...îmi dai sfaturi despre ceva ce nu ai simțit. Mă scoate din sărite să observ mereu cât de încăpățânată ești in perimetrul tău plin de tot ce crezi că ai nevoie…poate asta mă atrage tot timpul aici. Și eu am observat câteva lucruri prima oară când te-am întâlnit. In naivitatea de atunci am observat cât de plictisită ești de tot ce te înconjoară, dar tu ai purtat armura fericirii si aroganței pe tot parcursul. Am observat cum vânezi tragicul doar pentru adrenalina pe care ți-o oferă momentul. Habar nu ai câtă adrenalină îți stă la îndemână afară. Vezi tu…și eu am fost atât de păcălit de filmele pe care le rulai pe pânza de păianjen. Cu toate că veneam dintr-un mediu pașnic am început să cred cu tărie că e necesar să sângerezi pentru a te simți în viață.

                 - Crezi ca vei reuși să minți maestrul? Îmi placi Dante, dar să-mi folosești tacticile e josnic, chiar şi pentru tine.

                 - Nu observi că nu fac nimic? Am încercat doar să te ajut, fiecare om merită îndrumat spre mai bine. Nu te oblig sa mergi pe calea pe care ți-o arăt eu. Mereu ți-am oferit o alternativă încercând sa te iau cu mine.

                 - Mereu ai presupus că cineva vrea să te urmeze, că drumul tău e cel corect, dar te-ai tot învârtit intru-un carusel blocat pe pilot automat.

                 - Poate, dar eu în toată agitația asta am ajuns să cunosc oameni si locuri...

                 - Pe care sa le schimbi in bine...nu? In binele tău, nu? Si cât ai reușit să schimbi? Eu nu observ urme decât la tine. De fiecare dată când treci pe aici sunt din ce în ce mai adânci, iar tu-mi râzi in față crezând că știi ce faci. Mereu pleci încrezător dar te întorci dezamăgit. Am crescut cu tine odată Dante...Cum crezi că îmi doresc să ies din confortul meu când văd prin ce cursă ești obligat să treci de fiecare dată. Îi trimit pe toți de aici să privească în oglindă, să vadă dacă totul merită. Și te-aș invita și pe tine, nu pentru prima oară, să o faci. De ce trebuie să îmi dai bătăi de cap de fiecare dată?

                 - De ce trebuie să mă refuzi din nou?

                 - Pentru că tu este acela care refuză liniștea, mereu vrei să vezi sau să faci ceva nou, nimic nu te mulțumește îndeajuns de mult oricât spui că asta visezi.

                 - Încă nu am găsit locul perfect Huldra, nici măcar dacă aş putea să mă mai întorc in pădure, nu cred că sunt în stare să rămân acolo. Încă nu am găsit de ce am nevoie, pentru că nu cred că am căutat destul. Nimic din ce am văzut aici nu mi s-a părut perfect, chiar dacă am fost impresionat de multe. Meritam altceva, Huldra. Ăsta e motivul pentru care vă învinovățesc. Preferați să rămâneți într-un singur loc de care vă leagă o magie care și-a pierdut puterile de mult. Sunteți îngrădiți doar în mintea voastră. Pădurea asta nu este totul.

                 - Asculta-mă, copil...

                 - Nu! Nu pot să te ascult. Nici măcar tu nu ai încredere în ce spui, iar tot ce văd eu în spatele cuvintelor tale sunt doar circuite, coduri si date false...aceleași bazaconii de care fug. Dacă au ajuns să îmi placă discuțiile cu tine să nu crezi, dragă Huldra, că voi crede liniile aruncate de tine pentru a-ţi atinge scopul.

                 - Ești prea sceptic şi neîncrezător.

                 - Iar tu ești prea naivă atunci când vine vorba să privești spre tine. Ești blocată aici, hrănindu-te cu vise din alte dimensiuni, dar sunt sigur că ți-am mai spus asta de fiecare dată când involuntar te vizitam. Tu nu reușești să gândești altfel, iar eu nu pot rupe cercul acestei călătorii, dar nici nu îți pot refuza întâlnirile.  În final, rămânem doi nebuni ce își țin morală, fiecare forțând ideea sa, ignorând-o pe cealaltă. Dă-mi oglinda...te rog, m-am săturat de ce se întâmplă, vreau să îmi încerc norocul din nou. Singurul eșec e atunci când te complaci cu totul fără a fi neapărat mulțumit de rezultat. Poate de data asta deciziile mă vor duce fix in cabană alături de oricine ar fi destul de nebun încât să mă urmeze. Cu rele sau bune, vă plac extraordinar de mult, dar mă enervează cât de mult doriți să vă îngropați in noaptea asta neagră. I-am promis soarelui că îl voi urma oriunde va merge, dar aici nu văd nici măcar o rază. Nu vreau să pierd soarele...înțelegi? El m-a învățat să zâmbesc și să ies din cușcă pentru a-l întâmpina. Vezi tu? soarele ne-a oferit întotdeauna totul şi voi ce faceți? Încercați să îl stingeți, iar dacă asta nu merge îl ascundeți pe unde nimeriți. Pentru ce? Doar pentru că voi credeți că vă simțiți liniștiți și lipsiți de griji fără atingerea lui. Nu pot să iau parte chiar dacă aș rămâne mai mult timp să îți admir ochii şi siguranța. Privește stelele în continuare şi numără pe cele ce obosite își aruncă ultima rază pentru ca noi să ne putem îndeplini vise sau măcar să sperăm la ele. Ia-le tu şi pe ale mele şi folosește-le cu înțelepciune şi încredere. Dacă mă voi întoarce promit să petrec mai mult cu tine aici in centru. Eu îți voi încălzi urechile cu sunetele omenirii, iar tu îmi vei spune povești din noapte in rime si ritm ciudat. Dă-mi oglinda. E timpul să plec. Rămâi cu bine şi ai grijă de ceilalți!

                Huldra întinse o oglindă prăfuită dintr-un cufăr pe care îl ascundea în spatele statuii şi se afundă ușor în pădure. Nu i-a plăcut niciodată să îl vadă pe Dante cum se chinuie pentru niște idealuri pe care nu le înțelege şi preferă să îl lase singur să răsucească cuțitul în aceeași rană rămasă nevindecată de când a plecat prima oară. Dante apucă oglinda de mânerele de lemn sculptate fin si deschide ochii adânc. La început reflexia este una normală. Întunericul pădurii, câteva stele mai curajoase si un amărât pierdut își făceau loc in cadrul oval, însă pe măsură ce secundele trec, forme ciudate își fac apariția. O rățușcă aurie şi un pic urâtă se cufunda in lacul din ochii lui Dante, făcând semne disperate să nu o las singură. Nu știe să înoate, însă şi-a dorit atât de mult să poată concura cu surorile ei mai mari, rațele sălbatice, care ar fura ochii oricărui vânător. Supărată că nimeni nu ii oferă atenția cuvenită se îndreaptă încet şi dezamăgită spre mal. De asemenea, un bursuc de culoare tot aurie dansează comic pe fruntea chipului din oglindă. Nu îi pasă că este observat si nici nu îl interesează că oile din jur îl arată cu degetul. Îi place să se simtă bine chiar dacă de multe ori exagerează. Iubește să fie in centrul atenției, dar obosește în final şi se retrage spre locul său liniștit. Oglinda nu rămâne monotonă deoarece în scurt timp apare un vultur ce privește atent si arogant. Nimeni nu îl înțelege. E pătimaș când își urmărește prada şi în același timp teribil de indiferent după ce curge prima picătură de sânge. Spre deosebire de bursuc, nu îi place să fie în mijlocul tuturor, însă iubește să îi privească tăcut pe fiecare în parte şi să își creeze lumea lui departe de toți. Nu zăbovește nici el prea mult. Se plictisește de prostiile celor din jur şi pleacă în căutarea altor zări pe care să le spioneze. Agățată de ureche, o maimuță își face numărul pe care l-a învățat la circ înainte să scape spre nicăieri. Ochii albaștrii trădau o tristețe pe care voia să o ascundă. A avut mult de suferit in locul anterior unde hotărâse să își trăiască viața. Flașnetarul pe care cu încredere a decis să îl urmeze a fugit cu toți banii lăsând săracul animal fără un acoperiș deasupra capului fix in sezonul ploios, distrugând astfel sănătatea şi încrederea sufletului voios. Maimuța își încheie numărul şi pleacă fără a cere nimic, indiferentă la orice soartă va avea de acum înainte. Din cealaltă ureche scoate capul un șoricel timid. Nu e sigur că vrea să iasă afară, însă nici înăuntru nu mai suportă. E singur de când prietenul lui a decis să plece pentru că se simțea inutil acolo. Primul încă simțea că nu a terminat tot ce avea de spus în acel loc, iar cel din urmă nu a suportat să îi mai stea alături in mediul ăsta. Lumini ciudate lovesc puternic sticla oglinzii. Flash-uri ce se contopesc cu imagini ale unor persoane pe care nu le cunosc țipând să îmi aduc aminte. Apoi se opresc. Un rinocer atipic, cu zâmbetul pe buze si  plin de energie, cercetează zona. Înțelege tot ce se întâmplă, însă prefera să țină totul pentru el. Face o plecăciune, apoi un scurt salut şi iese din peisaj. Luminile pornesc din nou să zguduie puternic imaginea, acompaniate acum şi de sunete asurzitoare. Țipete ale unor suflete disperate, râsete isterice neprovocate, tropote de copite şi bătăi de tobă puternice crapă oglinda. Dintr-o dată totul este negru. Dante poate simți locul însă nu îl poate vedea. Sunetele au rămas, dar totul s-a transformat într-un vid enorm. Sentimentul este copleșitor. Seamănă fix cu ce își imagina el despre moarte atunci când era doar un copil. Ar trebui sa fie extrem de plictisitor să îți petreci astfel restul vieții. In toată gălăgia din jur un sunet acoperă încet pe toate celelalte. La început neclar, acum Dante poate auzi exact...

                 - Dante! Dante…Trezește-te!! Te rog...

                 Dintr-o dată totul se luminează deranjând serios ochii încă obișnuiți cu negrul nopții. Primul lucru pe care îl poate observa sunt cei doi ochi albaștri, atât de calmi şi călduroși însă atât de speriați în acest moment. Părul blond ce se scurge peste umerii goi reflectă razele soarelui punând astfel serios ochii la încercare.

                 - Ema?

                 - Phew...Dante! De ce faci asta? Habar nu ai cât m-am speriat. Încerc să te trezesc de cinci minute. Dacă mai dormeai puțin plecam în sat după ajutor. Nu e posibil să dormi în halul ăsta...Ești un pericol pentru cei din jur. Ai fi fost în stare să pleci de aici cu ambulanța şi sa te trezești pe drum întrebând liniștit unde mergem.

                 - Ușor Ema...mă doare capul. Am impresia că am dormit zile bune şi încă nu mi-am revenit complet. Ce s-a întâmplat? De ce suntem in leagăn?

                 - Se pare că am adormit aseară aici, deși nu am nici o idee despre cum s-a întâmplat asta. Magia locului se pare că a aruncat totul în joc aseară. Hai să ne pregătim, a venit şi ziua în care să plecăm de aici. Mă gândesc că nu ai nici un plan despre o posibila destinație, nu?

                 - Exact! Acolo mergem.

                 - Ești amuzant când ești somnoros. Hai in casă, am pregătit micul dejun şi un ceai din ce a mai rămas aseară. Avem nevoie de forţe pentru a merge mai departe.

Imaginarium - part III - 6

           Ce caut aici? Nici macar nu mai tin minte ce m-a fortat sa ajung in locul asta. Sigur nu a fost  alegerea mea...ahhh, centrul. Da...el trebuie sa fie cel care m-a atras. Trebuie sa ajung acolo si probabil voi inteleg, pentru ca acum nimic nu are sens. Merg de ceva vreme si nu se schimba nimic in afara peisajului. De data aceasta am nimerit pe o campie intinsa si plina de viata prin suntetul ierbii dese si inalta atinsa de adierea usoara a unui vant cald. La fel ca pana acum secventele ce se derulau prin fata ochilor mei erau cunoscute, dar am renuntat sa gandesc de unde tot apar acestea...am observat pana acum ca asta nu ma ajuta. Tot de aici ma duce cu gandul la noptile tarzii petrecute pe campiile britanice cand eram doar un copil. Cu siguranta mi-au marcat viitorul, dar nici macar la asta nu am rabdare sa ma gandesc. Ganduri vin si ganduri alearga cu disperare spre afara ametite de tot ce intalnesc. Vreau sa ajung in centru, poate acolo voi gasi o clipa de liniste. Pasind pe acest drum imi apare in cale o veverita ratacita si ea pe platoul asta, in cautare probabil de copacii inalti unde sa stocheze roadele aventurii de pana acum. Pot observa uimirea de pe chipul ei insa nu o pot inteleg. Incep sa cred ca acest loc poarta cu el un blestemat ce blocheaza toate amintirile insa lasa libere trairile. Ele nu pot fi pacalite dar in acelasi timp sunt lipsite de putere.  Veverita se apropie incet, dar increzator de mine si privindu-mi inca odata chipul, porneste discutia.
   
          - Nu credeam ca aveai de gand sa pleci de aici fara sa ma vizitezi! Am auzit vorbindu-se prin padure ca ai fi revenit in locul pe care nestiind ce faci, l-ai parasit. Am auzit, de asemenea, ca ai de gand sa pleci destul de repede, ca ai revenit cu aceleasi idei cu care ai plecat si ca, de parca nu ar fi fost de ajuns, nu ai nici o amintire de locul asta. Asta e perfect! Iti privesc ochii cum se uita ciudat si gol spre mine si inteleg ca toate soaptele sunt adevarate. Chiar nu ai nici o idee despre ce se intampla aici, Lep, nu?
          - Lep? Cred ca ma confunzi..eu sunt Dante.
          - Huh? Da...nu incape indoiala ca te-au schimbat cu totul..Dante? Ce fel de nume e si asta? Te-au imbracat in hainele lor, ti-au dat nume la fel ca al lor...spune-mi, Lep, ti-au implementat si mintea lor? Pentru ca ultima oara cand am discutat cu tine imi spuneai cat de mult ii urasti atunci cand ii privesti prin usa din beci. Mai iti aduci aminte cand te ascundeai pana si de mine ca sa ii privesti cu dispret? Erai atat de fascinat de omuletii pe care ii vedeai trudind din greu acolo, insa nu reuseai sa le intelegi actiunile lor lipsite de sens?...si tu crezi ca acum nimic nu are rost. Cum au reusit sa te convinga? si daca au facut-o...ce cauti inapoi? Trebuie sa iti fi gasit fericirea prin mormanele de fier. Acelea ce iti pareau rupte din povesti pentru ca inca nu reusisesi sa ai contact cu ele...Sunt atat de multe intrebari pe care vreausa ti le adresez, dar la cum te cunosc nu cred ca ai de gand sa oferi prea multe explicatii unei necunoscute.
          - Asculta, habar nu am cine e Lep! Si povestile voastre despre cum eu as face parte din acest loc ciudat incep sa ma plictiseasca. Nu va cunosc! de ce nu intelegeti odata sa ma lasati in pace sa urmez drumul spre centru? Nu stiu cine credeti voi ca sunt, dar va inselati amarnic. Sunt un biet om care nici macar nu isi mai aduce aminte cum a ajuns aici si care cauta cu disperare iesirea. Am increderea ca daca ajung la centru voi avea sansa sa evadez.
          - Si de ce crezi ca esti asa sigur, Lep? sau Dante, cum iti place sa te numesti mai nou. De unde cunosti tu atat de bine drumul desi nimeni de aici nu te-a indrumat spre vreo directie buna? Niciodata nu ti-a disparut din instinct...inca nu iti dai seama? Cat ai de gand sa mai ignori acele trairi pe care le ascunzi vitejeste sub aura de indiferenta. Revino-ti pana nu e prea tarziu. Nu te duce in centru...nimic bun nu te asteapta acolo si in adancul mintii esti constient de asta.
          - Habar nu ai cat de aiurea suna tot ce imi spui.
          - Ba stiu...chiar stiu. Am facut aceeasi greseala ca si tine, doar ca eu am fost mult mai putin incapatanata decat tine si am luat de buna cuviinta tot ceea ce mi se intampla...dar asta ti-am mai povestit, incearca sa iti aduci aminte. Ti-am povestit de fiecare data cand ai trecut pe aici despre casa aia, incat a devenit o amintire seaca pe care o ai acolo, dar nu stii de unde. Spune, Lep? Stii despre ce vorbesc? Nici macar tu nu poti fi atat de senil.
          - Nu imi aduc aminte decat de intuneric, promisiuni si tristete. De ce as dori sa imi amintesc ceva ce se simte atat de urat. Hai sa iti povestesc cum suna toata nebunia asta din perspectiva mea. Un joc bolnav pe care il exersati pe fiecare nenorocit care se rataceste aici. Va place sa credeti ca ati putea gasi un guvernator in casa de nebuni, insa nimeni nu isi doreste sa ramana aici. Cine ar fi atat de sarit de pe fix incat sa asculte balivernele voastre...macar daca ar exista un strop de adevar ca totul sa para mai credibil. Oricum intr-un final ati termina prin a-l izgoni de aici pe usa din spate. Locul asta nu permite pe nimeni din ce imi dau seama. Orice e strain va pleca intr-un mod sau altul. Toata padurea asta e sufocata de sufletele egoiste ale voastre ce doresc sa captureze orice din jur. Nu pacaliti pe nimeni, iar daca ceea spuneti voi despre cum eu as apartine de locul asta, este adevarat, ma intreb ce m-a facut sa imi doresc atat de mult sa evadez.De ce as fi dorit sa plec daca aici se gaseste doar lapte si miere? Si nici pe voi nu va vad atat de impacati cu voi. Fiecare purtand cate o fata diferita pe post de armura, fiecare avand cate ceva de ascuns...
          - Nu spun ca locul asta e perfect sau ca ai gresi cand spui ca ne-am dori sa ramai aici. Da, sunt multe lucruri pe care nu trebuie sa le stii acum pentru ca nu e momentul si totul te-ar coplesi. Ideea este ca faci parte din tot ce vezi in jur, fie ca iti convine sau nu. Mi-as dori sa nu ajungi in centru. Nu vei gasi nimic mai mult in afara de ceea ce fugi cu disperare. Poate tu nu te mai cunosti, dar eu nu ma pot preface ca nu stiu fiecare particica din tine. Nu te pot obliga sa ramai, asta e clar, dar nimic nu ma opreste sa incerc. Au facut o treaba foarte buna cu tine cei de afara. Trebuie sa recunosc ca au imbunatatit toate atractiile si distragerile, dar vezi tu...nici macar ei nu au fost in stare sa te opreasca din drumul spre casa, nici macar o singura data. De fiecare data ai venit ca un magnet atras de ce simti.
          - Chiar si asa...cum as putea ramane intr-un loc pe care nu mi-l amintesc, unul care nu face parte din memorii. Trebuie sa ajung in centru si daca voi merita sa ma intorc aici, intr-o zi o voi face si poate atunci totul va fi diferit, poate voi creste sa fiu cel pe care sa va bazati...dar acum trebuie sa plec. Pastreza-mi un loc pe campie pentru cand ma voi intoarce. Cand ma voi intoarce o sa imi doresc sa vad cat mai bine cerul de aici. Daca tot ceea ce mi-ai spus este adevarat, ai incredere. Intr-o zi voi veni sa crestem mari. Pe data viitoare...


          Am fugit fara sa ma uit in spate, deoarece acele sentimente ciudate deveneau din ce in ce mai puternice, iar eu inca nu mi-am terminat drumul. Simt ca sunt din ce in ce mai aproape si nu am nevoie de nimic sa imi distraga atentia. Bineinteles ca ramas ulterior singur, gandurile au inceput sa bombardeze din nou creierul care nu reuseste sa gaseasca un moment de liniste si de claritate. "Si daca e adevarat?"..se aude din ce in ce mai puternic. Si daca e adevarat si intorci spatele celora pe care ii cauti cu desavarsire? Si daca tot ce am auzit pana acum au fost strigate puternice ale propriei fiinte care incearca sa scape dintr-o cursa ce nu are nici linie de start, nici sfarsit. Pana la urma tot ce se intampla este datorita sau din cauza mea. Trebuie sa merg inainte, dar nu fara a privi cu putere in urma. In spate las bucati rupte din suflet pentru a fi sigur ca voi gasi calea inapoi atunci cand am nevoie de altceva. Bucati care sa imi demonstreze ca nu am nevoie de mai mult. Sper ca in momentul ala sa simt ca nu am nevoie de nimic in plus si poate asa ma voi aseze langa aceste vietati ca par sa ma indrageasca atat de mult. Poate...poate...poate...totul e relativ si toata framantarea asta este pentru nimic. Am decis sa merg inainte, asa ca macar ma pot bucura de experienta din spate si de cea
din fata. Centrul, bun sau rau, nu imi va scapa, cel putin atunci imi voi hrani curiozitatea.
          De cateva zeci de minute vad in departare o lumina ce straluceste fara oprire. Ma indrept spre ea, dar inca nu am reusit sa ajung mai aproape. Padurea, si ea complice la manevrele vietatilor, se lungeste inexplicabil. Aceleasi curbe, acelasi peisaj si aceleasi stele pe ce de minute bune. Pare ca si cum ma deplasez in cerc cu toate ca am urmat luminita fara greseala. Nu am renuntat pana acum si nici acum nu am de gand sa fac asta, asa ca pot imbatrani alergand in cerc si tot nu voi renunta la drumul asta. Cu cat e mai greu cu atat premiul cules va fi mult mai bun. Pamantul in schimb, imi este din nou prieten batatorind in fata mea cararea pe care trebuie sa merg. Probabil vrea sa scape odata de mine sau i s-a facut mila de un suflet neputincios si il indreapta incet spre autodistrugere. Nu pot sti cu siguranta pana nu voi ajunge la lumina aia. Acum totul se leaga de ceea ce imi va oferi acel loc magic laudat si blestemat la un loc. In fata, un deal isi inalta umerii, incercand sa ma sperie cumva, insa am totala incredere in drumul ce il strabate fix pe jumatate. Spre uimirea mea in jur noaptea este luminata de astrii cerului care au cea mai buna vedere in timp ce urc spre lumina ce pare sa isi aiba epicentrul in varful dealului. Intodeauna am visat sa vizitez o astfel de zona in alt mod...inconjurat de marea alba si de un alai de furnici harnice si corecte, iar in surdina sa se auda clopotei. Visam sa ne facem tabara fix acolo in varf si sa privim cum lumea se misca intr-o mare necondordanta cu noi, dar inca nu am avut ocazia sa o fac, am fost impotmolit in noroi si otravit de fel si fel de lucruri. Sigur locul asta are si partile lui bune, poate as pretrece mai multa vreme aici daca nu as simti chemarea asta sufocanta din centru. Daca merita? nu stiu.. poate asta este si motivul pentru cae merg pana la capat. Vreau sa stiu daca totu a fost in hazard sau daca in final planetele se vor aseza in felul in care imi imaginez ca ar trebui sa o faca. Mai e doar putin, lumina devine din ce in ce mai puternica insa temperatura a inceput sa scada considerabil cu fiecare pas pe care il fac. Emotiile ma cuprind dar fara a sti de unde provin, fara sa am nici cea mai mica idee despre ce le alimenteaza. Am ajuns pe platoul de unde provenea lumina care a disparut odata cu aparitia mea lasandu-mi ochii sa fie uimiti de ceea ce vad. Intr-adevar totul este superb aici..o gradina plina de pomi fructiferi si flori emana o combinatie de mirosuri care te atrage fara a avea un cuvant de spus. Razele lunii isi fac loc cat sa luminize un inger de marmura alaturat unei bancute de lemn ce ii tinea companie pe vecie. Era fix ce cautam in ultima perioada pentru o buna parte de liniste. Am ascultat toate povestile si toate scenariile incat acum tot ce imi doresc este sa imi pot auzi din nou gandurile si sa le pot intelege, insa din nou linistea imi este tulburata...


          - Hei! Visatorule!..

Imaginarium - part II - 5

          Am continuat pe un drum ciudat. O carare ce urca spre deal, plina de noroi ce ingreuna inaintarea. Noaptea inca poarta intunericul pe post de haina si copacii astia prind viata bolborosind sunete ciudate. Pare pustiu aici si nu este nimeni in jur cu care sa schimb o vorba sau pe care sa imping vitejeste de la spate spre o calatorie unica. Nici vremea nu pare sa fie mai prietenoasa..vantul mi-a inghetat fata, nu stiu de unde a aparut. Imi aduc aminte de adieri placute, de copaci infloriti si verde aprins. De ce sa bati atata drum prin haosul asta? si pentru ce..? Imi aduc aminte de centru si de tot ce caprioara povestea si stiu ca fac asta cu un motiv. Poate va fi in stare sa imi explice drumul spre iesire bufnita ce rezista eroic in mediul asta. Nu ma mai mira daca ar putea vorbi, padurea asta mi-a aratat multe si sunt sigur ca am vazut doar o mica parte din ce imi poate dezvalui. Ma indrept timid spre copacul pe care se odihneste si intru in vorba.
       
          - Hei..ma poti ajuta? Am nevoie de cateva indicatii.
          - Cateva? Cred ca glumesti..Te-ai ratacit de tot si habar nu ai incotro sa te indrepti. E prea frig pentru tine aici Dante?
          - Se pare ca toata lumea pe aici imi stie numele si nu toti sunt atat de draguti.
          - Nu toti sunt atat de incantati ca te vad cum alergi spre ceea ce visezi. De ce ar trebui sa imi pese mie ce faci tu. Nici nu ma cunosti si te astepti sa iti ascult bla bla bla-urile.
          - Ai putea fi macar politicoasa...
          - As putea, daca ti-ai castiga dreptul asta. Asa ca..sa te vad. Cu ce ai putea sa ma convingi sa te ajut?
          - De ce trebuie sa fie asa? De ce nu ma poti ajuta pur si simplu? asa scapi si mai repede de mine.
          - Trebuie sa castig si eu ceva din asta. Deja am pierdut din timpul meu pretios, asa ca de acum totul se plateste.
          - Iti promit ca te voi face sa vezi ce e in afara. Sunt sigur ca nu ai vazut nimic din ce e mai departe de aici. Nu imi imaginez cum ai putea altfel sta in vantul asta. Refuz sa cred ca preferi sa stai aici decat sa iesi din locul asta blestemat. Esti prima vietate pe care o vad aici si sunt sigur ca vei fi si ultima. Ce te tine aici?
          - Hmmm...dar pe tine ce te aduce aici? Uite inca un nebun ce prefera sa stea prin vant si copaci uscati.
          - Sunt doar in trecere..asta daca ma vei ajuta, altfel o sa fim doi nebuni..inghetati de tot.
          - Tocmai ce spuneai ca habar nu am cum sa parasesc locul..ca ma vei ajuta tu. Cum sa te ajut daca nu am iesit niciodata de aici. Am intors capul de cateva ori, dar mi-a fost prea frica sa plec. Adevarul e ca urasc vantul, dar e mult mai puternic decat mine. Cum sa zbor de aici? Sunt sigura ca ma va dobori.
          - Si eu sunt sigur ca ma poti ajuta! Undeva in adancul tau cunosti toata zona asta, nu incape indoiala ca tu stii iesirea, tot ce trebuie sa faci e sa iti doresti sa parasesti secul asta de aici. Iti simt amintirile din alte dimensiuni, vad cum le-ai ascuns in spatele unei minti ce a uitat de multa vreme sa mai priveasca spre campia verde pe care o doreste. Spune-mi, draga bufnita, iti aduci aminte cum
zburai cu placere spre fericire fara sa pui intrebari? De ce te-ai lasat prada timpului? cand ai de gand sa te intorci in lumea de care te-ai rupt fara nici o explicatie?
          - Imi pui atatea intrebari si nu vei primi raspuns la nici una. Daca tu ma cunosteai altfel va trebui sa te dezamagesc si sa iti spun ca habar nu am despre ce vorbesti. Nu ma regasesc deloc in asa zisele amintiri ale tale despre mine. Nu am de gand sa plec de aici. Pentru mine tot ce spui e strain, iar compania e o notiune necunoscuta.
          - Nimeni nu trebuie sa fie asa. Stiu, o sa imi spui ca te complaci asa. Ca nu ai nevoie de nimeni si nimic, si ca tu te vei descurca de bine pierduta in mintea ta. Eu unul imi aduc aminte de dorinte si vise, pe care toti le avem. Mi se pare ciudat sa imi spui acum ca nici macar nu iti mai doresti cuibul tau in care sa vezi anii cum trec prin fata ta. Ai crescut si i-ai urmarit pe toti pana te-ai impiedicat
si ai ajuns in locul asta care iti mananca fiecare strop de energie. Ti-ai pierdut politetea, frumusetea si bunatatea in urma. Le-ai inchis intr-o cutie si ai aruncat cheia sa fii sigura ca nu vei mai ajunge acolo. Apoi te-ai scuturat de amintiri si ai poposit pe creanga asta uscata ramanand cu ochii atintiti spre orizont. Trezeste-te te rog si hai alaturi de mine sa vezi soarele.
          - Imi aduc aminte vag despre un obiect pe care oamenii il numeau simplu soare. Nu e pentru mine. Spui ca m-am transformat, dar poate asa am fost intotdeauna. Nu-mi pasa ca nu am politete. Nici nu ma intereseaza sa ofer bunatatea celor din jur. Nu-mi pasa ca te vei rataci si vei pierde timp aiurea pe drum. E strict decizia ta ce vei face in continuare si ce drum vei alege.
          - Am venit cu incredere spre tine crezand in sinceritate si in suflete, cum o fac intotdeauna. M-am aruncat pe drumul asta stiind ca in momentul in care ma voi pierde vei fi aici sa ma indrumi, dar uit de fiecare data ca nimeni nu da doi bani pe ce e necesar pentru cel din jur. Povesti si sfaturi aruncate de muritori in fata altor muritor pentru a se crede nemuritori...
          - Imi pare rau sa te dezamagesc. Te voi privi din urma cum iti urmezi visul, oricat de mult nu reusesc sa il inteleg. Iti urez sa gasesti acolo tot ceea ce cauti, cu toate ca eu nu cred asta. Drum bun...oricare ar fi acela..

          Portiunea asta de drum a devenit foarte intunecata. Copaci inalti plini de frunze acopera cerul, iar razele lunii isi fac cu greu loc prin bolta asta naturala. Inima imi bate in continuare cu putere datorita entuziasmului si picioarele inca sunt pline de energie. Momentele urate vin si trec, asta aud vajaind in urecechi tot timpul. Realizez ca nu doar visul legat de centrul locului ma face sa insist in continuare, de fapt, experienta de pana acum mi se pare foarte interesanta..fie ca a fost buna sau rea, dar bun sau rau nu exista, bun sau rau e ceva ce am inventat noi, oamenii simpli, pentru a cataloga anumite trairi. Din nou, in departare apar ochi sticlosi ce imi urmaresc fiecare miscare, ochi ce se apropie incet. Sunt nerabdator sa aflu povestea acestora. I-am visat de cateva ori, dar de fiecare data ma trezeam inainte sa apuc sa le deslusesc tainele. Sigur se indreapta spre mine. Se pare ca sunt ca un magnet pentru sufletele ce se odihnesc sau sunt ratacite pe aici.

          - Buna dragule..
          - Buna..
     
          Usor, din departare, se apropie un bulgare de foc, o vulpe cu blana de un portocaliu aprins, cu ochii verzi, pasind elegant pe razele lunii ca faceau cararea vizibila.

          - Tu cine esti?
          - Hei, dar cum nu ma recunosti? Ava sunt. Cea care trebuie sa te scoata din incurcatura asta. Nu iti aduci aminte? Ma strigai continuu pana acum ceva vreme. M-am hotarat sa ies din vizunea mea si sa iti arat pe ce cale sa mergi mai departe.
          - Nu imi aduc aminte de tine.
          - O...dar tu nu iti aduci aminte de nimeni. Nu e prima oara cand ajungi aici. Cu totii te cunoastem, iar tu ai de fiecare data din ce in ce mai putine amintiri. Iti place locul asta sau cel putin iti placea inainte sa fii infrant de curiozitate, cel mai mare pacat al tau, si sa fugi spre ceea iti imaginai tu in noptile in care plictisit de fiecare dintre noi te retrageai in casuta din copac. Mereu ai fost un copil
capricios.
          - Auzi? Ava sau cum te-o chema. Am impresia ca iti joci rolul foarte bine. O noua piedica spre ceea ce imi doresc. Trebuie sa recunosc ca esti mult mai credibila decat ce am intalnit pana acum. Nu la fel de amara ca ultima aparitie, dar cu siguranta foarte serioasa in a-si duce munca la bun sfarsit.
          - Si cu toate acestea, tu m-ai chemat. Ai strigat seri la rand catre ferestre pe care le credeai inchise, dar tu ai incercat indiferent de cate sanse credeai ca ai. Mereu ti-a placut sa crezi in basme, mereu ai spus ca locul tau nu e aici, dar locul tau pare ca nu exista, Dante...Nimeni nu te poate opri din alergat.
          - Am acelasi sentiment pe care l=am intalnit pana acum. Sentiment de familial, sentiment pe care il pierd in prima secunda cu care ma indepartez de voi, uit totul. E o vraja cu care faceti totul sa para atat de cunoscut...sunt sigur. Trebuie doar sa invat cum sa scap.
          - Asta crezi? Si ce se intampla cu noptile pierdute alaturi de mine in intunericul padurii. Ce se intampla cu plimbarile prin verdele campiilor din apropiere si cum ramane cu toate proiectiile mintii tale? Crezi ca vei putea scapa vreodata de ele. Poti pacali pe oricine, chiar si pe tine o perioada, dar in final te vei lovi de ele.
          - Poate in final se vor risipi. Timpul isi asterne praful peste absolut orice. In final vor fi uitat, de fapt, cu totii vom fi uitati, absolut orice va fi uitat. Nu vreau raman aici Ava...crede-ma. Oricat de mult am sperat sa ajung in partea asta, nu pot ramane. O sa ajungem sa ne scoatem ochii pentru ca suntem prea fericiti si linistiti. Ne vom lua la harta pentru ca suntem prea tacuti si totusi atat de agitati
in propriile minti.
          - Nu te inteleg Dante. Habar nu am ce e in mintea ta. Cine te mai poate intelege? Ramai aici! De ce crezi ca e asa urgent sa ajungi in centru? De ce sa alergi catre nicaieri de teama ca te vei plictisi aici? Tie orice ti se pare efemer, asa  ca de ce sa cauti ceva in care nu crezi?
          - Tind sa cred ca e natura mea. Ma gandesc ca dupa tot drumul batut pana acum merit sa cunosc adevarul. Merit sa vad ce se ascunde in magicul centru. Poate fi rau sau poate iesi bine si din moment ce am am luat decizia sa vin aici, nu voi pierde timp pe drum. Nu ma vei intelegi...nici tu si nici toti cei ce privesc cu ochi tulburi. Poate nici eu nu voi reusi sa inteleg in anumite momente, dar stiu ca trebuie sa ma
duc acolo. Simt o chemare careia nu ma pot impotrivi.
          - Ramai aici Dante. Incet, te vor transforma in piatra. Nu-mi plac pietrele...adu-ti aminte ca nici tie nu iti plac.
          - Cine ma va transforma? Ava ce tot vorbesti?
          - Cei din gradina zooligica urmaresc fiecare pas. Sunt cu ochii in patru si au de gand sa ne inchida pe fiecare in parte in celule separate, apoi sa faca o atractie din tot locul asta. Ramai cu mine sa luptam impotriva lor, iar daca vom pierde vom fugi oriunde ne dorim...Paris..Praga...Londra...o lume intreaga ne-ar sta la picioare. Oricum ar fi vom castiga...doar ramai...te rog pentru ultima oara.
          - Imi pare rau...habar nu ai..
          - Sper sa te descurci Dante...drum bun...ar putea fi ultima oara cand ne vedem...
       
          Amintirile adunate pana acum in padurea asta ciudata imi zvacnesc puternic in creier, dar nu imi impiedica picioarele sa functioneze automat la pas. Nu as fi vrut sa plec de langa Ava, nu as vrea sa fiu nevoit sa plec de nicaieri. Trebuie sa ne gasim linistea, nu? NU! nu inainte de a afla ce se afla acolo. Nu inainte de a cunoaste infinitul, extremul si nemarginitul. Nu am reusit sa imi dau seama daca Ava era in realitate o piedica ce avea un plan bine pus la punct sau pur si simplu una din cei putini in care inca mai sper, dar oricum nu mai conta...nu aveam de gand sa tin cont de parerea ei orice mi-ar fi spus si mai mult de atat nu eram pregatit sa fiu prins in lanturi de regulile umanitatii...vezi tu? mie nu imi pasa cat de mult praf se poate aduna, nu plang dupa constructii futuristice inutile si nu imi doresc nimic mai mult decat ceea ce imi trebuie. Nu puteam ramane aici. Nu vreau sa muncesc pentru a construi un singur loc la perfectie, mai degraba prefer sa ma simt bine pe camp alaturi de dragele dalii, oferind recunostinta si respect oricarui lucru din jur. Prefer sa privesc si sa imbratisesz galbenul din jur decat sa alerg in maroul lor...dar asta nu cred ca mai e decizia mea. Tot ce ramane de facut este sa mergi inainte.oricum, oricand....oriunde.
          Padurea asta devine din ce in ce mai ciudata, iar asteptarile mele cresc proportional. Atat de multe trairi cunoscute adunate la un loc imi provoaca ameteala. Nu imi aduc aminte de ele cu toate ca le cunosc atat de bine...sunt sigur ca la capat voi ajunge sa inteleg, dar pana atunci e un drum foarte, foarte lung...

Imaginarium - part I - 4

          - Nu vreau sa plec de aici...
          - Stiu. Si eu ma simt la fel, dar in acelasi timp stiu ca suntem oameni si oricat am incerca sa pastram magia locului vie, nu vom reusi. Suntem oameni si ne vom plictisi, vom incepe sa visam alte locuri de care sa ne bucuram si pe care sa le parasim. Suntem obligati sa alergam pana ce viata nu ne mai poate prinde.
          - Si cand vom obosi? ce vom face atunci?
          - Cand vom obosi sper sa avem deja o biblioteca plina cu amintiri pe care sa le citim in fiecare zi pana cand vom pleca spre o noua aventura. Imi e frica sa nu cumva sa obosim fara sa facem nimic, asta e teama cea mare.
          - Ramane sa vedem cat de mult ne putem tine in continuare de plan sau cat de mult vom alege sa poposim in namolul lor prin care e atat de greu sa te misti.
          - Sigur, dar hai sa lasam asta acum...nu as vrea sa pierd prea mult din ziua de azi. In primul rand as vrea sa dam o ultima tura prin imprejurimi, sa ne luam ramas bun de la ce ne-a fost casa pentru cateva zile.
          - Ok. Imi ia cateva minute sa ma pregatesc si mergem.
          - Sper ca esti constienta ca mergem intr-un sat cu populatie aproape de zero.
          - Da. Dar stii cum suntem noi..
       
          Nu, Dante nu stie de fapt cum sunt ele. Nu a zabovit prea mult sa le inteleaga, mai ales in situatii in care a simtit ca nu are nici o treaba. Sincer, nici nu ii pasa prea mult, asa ca asteapta cuminte privind in gol spre gradina..nici lui nu ii convine ca pleaca de aici, dar e mult prea atras de sperantele unor locuri din ce in ce mai interesante, locuri pe care nici nu le poate imagina. Ema a intrat si ea in febra ultimei zile de aici si e gata in timp record, as putea folosi asta in fiecare zi, poate asa va pierde mai putin timp pe astfel de ritualuri pe care inca nu le inteleg. Cei doi dau pentru ultima oara nas in nas cu atmosfera linistita a unui sat cochet, mult peste ce au intalnit pana acum. Oamenii de aici cu toate ca nu au profesii asa zis respectate, reusesc sa duca o viata care poate fi invidiata de fiecare robot istet ce isi ocupa tot timpul cu fel si fel de ecuatii care sa ajute la binele suprem. Ei se inteleg destul de bine si nu au nevoie de obiecte care sa le spuna cum ar trebui sa fie. Dante a vrut neaparat sa mearga sa viziteze si doamna care i-a daruit ceai in pentru prima zi a lor aici, se simte dator cel putin cu un multumesc pentru bunavointa ei. Au gasit femeia in curte, plina de energie, avand grija de plantele din gradina, se poate observa foarte usor cat de dedicata e prin modul in care se poarta cu fiecare in parte, insa asta nu o opreste sa il recunoasca pe Dante si sa se apropie de gard mormaind ceva in limba ei. Dante ii face semne din care spera sa inteleaga ca va pleca si ca ii multumeste pentru ajutorul de pana acum. Nu exista semne internationale pentru asta, insa zambetul reciproc pe care il impartatesc e mai mult decat orice cuvant. Femeia ii intinde o punga cu acelasi ceai pe care l-a oferit si in prima zi, saluta politicos si se intoarce la copiii ei.
          Ziua trece repede, Ema si Dante asteapta cu nerabdare primele stele care apar pe un cer senin. Ii asteapta cateva zile de agitatie in calatorie si tot ce pot face este sa stranga acum putina liniste. Ceaiul primit cadou are din nou efect asupra fiecarui muschi. Luminisul din imprejurul cabanei se transforma intr-o scena de teatru unde apar si dispar luminite continuu, sunetele noptii creeaza o atmosfera epica, fiind completate perfect de bolta cereasca ce ofera atat de multa protectie la un nivel mult mai mare, iar noi, doua puncte ratacite intr-o infinitate de indivizi, uitati de lume in acelasi timp uitand de ei.

          - Hei Dante, te-ai gandit incotro vom merge?
          - Nu chiar, am inceput sa nu imi mai fac planuri, oricum de prea putine ori reusim sa ne tinem de ele, asa ca ce rost are? Vom merge in continuare cu tren, maxi taxi, pe jos, vom merge pana o sa gasim un nou loc in care sa ne odihnim, apoi o luam de la capat.
          - Si unde ne vom opri?
          - Nu ne vom opri, asta e interesant, nu e nimeni care sa ne tina in spate si nimic care sa blocheze viitorul. Nu trebuie sa ne impiedicam de nimic. Uite cate lucruri intalnim pe parcurs. Nu ar fi trist sa nu vedem tot sau macar cat mai mult? Ma simt ca si cum as avea de facut un puzzle de o infinitate de piese iar eu nu am decat o mana din ele. Vezi tu..daca ne vom opri nu o sa reusim sa completam puzzle-ul. Tu, Ema, ce te astepti sa vezi in continuare? de fapt, ce ti-ai dori sa faci in continuare?
          - Habar nu am, am plecat de acasa cu gandul sa imi termin proiectul si sa ma intorc pentru a continua studiile, insa acum cred ca am nevoie mai mult sa ma cunosc pe mine, pentru ca tot ce s-a intamplat pana acum m-a facut sa cred ca alergam in gol, orbita de idei despre lucruri pe care credeam ca mi le doresc. Suntem in aceeasi situatie si am de gand cel putin pentru o perioada sa merg catre nicaieri. Sa tot alergi catre ceva poate fi obositor. Am privit in ultima perioada stelele atat
de mult incat am de gand sa ma plimb odata cu ele, sa ma indrume spre cele mai frumoase locuri si in acelasi timp sa ma indrume spre mine.
          - Adevarat. Uite, niciodata nu am stiut cat de mult ma poate fascina un luminis sub clar de luna. As fi in stare sa las teama de intuneric si de pustiu si sa ma plimb sa ii cunosc toate tainele.
          - Hei..sa nu exageram, paduricea pare sigura de aici.
          - Da, dar are un farmec anume, ceva atat de familiar ma atrage ciudat.
          - Te cred, dar tot nu cred ca e nevoie de o vizita infricosatoare noaptea.
          - Da...dar se tot aude ceva, iar eu sunt atat de curios..
          - Dante? Hei, intoarce-te!
          - ...
          - Dante?
       
          Nu am putut sa rezist tentatiei, nici eu, nici toti ceilalti. Am urmat o voce intr-un loc pe care inca nu il descoperisem, dar care ma imbia atat te dulce incat nu realizam ceea ce se intampla in jur. Puteam sa jur ca totul este un vis presarat de suprarealism totul fiind atat de cunoscut insa atat de diferit. Frica de intuneric nu imi incetinea pasii si nici macar gandul ca as putea sa intalnesc vreun animal salbatic nu imi punea piedica, nimic nu s-a impotrivit, iar eu, sunt atat de dependent de mediul inconjurator. Totul e atat de cunoscut..
          Inainte de primul pas spre luminis, o broasca mica apare in fata si ma trage de mana. Nu ii raspund, mai degraba raman uimit de curajul de care da dovada. Nu pare sa ii pese prea mult de faptul ca as putea sa ii fac rau si insista pana ajungem intr-o portiune prin care doar luna poate patrunde promitand ca va avea grija de mine in toata aventura din fata, insa este doar o broasca...cu ce ma poate ajuta? Nici macar nu ma poate ajuta sa nu ma pierd si asta e doar vina ei pentru ca ar fi trebuit sa se astepte ca odata ce vad tot farmecul din jurul meu sa raman cu capul in nori si sa imi doresc sa cunosc cat mai mult chiar daca asta inseamna sa uit pentru a face loc. Tentatii sunt la fiecare pas in locul asta, iar eu care sunt nou aici, nu ma pot proteja de toate obuzele care vin navala spre mine. Imi place compania ta, dar toata padurea e in fata mea..trebuie neaparat sa cunosc cat mai multe, nu pot ramane in baltoaca asta mereu....oricat de mult mi-ar placea asta...trebuie sa ies de aici. Da, stiu ca broasca m-a introdus in lumea asta, dar nu sunt fericit stand pe loc. Am invatat ca nu tot ce e interesant e ceea ce imi doresc si ca locul meu in padure nu e aici, asa ca trebuie merg spre centru, in jur se tot aud sunete ciudate, iar lumina lunii face ca totul in jur sa para ca intr-un film cu buget limitat horror, mai ales acum ca am ramas singur, dar asta nu pentru mult timp, deoarece sunetele se apropie din ce in ce mai mult.
       
          - Hei Dante! Hai sa ne jucam.
 
          In fata mea a aparut o caprioara cu un casetofon vechi dupa ea. Habar nu am de unde imi stie numele si ce vrea de la mine, in plus, sunetul gajait ce iese din casetofon ma scoate din sarite...sa nu mai spun de faptul ca o caprioara vorbeste cu mine, nimic nu are sens insa totul e atat de frumos, asa ca intru joc.

          - Hei..realizezi cat de ciudat e ceea ce mi se intampla acum, nu?
          - Si inca nu ai vazut nimic. Hai sa ne jucam! Ma plictisesc de moarte aici si tu ai aparut in momentul potrivit.
          - Tot nu vreau sa ma joc. E stupid...in schimb as dori sa cunosc mai multe despre padurea asta, ai putea sa imi povestesti cateva lucruri.
          - Nu merita sa iti stric experienta. Priveste cerul si tot din jur, esti pe drumul cel bun si ma bucur ca nu ai ramas sa zabovesti prea mult timp in baltoaca alaturi de broasca, mereu incearca sa ii impiedice pe toti din drum. Primul test l-ai trecut.
          - Despre ce test vorbesti? De ce pare ca ma cunosti atat de bine?
          - Dante nu iti pot raspunde la intrebari, doar tu poti face asta. Asa ca bucura-te de moment...e tot ce iti doresti.

          Am mers alaturi o perioada prin intuneric impins doar de increderea pe care caprioara o castigase in fata mea chiar daca nu a trebuit sa faca prea multe pentru asta. Imi place compania ei si chiar daca pare aroganta de cele mai multe ori imi place sa cred ca pot intelege un pic peste acest zid fals. Imi place ca pare sa aiba acel spirit liber pe care il vad cateodata in vise. Nu pare sa ii pese prea mult de mine cu toate ca e atat de insistenta sa merg pe drumul asta. Cred ca ii place sa experimenteze sentimentele unice ale oamenilor, dar o sa afle destul de curand ca daca isi doreste cu adevarat asta trebuie sa paraseasca ea casa...nu poate simti prin intermediul nimanui. A parut atat de sigura pe ea, insa cunosti prea putine daca nu scoti capul in afara zonei de confort. O las in pace...ma incanta naivitatea ei, pare atat de lipsita de pacate, cu toate ca stim ca nu exista absolut nimic fara greseala. Privind in ochii caprioarei o parte din ceea ce imi doresc sa caut pe viitor. Naiv sau nu e necesar sa am incredere in fericire si perfectiune.

          - Asa e ca trebuie sa te las in urma, nu?
          - Si nu numai pe mine. Poate sunt doar eu, dar nimic si nimeni nu trebuie sa te tina in spate. Tu stii destul de bine cat de important e sa ai grija de tine.
          - Toata discutia asta pare atat de cunoscuta, ma simt ca si cum ne-am intalnit intr-o viata anterioara unde m-ai invatat sa privesc doar in fata. Nu stiu daca e bine sau nu, dar asta fac de ceva timp. Mi-as fi dorit sa nu imi fi aratat partea asta a mea pentru ca in acelasi timp ura mea pentru oameni se naste si creste incet.
          - Incepi sa intelegi..
          - Sa inteleg ce? Ma ametesti...Hai mai degraba sa imi arati cat mai mult din zambetul ala aproape perfect si invata-ma te rog si pe mine sa fac acelasi lucru. Padurea, impreuna cu tine, devine din ce in ce mai inchisa, iar casetofonul ala a prins banda si tacerea e mai trista decat gajaitul de dinainte.
          - E normal Dante, nu iti face griji, te vei descurca de minune. La fel ca tine, eu trebuie sa imi vad de drumul meu acum.
          - Mai stai, unde fugi asa repede? Nici macar nu am apucat sa ne cunoastem.
          - Ba da, Dante, ne stim de foarte mult timp..doar ca lucrurile s-au mai schimbat de atunci.
          - As vrea sa inteleg. Simt ca esti parte din mine, dar nu reusesc sa imi aduc aminte.
          - Nici nu e nevoie sa faci asta acum. Bucura-te in continuare..nu uita sa zambesti fara intrerupere si adu-ti aminte sa te intorci cand ridurile iti vor acoperi fruntea si clopotul va bate de opt ori.  

          Nu am uitat sa ajung in centru..caprioara imi povestea despre epicentrul padurii, o mica insula in mijlocul unui lac din jumatatea padurii. Imi spune ca putini ajung acolo, impiedicati de toate distractiile de aici care inghit suflete cu iluzii desarte, iar odata ce am intrat in padure nu ma voi multumi cu nimic mai putin decat totul. Ce rost ar avea altfel? Nimic nu poate fi mai incantator decat absolutul. Trebuie sa ajung in centru. Doar daca zgomotele din jur s-ar opri pentru o secunda sa imi pot trage sufletul in liniste, as fi recunoscator, dar am fost avertizat ca voi avea piedici. De acum inainte stiam la ce sa ma astept. De acum inainte trebuie sa le infrunt.

          - Hei! Cine e acolo?
          - Poftim?
          - De ce faci asta? ma urmaresti de vreme buna. Sa stii ca am de gand sa merg singur pe drumul asta. Tot ce e in jur ma incetineste.
          - Stai putin! Tu ma vezi?
          - Normal ca te vad, cateva tufisuri nu sunt de ajuns, si nici rochia ta alba nu ajuta sa te camuflezi in intunericul asta. Spune-mi, ce vrei?
          - Nu am vrut nimic, m-am obisnuit de ani buni sa urmaresc fel si fel de personaje si vietati in padurea asta ciudata, insa pana acum nimeni nu a reusit sa ma vada..si asta nu din cauza vreunui tufis. Cred ca mai degraba conditia mea de fantoma ajuta la a fi invizibila pentru toti ceilalti.
          - Fantoma? Am luat-o razna de tot..dar nu-mi pasa, trebuie sa ajung in centru...
          - Mai termina cu locul ala, te rog. Tot ce am observat in ultimul timp au fost siluete care alearga in jur spre o insula pe care nu o vor atinge niciodata pentru ca nu vor sti sa ajunga acolo, iar in graba lor catre premiul cel mare sunt in stare sa uite de fiecare simt in parte, ajungand intr-un final mici roboti ghidati doar de coduri sa alerge continuu pana se vor dezintegra pur si simplu.
          - De ce te-as crede? De ce sa nu cred ca esti aici doar sa ma imi incurci calea spre fericire?
          - Fericirea nu e un loc, Dante..fericirea e ceva ce ai tot timpul la tine, insa de foarte putine ori avem curajul sa apelam la ea. Ne simtim vinovati sau lipsiti de merit pentru a zambi. Nu trebuie sa ma crezi...m-am obisnuit urlu in continuare si sa fiu ignorata. In adancul sufletului stii ca am dreptate, dar nici macar tu care ma vezi, nu ai incredere si curaj sa crezi in ceea ce iti spun.
          - Stiu exact ce incerci sa faci, mi s-a spus ca voi intalni tot felul de momente care vor trage de mine sa raman pe loc.
          - Caprioara? Ma gandeam ca te-ai inalnit cu ea, dar nu o cunosti la fel cum o stiu eu. Nu are nici o intentie rea, insa a fost atinsa de visele oamenilor. Naiva, a crezut fiecare cuvant pana a ajuns la randul ei sa cutreiere peste tot si sa imprastie povesti nemuritoare despre un loc magic pe care nu l-a cunoscut.
          - De unde stii toate astea?
          - Ti-am spus ca nu imi scapa nimic in jur. Asta e blestemul meu pentru ca am ales sa merg pe un alt drum, pentru ca am ales sa raman in spate in timp ce toti ceilalti se imbulzeau spre nimic. Vad in ochii tai ca ai indoieli, dar in acelasi timp observ ca nimic nu te va opri sa cauti locul ala. Esti la fel ca toti ceilalti, dai la o parte ce poti avea pentru ceva ce nici macar nu esti sigur ca exista. Eu nu te pot opri sa le urmezi calea celorlati, insa pot spera ca atunci cand vei cauta agitat iesirea sa poti evada
linistit.
          - Daca stii ca nu ma vei influenta cu nimic din ceea ce spui, de ce sa mai incerci?
          - Pentru ca eu cred ca este datoria mea sa anunt ceea ce doar eu vad. Sper si cred ca voi reusi sa ajut pe cineva si imi este de ajuns daca am salvat un singur suflet din haosul asta. Nu uita, Dante, cand vei avea dovada ca totul e degeaba, fugi! Nu privi in urma, nu te gandi la ce crezi ca lasi in spate. Nimic nu este real...sper sa te convingi cat mai repede de asta, inainte ca padurea asta nenorocita sa se hraneascu cu tine.

          Avea oare dreptate? Era de urmat? De unde as fi putut sa stiu daca era sincera sau doar isi joaca rolul extraordinar de bine? Am plecat cu destule dubii, insa dupa cum am spus si mai devreme, drumul a pornit, iar in spate nu am de gand sa ma mai intorc. Adevarata sau nu, insula aia este singura mea sansa. Nu exista scapare de aici ci doar esec. Am ales sa ascult toate celalalte voci care incercau sa imi ofere un drum cat mai scurt spre centru, iar pe a ei sa o ignor, insa nu fara sa simt o ruptura in momentul in care decid sa reiau acel drum intunecat.