Catre nori - 7

          Hei Ema,


           Revin la tine cu cateva randuri, ma plictisesc intr-un tren spre alta parte si simteam nevoia sa comunic cu cineva. M-am trezit un pic in ultimul timp, am vazut ca dupa o zi proasta vine una buna si apoi din nou una proasta si tot asa. Am observat cat de simplu e sa ignori momentele bune si ca e la fel de simplu sa te focusezi pe ce e mai rau. Incep sa urmez calea spre mine cu o oarecare teama fata de ce as putea gasi acolo, dar hotarat sa cotrobai un pic prin cos. E mai simplu acum, fantomele incep sa apara din ce in ce mai rar si sunt inlocuite usor de amintiri si vise despre unele locuri verzi si oameni zambitori. A inceput sa imi pese tot mai putin de problemele pe care le vad in jur, probleme cotidiene care ne arunca in starea de iritare, invat pas cu pas sa imi pese mai putin de ce se intamla pe langa mine si cu toate ca stiu ca nu e neaparat ok, se simte excelent. Am uitat cand a fost ultima oara cand am refuzat ceva oferit pentru simplu fapt ca nu e indeajuns de bun pentru mine, revin la indiferenta care ma protejeaza in fata unor posibile dezamagiri.
           Am decis sa merg spre Letonia, era o mare dilema daca sa merg spre sud sau sa vizitez Letonia si Estonia, am hotarat ca daca sunt aici sa incerc sa vad cat mai mult, nu se stie cand voi mai avea ocazia si asa poate voi reusi sa inving si fantomele. Voiam neaparat sa iti povestesc despre un om care m-a marcat acum doua zile, era un batranel cu o pancarda in engleza care milita pentru pacea interioara. Nu am putut sa ma abtin sa nu intru in vorba cu el, mi s-a parut prea interesant. Mi-a spus ca este un veteran al razboiului din Vietnam si ca a hotarat dupa traumele pe care le-a avut acolo ca nimic nu e mai important decat sa simti ca traiesti. Spunea ca intr-un fel morbid duce lipsa acelor momente, atunci stia ca traieste, insa cand s-a intors acasa totul parea lipsit de sens. Nu suporta sa vada cum oamenii in jurul lui se urau pentru bani cand el invata sa ofere si ultima bucata de paine pentru camarazii lui daca era necesar. Cum sa se obisnuiasca sa traiasca printre oameni mincinosi si dezbinati cand ei erau atat de uniti acolo si orice falsitate putea duce la moartea vreunuia. A decis
sa lase tot in urma sa plece si sa uite de toata aceasta fatada. Sa isi ocupe mintea cu lucruri importante pentru a umple lipsa esentei din jur. A spus ca nu ii pasa ca nu are pe nimeni apropiat, se are pe el si ii are pe cei pe care ii inalneste zi de zi, carora le strange mana si carora le vorbeste. Ii ajunge sa priveasca ore in sir in gol peisajele pe care le viziteaza, spunea ca ii ofera o liniste aparte. In final a spus o vorba pe care nu o voi uita niciodata, mi-a ramas intiparita in minte..."Nu suntem prea buni pentru lumea asta, nu suntem prea buni pentru noi.."

            ..........................

            Intre timp usa de la vagon se deschide usor. Deranjat ca nu va mai fi singur, dar curios in acelasi timp sa vada cine ii strica linistea, Dante indreapta privirea spre usa.

            - Nu pot sa cred....
            - Dante?!
            - Care erau sansele Ema? Ar trebui sa iti scoti aparatul si sa iti vezi fata acum, merita imortalizata.
            - Dar cum? Unde te duci?
            - Tinta principala este Letonia, dar pana acolo voi lasa totul la mana destinului si pana acum se pare ca are grija sa ma tina in priza. Tu? incotro te indrepti?
            - Am citit de curand despre un festival ce se tine la un castel din nord, imi scapa acum numele, il am scris in agenda. Nu vreau sa il ratez, o sa imortalizez acolo destule momente frumoase...lasa fata mea de acum, credeam ca nu te voi mai vedea vreodata, dar nu imi pare rau. Cum au fost ultimele zile? ce ai facut?
            - M-am gandit in mare parte..Am mai ramas cateva zile la hotel contempland la ce va urma. Biletul tau de adio mi-a dat serios de gandit si inca am o gramada de intrebari catre mine carora nu le gasesc nici un raspund, dar totul o sa vina pas cu pas, poate acum ma ajuti tu acum sa le gasesc. De ce ai renuntat asa usor, Ema? Aveam nevoie sa insiste cineva..
            - Si eu am simtit acelasi lucru, era nevoie ca cineva sa insiste. Tu de ce m-ai lasat sa scap?
            - Nu te-am lasat..te-ai furisat miseleste cand dormeam...
            - Stii la ce ma refer Dante..
            - Da, doar incercam sa evit intrebarea. Mi-a fost greu sa imi iau mintea de la tot ce a fost, nu e ceva ce depinde de alegerea mea, pur si simplu se intampla, se blocheaza mintea pe anumite idei ce se repet continuu si astfel totul in jur se transforma intr-o ceata completa. Spuneam ca era nevoie de cineva care sa insiste. Uite ca destinul decida sa ne intinda o mana,
poate de data asta nu mai trebuie sa lasam totul sa scape asa usor.
            - Destin sau coincidenta, nici nu mai conteaza. Imi era dor de zambetul tau tamp. Sper ca de acum inainte sa il vad mai des si sa fie cat mai sincer, nu mi-a placut cand te fortai sa faci asta.
            - Cred ca am invatat un pic in ultimulele zile. In primul rand am invatat cat imi lipsea compania ta si momentan totul se concentreaza sa te fac sa ramai aici...bine, nu in vagonul asta vechi...ai inteles ce voiam sa spun..
            - Am inteles, copil, stai linistit..acum ca am ajuns in punctul asta, nu am de gand sa plec din nou prea curand...si?..la ce te-ai gandit asa mult zilele astea?
            - La tine, la mine si la oameni..la viata si la nimic. Am regretat ca ai plecat fara sa apuc sa iti spun vreun cuvant, nu prea ma descurc sa exprim exact ceea ce gandesc si imi parea rau ca nu am apucat sa iti arat ce gandesc de fapt. M-am gandit cum oamenii vin si pleaca, cum in marea lor majoritate sunt facuti sa calce pe cadavre pentru anumite scopuri, vechea problema.
            - Dar asta stiai deja. De ce te tot gandesti la ceva pentru care ai deja un raspuns.
            - Pentru ca este raspunsul gresit, pentru ca nu trebuie sa fie asa si pentru ca m-am saturat sa tot aud, chiar si de la mine, ca asa sunt oamenii si ca nu ai ce sa le faci. Mi-e sila de neputinta de a le baga unora in cap anumite idei.
            - Da, dar stii ca fiecare gandeste cum vrea el si cum intelege el viata. Nu trebuie sa te superi pentru asta si nici sa te agiti.
            - Ba da, Ema, pentru ca ei vor ramane in continuare asa daca nu ii certi, nu isi vor vedea defectele.
            - Nu cred ca le observa nici asa, dar lasa-i in pace. Acum nu mai conteaza. Si? ai mai spus ca te-ai gandit la tine?
            - Da, m-am gandit daca ce imi doresc e corect, realizabil, ce cale trebuie sa urmez si cum sa ma port.
            - Si? ai ajuns la vreo concluzie?
            - Da, la mai multe, dar momentul asta s-a schimbat un pic situatia. Am decis sa fiu un pic mai egoist, sa imi vad de treaba mea pe viitor si sa vad cum fac sa repun zambetul ala de care vorbeai tu acolo unde ii este locul, dar cred ca voi renunta partial la partea cu egoismul. Cum as putea sa ma port asa cand in fata mea esti tu? m-as simti jenat sa fiu asa in preajma ta, cred ca oricum am facut asta involuntar pana acum, imi pare rau pentru asta.
            - Nu-i nimic, fiecare avem nevoie de socul nostru pentru a putea deschide ochii.
            - Spuneai si tu ceva de anumite amintiri mai urate. Ai reusit sa treci peste ele?
            - Cred ca da. De cand am plecat m-am gandit tot timpul numai daca am facut o greseala sau nu...in fiecare moment am facut asta, nimic din trecut nu a reusit sa treaca peste asta, ceea ce inseamna ca prezentul meu a devenit mai puternic decat trecutul...cred ca asta e un semn bun.
            - Trebuie sa fie...ce zici sa mergem impreuna la festivalul ala?
            - Nici nu aveam de gand altfel..o sa iti pozez fiecare miscare acolo, o sa fie un adevarat chin..
            - Cred ca m-am obisnuit deja..incepe sa imi placa.


            Totul lucreaza ciudat in jur, totul este haos. Sa incerci sa organizezi si sa incerci sa anticipezi anumite miscari e o prostie. Bucuria sta in surpriza momentului si de cum reusim sa privim situatiile..pana la urma cu totii o sa murim..de unde fuga asta spre atatea lucruri fara sens..like-uri, bani, aroganta etc. Ne ademenim unii pe altii intr-o groapa din care nu putem iesi si apoi ne intrebam ce am facut sa meritam asta..cand totul poate fi atat de simplu. Uneori trebuie doar sa privesti in jur...iti vei da seama ce este de facut.

Corespondenta - part II - 6

        Buna Ema,



         M-am gandit toata ziua la ce mi-ai scris, nu stiam daca sa iti raspund sau nu, nici macar nu va ajunge la tine, asa ca ce rost ar avea? Si totusi, m-am trezit cu creionul si cu foaia asta de hartie in fata. Nu pot sa spun ca nu imi pare rau ca ai plecat, erai ceva ce m-ar fi scos din toata asta, dar cine te-ar putea invinovati? Ai incercat, dupa cum ai spus si tu, sa imi atragi atentia, numai ca eram cu capul in nori, vise, idei, cosmaruri. Astazi totul a mers prost. Am iesit sa ma dezmeticesc dupa ce ti-am citit scrisoarea si sa imi cumpar o cafea...eu nici macar nu beau cafea, dar de data asta simteam nevoia de un mic restart. Afara a plouat din nou, frigul parca se inteteste, cu toate ca suntem inca in vara. Bineinteles ca prima baltoaca a fost a mea, am nimerit-o din plin, asta a fost primul semn ca astazi nu va merge deloc bine si am decis sa fiu un pic mai atent, doar ca totul in jur incepuse sa ma enerveze..totul era asa gri, iar oamenii astia de care spuneam ca sunt rezervati, au devenit, la randul lor, iritati. Multa lume ce alerga catre nicaieri, intrasem pentru moment si eu in lumea lor si simteam ca trebuie sa ma grabesc spre ceva. M-am linistit repede, inca mai aveam din "marea vacanta", m-am indreptat catre un chiosc de ziare pentru a cumpara ceva care sa faca timpul sa treaca, nu ca as fi inteles ceva de acolo, dar am zis sa incerc. Am pus mana pe cateva reviste mai interesantate si m-am intors in camera...Ti-am citit din nou scrisoarea..
         Imi pare rau, Ema, ca nu am putut sa ies din starea asta, poate ca meritai o companie mai placuta in calatoria ta, dar sper macar ca am inveselit-o cumva, chiar si cu zambetul ala. Nu m-am gandit deloc la ce o sa fie pe viitor, dar adevarul e ca trebuie sa se intample ceva, trebuie sa ridic capul peste tot, dar nu e asa usor. Niciodata nu mi-a placut sa renunt. Am fost obisnuit sa lupt pentru ce imi doresc, iar de fiecare data totul se rezuma la puterile mele, acum nu mai e deloc asa, acum totul incepe parca sa depinda din ce in ce mai putin de mine. Iti spuneam ca sunt optimist, ca stiu ca in final totul se va rezolva si ca vom reusi sa ne gasim toti pacea, dar incep sa uit adevaratul sens. Incep sa nu mai vad nimicurile alea atat de importante si fara el sunt lipsit de puteri, nonsensurile par acum organizate frumos in raft, fiecare la litera potrivita. Totul e asa de normal acum si nimic nu mai poate fi numit "surpriza". Incep sa ma amestec prin ei..
         Ploaia de afara nu ma lasa in pace, in continuare  bate in geam si din cate se pare are de gand sa nu se opreasca prea curand. Camera a devenit plictisitoare fara tine, nu are nici un farmec, televizorul nu are de gand sa porneasca, iar revistele pe care le-am luat sunt bune doar de privit la poze, literele nu se imbina deloc logic. Incerc sa trasez pe tavan urmatoarea miscare, dar nu stiu in ce directie sa ma indrept, totul trebuie sa perfect...cum sa fie perfect, Ema, adevarul e ca inca nu imi pot lua gandul..visele in continuare sunt acolo, doar ca impinse usor catre un colt negru, nu-mi doresc sa moara, dar doresc doar sa ramana acolo, momentan e prea enervant sa le las sa isi faca de cap. Nu am vrut sa fiu nesimtit cat timp am calatorit alaturi de tine, ba chiar mi-ar fi placut sa fie mult mai mult, dar fantomele decid sa apara de fiecare data, ele nu tin cont si nu isi aleg momente, doar apar..
         Oamenii nu pot tine pasul intre ei, Ema...adevarul e ca trebuie sa lasi totul in spate in anumite momente observ ca stii foarte bine asta si ca nu iti este frica sa vezi doar in fata ochilor..eu inca nu reusesc sa fac asta. Vezi tu? eu consider ca tot ce e bun trebuie tinut aproape, dar esti constienta si tu de cum stau lucrurile. Nu pot fi  toate multumite laolalta, trebuie sa te concentrezi pe cele pe care le crezi importante. Eu am batut pasul pe oameni, am crezut ca odata cu ei va veni si linistea aia, ca totul va intra in ritm...dar ei tot alearga catre nicaieri si nu ii pot prinde de la urma, nu mi se pare normal calea pe care decid sa o aleaga, tocmai din acest motiv aleg sa vad un pic pe langa imaginea in sine, sa vad cum funtioneaza toata cursa asta si de unul singur.
         Incerc sa nu iti promit ca voi deveni ceva ce tu imi doresti, sau ca voi face ce tu imi doresti, dar voi incerca sa tin cont de tot ce mi-ai spus. Trebuie sa imi dau seama exact care va fi drumul si daca va fi ales cel bun sau nu, trebuie doar sa nu ma mai fortez impotriva mea...

                                               Drum bun,

                                                    Dante

Corespondenta - partea I - 5

         - S-a lasat frig, Ema..De unde a venit schimbarea asta asa brusca?
         - Ploaie de ieri...iti aduce aminte de ceva? normal ca e racoare. Si oricum aici e mult mai frig decat in alte parti. Va trebui sa te obisnuiesi.
         - Bla bla. Nici acum nu stiu cum m-ai pacalit sa iesim in oras..era asa de cald si bine acolo. Ce ai avut cu noi?
         - Trebuia sa ne punem pe picioare, Dante. Ne molesisem acolo, aveam nevoie de putina actiune.
         - Mda...actiune! nu sa murim de frig..
         - Poti sa taci din gura? uita-te si tu cat de frumos e aici...chiar si asa innorat. E farmecul orasului..ii da un aer aparte.
         - Da! un aer racoros. Ti-am mai spus cat de mult imi place la caldura? Frigul e prea nesigur. Iti da senzatia de singurate...
         - Dar acum nu esti singur. Sunt aici..deci am scapat de o grija, iar cu senzatia de frig, va trebui sa te obisnuiesti, sau sa te inchei macar la geaca. Nu crezi ca ar fi mai bine?
         - Nici gand..nu arata deloc bine incheiata.
         - In cazul asta sa nu te mai aud. Hai sa mergem! am o gramada de poze de facut.
         - Atata timp cat il pastrezi departe de mine e perfect...sau fie, scoate aparatul repede pana nu ma razgandesc. Hai sa terminam odata cu asta.
         - .....
         - Ema?
         - .....
         - Hei...unde ai disparut?..Ema?
         - .....


       



         "Buna dimineata, Dante,


         Iti las aceasta scrisoare penru ca nu imi plac despartirile. Am decis sa plec. Nu stiu daca te va afecta sau nu aceasta rupere, dar sunt sigur ca ai destule pe cap incat sa te mai gandesti si la mine. Ai avut in fiecare seara cosmaruri, insa am decis sa nu mai deschid si eu subiectul, sunt sigura ca esti constient de ele. Am vazut inca din tren cum nu puteai sa te concentrezi pe nimic altceva decat ceea ce se intampla in capul tau si am incercat sa te scot de acolo, stiam din proprie experienta ca ai nevoie de ajutor, insa incercarile mele au trecut de fiecare data pe langa tine. Ti-am vazut in fiecare zi zambetul fals ce incerca sa ascunda tot ceea ce te macina pe dinauntru. Acum cred ca cel mai bine e sa te lupti cu ele, Dante. E singura miscare ce iti ramane la dispozitie. Stiu ca singuratatea te macina usor, dar daca oamenii din jur nu reusesc sa rezoneze cu tine e mai bine sa ramai in capul tau, in zona ta de confort, unde iti poti alege singur deciziile si unde nu poti fi influentat de otrava subtila oferita de anumite vise si sperante. Tu stii cel mai bine, Dante, cum sunt oamenii. Ai vorbit mereu despre ei si in teorie aveai de fiecare data dreptate. Ce te face sa nu actionezi conform acestor idei? Lasa orgoliul, arunca visele otravite undeva in spate, de unde sa nu mai poata reveni sa te bantuie.  Tu esti singurul ce poate sa te scape de tot. Oamenii de obicei nu dau doi bani pe ceea ce simti si crezi, tu mi-ai spus asta. Asa ca de ce sa speri in izbavirea lor cand toti pana acum ti-au demonstrat ca sunt egoisti? Nu vezi ca si acum te impiedici in vorbele lor impletite? Nu ai observat ca nimeni nu e sincer si ca toti ascund idei in cuvintele simple pe care ti le ofera? Offf...Dante...Te privesc acum cat de relaxat dormi. Poate in visul tau, ai nimerit acum pe cineva demn sa iti urmeze gandirea. Ar trebui sa te detasezi de minciuni si trebuie sa vezi dincolo de ceea ce iti doresti tu, mai bine spus trebuie sa filtrezi ceea ce iti doresti in functie de preferintele tale, iar daca ele nu pot fi atinse, mergi mai departe. Nici o persoana care te afunda in tristete, nu trebuie sa stea langa tine. Da-le un branci si spune-le ca nu au ce cauta in viata ta. Fa-ti curaj sa te infrunti, Dante, caci pana la urma te lupti cu tine. Crezi ca merita sa iti sufoci existenta, meditand la vorbe strambe? Multi au impresia ca vad cine esti, si arunca cu pareri goale, insa putini vad ceea ce esti cu adevarat. Nu am apucat sa te cunosc prea bine, dar am observat ceea ce cred eu ca te tine in spate. Scuza-ma daca imi dau cu parerea si nu e una buna, doar ca sper ca asta sa te ajute in vreun fel. Am impresia ca esti blocat in doua idei si habar nu ai cum sa scapi de acolo. Tu spuneai, Dante, ca oamenii sunt de nimic, ca dezamgesc si ca isi vad doar de schemele lor, insa aici exista un razboi pe care il duci singur. In acelasi timp, poate fara sa iti dai seama, le oferi incredere neconditionata. Te legi de anumiti indivizi pe care tu ii consideri importanti si decizi sa le stergi cu buretele fiecare greseala, indiferent cat de tare de afecteaza. Le dai sansa sa se joace cu mintea si sufletul tau, cand tu stii deja ca vor intra zambind si vor iesi cu
rucsacul plin de bucati din tine.
        Am auzit noptile acestea de foarte multe ori numele "Annie", vorbeai tot timpul in somn cu ea. Am evitat sa intru in detalii pentru ca am vazut cat de mult te macini si am incercat ca de fiecare data sa iti iau gandul, uram sa imi tot arunci zambetul ala fals in fata, zambet pe care il consideram extraordinar. Am gandit ca daca falsul zambetului aduce atata lumina in jur, cel adevarat va trebui
sa fie unic, din pacate nu am avut sansa sa il vad, iar razboiul pe care te incapatanezi sa il duci de unul singur, ajunge sa ma atinga si pe mine, iar eu am destule cicatrici pentru a lupta cot la cot cu tine. Mi-as fi dorit sa iti deschizi sufletul in fata mea, insa din ce vad l-ai inchis acum ceva vreme si te incapatanezi sa il pastrezi blocat in continuare, in speranta ca cine detine cheia pentru usa aia
veche, va aparea zambind, te va lua de mana si veti pleca spre orizont. Prostii, Dante...te impiedici de aceleasi buturugi pe care le intampinam cu totii si de care fugim cat de repede putem. Tu esti doar foarte incapatanat ca sa renunti la ceea ce te face fericit, dar gandeste-te, cat de fericit ai fost in ultimul timp? Cand ai aratat lumii ceea ce simti cu adevarat? Viata nu devine va deveni mai usoara, nu astepta la basme, este necesar ca tu sa devii mai puternic, Dante. Sper sa ne revedem in viitor si sa imi spui ca te-am ajutat catusi de putin, sper sa vad sclipirea in ochii tai, sa te vad iesit din mocirla in care te zbati. Nu vreau sa ma judeci ca plec, Dante. Prezenta mea aici nu avea nici un sens, nu te ajuta cu nimic, poate fara mine o sa iti fie mai bine.
        As vrea sa inchei inainte sa te trezesti, insa simt nevoia sa iti mai ofer cateva cuvinte, din inima si sincere, deoarece am simtit ca otrava pe care ai inghitit-o in ultima perioada te tine in loc. Gandesti prea mult, Dante..trebuie sa renunti sa mai analizezi fiecare secunda din situatiile si vorbele pe care le intalnesti, viata e falsa si niciodata nu vei reusi sa afli un adevar chiar daca se leaga sau nu de tine. Fiecare vedem adevarul in felul nostru, iar tu trebuie sa il cauti pe al tau, deoarece nimeni nu iti va oferi o perceptie despre viata care sa se potriveasca in cazul tau. Degeaba citesti, asculti si pui in aplicare, daca nu te asculti pe tine. Crezi ca toate cartile, toate vorbele si toate sfaturile cunosc cu adevarat ce in in sufletul tau? Crezi ca te vor directiona spre ceea ce iti doresti cu adevarat? Din motivul asta nu vreau sa imi asculti nici mie vorbele, vreau doar sa alegi ceea ce crezi ca in situatia ta va ajuta si sa aplici asta cat mai repede. Elibereaza-ti mintea, exact cum ai facut-o acum cateva seri in pub-ul ala, atunci am vazut o speranta si am inceput sa cred in salvarea ta. Primeste inapoi tot ce iti doresti si mergi in directia aia, sunt sigura ca vei ajungi la linia de final, cu sau fara mine, cu sau
fara ei.
        Trebuie sa plec, Dante, te vei trezi in curand, vreau sa fii singur si sa te gandesti la tot ce urmeaza sa faci.

                                              Cu drag,

                                                          Ema"

Din Lituania, cu drag... - 4

    O sa te plictisesti de monotonia gustului prost si o sa iti fie sila de simplitatea pe care tu te convingi ca o meriti, ca fara ea nu poti merge mai departe. O sa fugi de nimicul pe care crezi ca ti-l doresti. Vei creste si o sa simti lipsurile si o sa iti fie dor de simtul de implinire. Te invarti aiurea dupa o baba nebuna cu cateva matanii pe maini si dupa o imagine a unei tari pe purtata ritmuri orientale, prin lume. Vorbesti de New York, Londra si Madrid, dar nici macar acum, dupa atata timp, nu esti in stare sa mergi cu trenul mai departe de Fetesti. Copil? Visezi.Obisnuieste-te sa iti asumi deciziile, oricare ar fi ele, pentru ca asa vei ajunge sa te cunosti mai bine si sa stii exact ce vrei, fara ca alegerile sa iti fie impuse de un trecut pe care il crezi varful vietii tale. Dupa asta alergi tu? Credeam ca ai vise, sperante si aspiratii mult mai mari, dar imi dau seama ce greseala faceam, inca odata, crezand in ceva
ce spui tu. Nu imi dau seama de ce aveai nevoie sa pari atat de diferita in fata mea, cand tu cauti sa dansezi pe aceleasi manele pe care le huiduiai de fata cu mine. In afara de ambitie, nu ai nimic din calitatile oamenilor pe care voiai sa ii egalezi , iar ambitia este zero, alaturata unei ideologii evadata din clanul chirpici. Tu iti doresti orase mari, emotii mari, momente mari, dar actionezi asemenea unor tarani medievali, fricosi de marea inchizitie. Da..da..O sa imi spui de povesti nemuritoare, dar vezi tu...nici macar eu, un copil idiot, nu mai cred in astea, asa ca nu imi cere sa nu te blamez, cand te afunzi in ipocrizie si cand sustii cu patos ca tu vrei sa vezi stelele. Nu ai ajuns nici macar la varful copacilor..Iti place prea mult praful pentru a ridica ochii...si eu care credeam ca eu sunt cel imatur. M-am plictisit sa fiu bombardat cu cuvinte scoase din gura, de dragul conversatiei. Mi-as fi dorit sa cunosc persoana demna si sigura pe ea, persoana care isi alege bine cuvintele inainte de a le arunca afara. Ce ai oferit tu, au fost doar vorbe. Adevarat, si ele au fost alese bine, ar au fost gandite prost. Mereu am urat oamenii care calca tot in picioare, in jurul lor, pentru a isi asterne un culcus pe care nu-l doresc cu adevarat. Stiu ca egoismul e la moda, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ma multumesc cu el, mai ales cand vine din partea unor oameni ce au purtat atat de mult si atat de bine
mantia ce ii transforma in persoane excelente.
    Casa a ramas parasita. Glumele copiilor si energia, din jur au disparut. Nici leaganul din fata casei, nu mai este acolo. A fost ridicat de ultima furtuna si dus catre orizont. Se pare ca nu il meritam cu adevarat. Frigul incepe sa se lase peste noi si primavara pare atat de departe, incat as dormi aproximativ cinci luni sa ma scutur de toamna asta gri si iarna plumburie ce va veni. Sa ma scutur de tine si de visele tale tampite, cu nota de zece in teorie, dar corigente in actiune. Vezi tu..? Pentru mine totul inseamna mult mai mult decat patru pereti care sa imi delimiteze spatiul si un vis dezgropat la infinit, care sa imi limiteze viata...si totusi..scriu aceste randuri, si eu, la randul meu, Annie, cu gandul imprastiat in mii si mii de directii...M-am tot uitat in ultima vreme in stanga si in dreapta, dar in jur e doar ceata, ceata si scheme ascunse. Inca ma gandesc cateodata ce s-ar intampla daca oamenii ar avea rescpect si onoare, dar de fiecare data mi-a fost demonstrat ca astfel de idei nu mai exista, poate tocmai din motivul asta tot acuzai cu seninatate copilul..E mult mai mult in spate, Annie, dar ramai sa vezi falsul din fata ochilor. Iti e prea teama sa treci peste, esti prea falsa chiar si pentru tine, si te sufoci in prinsoarea in care tu singura ai intrat. Cat o sa mai rezisti, draga Annie? Cat vrei sa te mai minti ca ai nevoie de mizerie pentru ca esti mizerabila? Si da, Annie, sunt un copil,
dar nu sunt singurul. Toti suntem copii, doar ca mie nu imi e jena sa o arat. Eu nu ma feresc de cei din jur pentru a ma simti in largul meu. Ai observat destul de bine, cand zambeai de felul in care ma maimutaream. Nu stiu daca zambetul era adevarat, pentru ca am vazut ca ai luat totul in serios. Sprijin? Maturitate? Sunt cuvinte prea mari, carora trebuie sa le inveti sensul inainte de a le folosi. Stiu ca le-ai folosit pentru a-ti ascunde scopul, dar asta nu iti scuza lipsa curajului. Nici eu, nici tu, nu ne putem lasa pacaliti de aparente. Eu abia invat, dar tu ai ani in spate....ar fi trebuit sa stii asta deja..


                                                        Cu drag,

                                                                       Dante

Fading - 3

          Picaturile de ploaie bateau in geamul subtire de la fereastra. Tunetele zguduiau camera veche. Dante abia a deschis ochii, speriat de zgomotele de afara si de bezna neobisnuita de la ora asta. Natura se hotarase sa puna pauza calatoriei, cel putin pentru o zi. Perfect! Momentul nu putea sa fie unul mai bun, in dreapta lui, Ema era intinsa in pat, inca in refacere dupa ultimele zile si nimic nu merita acum osteneala, mai ales ca odata cu ploaia a aparut si o stare de gri. Dante inca incearca sa isi aduca aminte ce s-a intamplat mai exact aseara. Stie ca se indreptau spre un hotel, insa de atunci, totul e o mare ceata pentru el, nu ca l-ar interesa cum a ajuns in punctul asta, dar va urma o discutie super ciudata alaturi de Ema.

          - Hei Ema...
          - Hei...Buna dimineata...Ai dormit bine?
          - Daca am dormit bine? habar nu am...cred ca ne-a pus tipul de la bar ceva in pahare..Totul e asa incetosat in mintea mea. Vrei sa vorbim despre ce s-a intamplat aseara?
          - De ce sa stricam asta cu vorbe? Suntem doi oameni care se simt bine unul langa celalalt. Sincer...nu am chef de discutii mature pentru a ne scuza ca ne simtim bine. Trage plapuma si hai sa visam impreuna. Lasa chestiile serioase pentru morocanosii din jurul nostru.Am nevoie de sprijinul tau...stii? si eu am demonii de care vreau sa scap si cred ca doar tu ma poti ajuta.
          - Nu stiu daca ti-ai ales persoana potrivita pentru asta. Am tot fost blamat pana acum ca nu pot oferi sprijin, ca nu sunt in stare sa fiu serios si sa trec copilariile mele.
          - Si tu ce crezi? Sa stii..e foarte important ce crezi tu despre tine, oamenii din jur au tendinta sa catalogheze fara a privi prea adanc. Oamenii ofera scuze pentru actiunile lor pentru a face alegerile de rahat, mult mai dulci, astfel aleg sa ii ingroape pe ceilalti in cuvinte fara sens si in ganduri gri. Chiar vrei sa le asculti balivernele? Nu ai invatat nimic pana acum.
          - Nu vreau sa le ascult, stiam de puterea lor de a ataca atunci cand au nevoie de incredere in ei. Ciudat mod de a obtine aceasta incredere...in fine...nu am de gand sa aduc fantome in imaginea in care ne aflam acum, asa ca hai sa ne bucuram de moment. Momentan vreau doar sa se opreasca timpul in loc, sa raman cu zambetul tau tembel in minte...
          - Tembel? sa vezi ce o sa iti fac, in scurt timp nu o sa mai stii nici cum te cheama.
 

          Totul in jur s-a oprit. Parca si picaturile de apa de pe geam, refuza sa mai alunece. Momentul, are o noua importanta acum. Toate gandurile negre pe care Dante le avea, s-au pitit fricoase dupa imaginea momentului. Doi copii maturi, care spun ca s-au luptat cu societatea, timpul, spatiul, dar care nu inteleg deloc ce inseama asta, doi copii care, inca, nu isi dau inca seama ca totul tine doar de deciziile lor, fara sa mai caute scuze pentru incapacitatile de a trece peste momente dificile. Un zambet tembel, o atingere anemica, caldura trupului, toate acestea au facut ca momentul sa fie unul de vis. Comparatiile cu trecutul nu isi au rost, de ce sa strici frumusetea, facand paralele cu ce s-a intamplat inainte? Rollercoaster-ul continua sa il conduca prin toate situatiile, doar ca acum alege sa inchida ochii de fiecare data cand coboara, asa scapa mult mai usor de adrenalina aia urata, iar la urcare, alege sa deschida ochii cat mai mult posibil pentru a primi toata informatia si pentru a o pastra acolo atata timp cat merita.

          - ..Dante? Sa ma anunti cand te intorci de pe planeta CuCu..
          - Poftim?
          - Sa ma anunti cand ai revenit printre oameni..esti in continuare blocat in ganduri. Trezeste-te!
          - Scuze, Ema! tot am tendinta sa alunec usor...mai ales in zile ca astea. Am nevoie de ceva actiune care sa imi ia gandul..
          - Sa iti ia gandul de la ce?
          - De la gand, cred...
          - Trebuie sa incetezi! Ma enervezi...Nu pot sa trag de tine de fiecare data, sa te bucuri de ce ai in fata. Obosesc, cand de fapt, ar fi trebuit sa fie o vacanta interesanta.
          - Da..nu stiu ce ma trage acolo, dar imi ia gandul de aici. Se pare ca nu sunt chiar atat de diferit fata de oamenii aia blocati in lucruri.
          - Poate, dar la tine inca am sperante
          - Ok..ai dreptate, hai sa lasam totul la o parte...si...inca nu mi-am uitat numele..ai facut o promisiune
          - Ha! Credeam ca ai si uitat de asta..
          - Poate am cateva pe cap, dar de obicei astea apar acolo cu stegulet rosu de.."to do"
          - Si nu ai putea sa ii dai delete?
          - Nici gand...e ceva urgent..
          - La naiba..tine-ma, te rog, in brate cateva minute. Am nevoie de cineva care sa ma apere de furtuna de afara..
          - Dar esti in motel..Nu are ce sa iti faca furtuna..nici macar o picatura nu te va atinge.
          - Dante!
          - Da?
          - Doar tine-ma in brate..

          Totul se transforma intr-o fantezie, imaginea furtunii de afara era, intr-adevar, infricosatoare, cu toate ca Dante incercase o gluma stupida mai devreme. Linistea pe care o avea langa el se asemana unei buli de sapun pe care nimic nu o poate atinge. Pentru cele cateva ore, cat timp erau acolo, nimic nu mai avea insemnatate. Absolut nimic. E momentul pe care il cauti atata timp si pe care incerci sa il pastrezi cat mai mult cu toate ca stii ca acolo undeva, in spatele unei cortini, cineva il contorizeaza, si aplica regulile lui. Nu conteaza! Timpul e doar o unealta care din a fi folosita, a ajuns sa foloseasca oamenii. E necesar sa treaca si peste asta, mai ales cu ce se intampla in jur. Trebuie sa se lipseasca de limitarile timpului si sa gandeasca peste, chiar daca instinctul incearca sa gandeasca preventiv spre viitor, si sa primeasca lectii de la trecut...totusi...



         "Adevarul e ca nu am invatat mare lucru din tot ce a fost pana acum, dar nu vad asta ca pe un lucru rau.Am preferat intotdeauna doar sa imi aduc aminte, dar sa actionez tot timpul asa cum am crezut.Nu vreau sa judec, dar oamenii percep prost lucrurile, in functie de realitatea gresita pe care ei si-o fac doar pe baza unor imagini si scene intalnite pe parcursul vietii. Prea putini sunt in stare sa vada nenorocitul ala de moment si fericirea de atunci si tot mai putini nu reusesc sa nu adauge ganduri care sa deformeze orice stare. Isi imagineaza fel si fel de lucruri pe care ar trebui sa le urmeze si le prioritizeaza intr-o ordine care, si ea, urmeaza o regula falsa si impusa. Lasitatea scormone continuu in sufletele rapuse de societate si isi face aparitia cand lucrurile nu merg conform acelei ordini...si te miri cand totul e haos? Am ajuns sa cred in visul tau si am ramas blocat in blestemul meu..si eu care te blamam cu atat usurinta...aiurea. Se pare ca tot timpul trebuie sa fie plus sau minus...cand eu trag atat de mult spre echilibru...hmm..si mie mi-a placut intotdeauna balanta. Spuneai, pe atunci, ca nu iti pasa de reguli si te avertizam ca trebuie sa le urmam orbeste, asta e calea...singura cale posibila...dar nu ai vrut sa asculti si ai plecat la drum sa te asiguri. Am ramas sa privesc la tine cum te avanti in toata nebunia aia, te-am urmarit si cand ai reusit sa alergi libera si apoi te-am asteptat aici, dar cand te-ai intors erai diferita..erai de o fericire ciudata, abia apoi am inteles ca aveai mintea libera..tu ai vazut ce era acolo si nimic din ce se intampla aici nu te mai interesa. Din momentul acela, Ava, am tot spus ca iti voi urma visul, pentru ca apoi sa ma intorc, tamp, in lumea asta care sa nu mai aiba nici o putere. Problema nu e la ei, problema e la noi ca ii lasam sa se tot bage in sufletul nostru si sa impinga deranjant si continuu, in el. Nu e vina lor ca se distreaza cu mainile la spate, amestecand acolo, departe de ochii tuturor, actiuni si decizii. E vina noastra ca incercam sa vedem pana acolo, cand e de ajuns sa vezi imaginea, in sine. E vina noatra pentru ca nu ne putem abtine...si cat te-am blamat...Cum e in varful treptelor, Ava? Am spus ca vom vedea impreuna totul in jur, ca vom fi stapani peste orizont si ca nu vom mai fi nevoiti sa coboram de acolo, dar m-am impiedicat in primele trepte si mi-a fost sila sa ma mai ridic...sau frica...sper ca iti mai arunci ochii din cand in cand spre mine, vreau sa cred ca ma ghidezi usor spre usa de acolo. O sa incerc sa scap usor de panza asta. Am tot cautat imaginea ta imperfecata, peste tot in jur, insa toti incercau sa mascheze imperfectiunea asta cu falsitati, doar tu te uitai undeva in departe si radeai, cand totul in jur alerga. Nu iti pasa de perceptia lumii asupra ta, doar sa pastrezi zambetul acolo, tot timpul. Am ramas fermecat de puterea asta si am tot cautat-o..nu am mai gasit-o de atunci.Nu sunt sigur ca totul o sa fie bine..dar nimic din jur nu mai conteaza..doar noi..
               

                                                      Buna dimineata!"

Viseaza.. - 2

         Cei doi au ajuns acum in Vilnius. Satucul in care au coborat din tren devenise prea plictisitor, abia vedeai un om afara din casa, din casele rasfirate de prin zona. Ema a incercat cateva poze prin zona. Au iesit bine, insa scoteau si ele in evidenta singuratatea de acolo. Au decis sa ia primul autocar ce le iese in cale, spre primul oras intalnit. Asa ca au iesit spre drum, au gasit un fel de maxi taxi de sat si in patruzeci de minute au ajuns in Vilnius. O capitala destul de curata, si cu oameni civilizati, de fapt nu stiu cat de civilizati sunt in realitate, dar cel putin isi vedea fiecare de treaba lui. Au hotarat sa mearga sa manance un sandwich in primul pub nimerit. In fata lor, staluceau cateva lumini sterse de la o locatie ce parea ca sta sa se darame. S-au indreptatat spre el si mare le-a fost mirarea cand au descoperit un art pub inauntru. Totul era fermecator in jur..un haos organizat, fel si fel de lucruri marunte, ca o galerie de obiecte vechi expusa intr-un local intins pe doua etaje. Jos era barul, de fapt un mic pervaz de unde erai servit, si in jur mese pictate in toate culorile posibile. Am decis sa urcam la mansarda sa descoperim magia acestui loc si am ramas impresionati. Acolo era o mansarda intinsa, plina de canapele si la fel, lucruri imprastiate. S-au asezat pe doua scaune si au pandit sa se elibereze canapelele pentru a isi odihni corpurile obosite de atata agitatie din ultimul timp. Muzica de jazz din surdina si fumul de tigara oferea locului un aer mistic asemanator New York-ului anilor 1930. Era o evadare a celor doi din lumea reala. S-au asezat pe o canapea veche si au asteptat cuminti si curiosi de tot ce era in jur. O lumina difuza intra pe micul geam din stanga, luminand fetele celor doi ca si cum le-ar oferi doar lor, prim planul. Totul parea lipsit de griji, asta fiind scopul unei astfel de calatorii. Au ajuns fix in locul potrivit...

         - Imi place aici, cred ca si daca am fi cautat de iniante si daca am fi cerut indicatii catre un astfel de loc, nu am fi nimerit intr-unul atat de interesant. Iti place, Ema?
         - Daca imi place? Nu am mai vazut asa ceva pana acum. Imi ofera o stare aparte, ma bucura ca oamenii sunt diferit, altfel nu ar fi exisat ceva de genul asta. As scoate aparatul si as poza absolut tot daca nu as deranja fericirea celor din jur. Pentru prima oara refuz sa pozez si cred ca iau decizia cea buna.
         - Da, mai bine. M-ai fi orbit din nou cu blit-ul ala.
         - Hai ca iti place, degeaba incerci sa te eschivezi, dar am vazut prin tine de fiecare data. Iti place sa te strambi, sa faci pe interesantul, dar iubesti sa stai la poze. Iti place sa te expui, iar asta o faci nu numai la poze. Esti, din ce observ, o persoana dependenta de atentia celor din jur, chiar daca urasti sa fii in centrul
atentiei.
         - Poate asa e, insa iubesc sa fiu in centrul atentiei doar cand e vorba de oamenii foarte importanti pentru mine. In rest, mai bine sa fiu singur decat inconjurat de oameni falsi care sa imi provoace neplaceri.
         - Sa inteleg ca eu sunt o persoana importanta penru tine?
         - Ai devenit usor...nu ma gandeam ca pot sa fiu fericit langa tine, mai ales tinand cont de istoricul meu dezastruos. Ma simt bine alaturi de tine si chiar daca suntem de putini timp legati de destin, m-as simti foarte singur daca nu ai fi aici. Viata are un mod ciudat de a te tine strans de ea in momentele cand crezi ca totul in jur o ia razna si stiu ca posibil ca ea sa ne rezerve si momente mai putin frumoase, dar nici nu vreau sa ma gandesc la ele. Acum sunt aici langa tine, intr-un loc incredibil si incerc sa ma bucur cat de mult pot. Momentele astea sunt de tinut minte...le voi pastra in memorie si mereu cand va fi urat ma voi inveseli cu ele.
         - Poate nu o sa fie nevoie sa ti le amintesti..poate va fi mult mai frumoasa realitatea.
         - Va ramane de vazut, dar lasa asta, asculta melodia..mi se face pielea de cocos!
         - Cocos? nu era gaina?
         - Ti se pare ca as fi gaina? haha..sunt cocos, deci nici pielea nu are cum sa fie altfel.
         - Cine canta?
         - Cred ca Oasis..imi scapa melodia acum, dar e atat de cunoscuta...nu cred ca se potrivea altceva mai bine decat asta.
         - Hmmm...ba da, uite ca vine tipul de la bar cu cele doua pahare de rom.
         - Se pare ca azi este ziua noastra norocoasa...
         - Clar, dar nu se va opri aici, va fi o calatorie frumoasa.
         - Am mai auzit asta..
         - Da, probabil, dar niciodata de la mine. Vezi tu..? oamenii nu sunt toti la fel, si sunt sigura ca si tu constientizezi asta..
         - Nu, Ema, din contra..sunt in mare acelasi lut, doar modelat un pic diferit, majoritatea sunt o creatie simpla, una de duzina si rar gasesti arta cu adevarat.
         - Ok, dar chiar si asa, merita cautarea. De ce sa stai simplu, sa privesti in gol cum se insira in fata ta o armata de lut, cand poti sa te bucuri de culoarea din umbra?
         - Cred ca romul incepe sa isi faca efectul..am deviat total..
         - Ba nu, nu am deviat. Suntem exact in punctul in care trebuia sa fim...bucura-te de moment, Dante, lasa motivele si uita-te in jur..

         Intr-adevar, totul in jur, dupa cum spuneam si mai devreme, era ceva de vis, globurile din tavan fiind cateva planete ratacite pe bolta podului. Gandul zboara undeva departe, pe o pajiste intinsa, unde tavanul podului este inlocuit cu bolta cerului, stelele facandu-si aparitia usor. In jur nimic, doar liniste..pustiu. Agitatia din jur a disparut din capul lui, apasarea s-a ridicat in final departe de locul pe care il domnea linistita.

         - Hei Dante..
         - Ahh?
         - Unde ai zburat?
         - Ce?
         - Cu gandul. Erai pierdut in spatiu..stiu ca e tare romul, dar nici chiar asa.
         - Sunt obosit, Ema..am nevoie de un somn lung de cateva zile. Imi pierd concentrarea usor, chiar si intr-un loc ca asta. Poate inca nu imi vine sa cred ca sunt atat de linistit aici, fara nici o obligatie, chiar daca e doar pe perioada excursiei.
         - Hei..poti sa fii obosit cand ne vom intoarce in lumea aia gri. Acum nu ai voie! Hmmm...si totusi nu ar strica deloc un pat mare, cu o patura groasa, in care sa ne odihnim trupurile incercate destul de mult in ultimul timp. Sa adormim fara grija unei ore de trezit devreme, sa putem lenevi destul in pat, sa lasam razele sa bata usor peste noi.
         - Gata! Hai sa mergem, Ema. Trebuie sa gasim un motel..As uita un pic de tot ce e in jur, chiar si inconjurat de patru pereti.

         Cei doi au plecat cu parere de rau ca trebuie sa paraseasca locul, dar cu ideea de a se intoarce cat mai curand posibil aici. Au pornit spre primul motel ce le iese in cale. Picioarele deveneau din ce in ce mai moi dupa oboseala de pana acum, combinata cu paharul de rom, acesta turnase plumb in tenesii lor. Pe drum, din ce in ce mai putina lume, doar ei doi carand fiecare in spate cate un rucsac plin cu greutati, care mai de care mai complexe, carti, haine, amintiri, momente...

         - Ema, promite-mi ceva..
         - Te ascult..
         - Viseaza Ema, viseaza in continuare...nu te opri..
         - Poftim?
         - Viseaza...

On and on - 1

         M-am plictisit repede de cei doi din fata..vorbitorii de engleza au jucat tot drumul carti pe bani si se certau din cinci in cinci minute pe asta, am crezut ca va fi un drum in care voi afla multe si voi conversa tot timpul cu ei, insa nu am putut sa le scot din cap banii de la joc. Credeam ca sunt prieteni, insa aparentele aratau ca si cum ar fi in stare sa scoata cutitele din secunda in secunda unul la celalalt.Ciudat mod de a petrece timpul cu cineva. Au intrat de doua ore in Lituania, si in urma cu cateva statii langa ei s-a asezat si o tipa, nici ea nu parea de prin partile astea, iar eu, rusinat de insistenta cu care cei doi din fata se holbau la ea, am decis sa incerc cateva cuvinte in engleza, numai ca accentul m-a dat de gol si spre marea mea surprindere Ema, caci asa se numea, era romanca, asa ca am inceput sa vorbim intre noi lasandu-i pe cei doi cartofori in lumea lor, numai ca acum nu mai aveam impresia ca vor scoate cutitele sa se linseze intre ei, ci dupa privirea lor, aveam in minte doar ca vor sari impreuna pe mine.
         Ema era o tipa draguta, foarte desteapta si amuzanta. A luat o pauza de la studii si a pornit in Europa pentru a completa un proiect personal legat de fotografie, fiind innebunita de a imortaliza oameni si locuri.Spunea ca e plictisita de rutina de acasa si ca isi doreste sa cunoasta si sa
experimenteze mai mult decat colivia in care s-a nascut. A crescut in Bucuresti si a urat locul ala din prima vacanta petrecuta in integral la bunici, spunea ca de cand s-a intors atunci nu a mai putut suporta orasul si oamenii de acolo. Parea sa semene la gandire, insa nu m-am lasat impresionat, am mai facut-o si cu alti roboti si s-a demonstrat a fi doar vorbe aruncate pentru a creea o imagine falsa, pentru a impresiona, asa ca am privit mai intai cu suspiciune vorbele ei, dar am decis sa ii ofer o sansa, sa merg in continuare pe ideea de a taia din incredere pe parcurs. Nu merita sa o etichetez ca un om fals, doar pentru ca altii inaintea ei au demonstrat asta, am promis ca nu ma schimb doar pentru ca cineva a aratat cu degetul in directia mea, oamenii sunt diferiti si am decis ca nu ma voi impiedica de un ciot in drumul meu spre gradina botanica. Ema avea un zambet linistitor, nu era superb, in schimb, era fermecator si daca nu aveam in minte fantomele trecutului ma indragosteam de mult pana acum, am decis totusi sa pastrez o oarecare distanta si sa las lucrurile sa mearga de la sine. Am decis impreuna sa ii lasam pe idiotii aia din fata sa se holbeze in gol si sa coboram la urmatoarea statia, urmand sa continuam calatoria impreuna, sau cel putin o parte din ea, pana cand unul va decide sa mearga pe alt drum, asa ca urmatoarea oprire a fost si ultima cu trenul asta. Am coborat in Pabare, un mic sat din Lituania, foarte cochet si ingrijit si am decis sa ne plimbam pana cand nimerim ceva care sa ne atraga atentia.
       
         - Scoate aparatul ala din ochii mei, te rog, ma faci sa ma simt inghesuit si nu ma pot chinui de fiecare data sa stau la poze.
         - Nu te chinui, chiar te rog, urasc falsitatea si asta implica chiar si cand vine vorba de poze..fii tu insuti, asta caut, prefer sa te strambi in toate pozele daca asta inseamna sa fii tu.
         - Ce vrei sa zici? Asta iti inspir?
         - Nici gand, doar am vrut sa subliniez ca nu imi pasa cum iesi in poze daca esti natural.
         - Ce frumos te scuzi, dar e ok, am inteles ideea, de acum incolo o sa gasesc cele mai stupide idei si pozitii de poze, sa vedem cum te ajuta asta pentru proiectul tau.
         - Poti sa faci asta, le voi incadra la sectiunea benzi desenate.
         - Ha! ai un umor ciudat.
         - Si inca nu ai vazut nimic. Dante? Vreau sa te intreb un lucru.
         - Te ascult.
         - Ce s-a intamplat pana acum?
         - Adica?
         - Ce ai patit? cum a fost calatoria pana in momentul asta? Te-am vazut inca din tren apasat de ceva, nimeni nu se uita in gol pe un geam atata timp cat ai facut-o tu, fara sa aiba nimic pe suflet.
         - Se pare ca nu esti doar un foograf foarte bun. Ai putea citi si oamenii la fel de bine.
         - Nu sunt sigura daca asta e, sau ai fost tu prea evident. Am incercat de cateva ori sa te scot din starea aia, dar nimic din ce faceam nu iti atragea privirea, am reusit doar sa atrag ochii celor doi tipi pentru restul drumului..Deci? Ce s-a intamplat?
         - Nu prea doresc sa vorbesc despre asta, am avut deja destule discutii cu mine pe tema asta si niciodata nu mi-a facut bine.
         - Inteleg, insa nu ai fost niciodata pana acum ascultat de mine.
         - In regula, oricum nu am nimic de pierdut. Cum sa iti spun mai simplu?..am avut incredere prea mare in oamenii, asta fiind marea mea problema, si totul a culminat cu inceputul acestei calatorii, am fost dezamagit moment dupa moment si de fiecare data reuseam sa ajung in acel punct pentru a o lua de la capat.Nu am reusit pana acum sa pun stop acestui rollercoaster in care am intrat in ultima perioada. Mi-a placut atat de mult sentimentul in care urca, incat reuseam sa trec fara mari problmele peste momentele in care acesta cobora si de fiecare data cand ajungeam sus credeam ca voi ramane acolo sa privesc imaginea din fata mea, numai ca nenorocita asta de cursa era facuta in asa fel incat sa iti doresti si mai mult, uitand momentele mai putin placute.
         - Vorbesti codat si incerc sa inteleg, dar nu sunt sigura ca o fac. Ma gandesc ca e vorba despre o fata sau un prieten bun. Ai spus ca ai fost dezamagit de cineva, deci cred ca asta e singurul motiv.
         - Ai dreptate. Am crezut in fantome atat de mult incat si cei din fata mea s-au tranformat in strigoi, de fapt, daca ma gandesc mai bine, acestia au scapat intre timp forma de oameni pe care au luat-o pentru a ma putea atrage in cursa.
         - Hmmm..nu iti pot oferi nici un sfat, decat sa lasi totul in spate daca ai pornit pe drumul asta.
         - Nici nu incerca sa ma sfatuiesti, te rog, oamenii dau sfaturi de rahat atunci cand nu le pasa si se cred cunoscatori in tot, mai ales cand isi cresc egoismul ca pe propriul copil. Scuza-ma daca par nesimtit, dar imi e sila de sfaturi, am inceput sa cred ca acestea ascund de fapt planuri egoiste.
         - Nu esti obligat sa il accepti, incerc sa te inteleg si probabil ai motivele tale sa fii reticient la sfatul meu, sper sa inveti pe parcurs cum sunt si sa ma privesti altfel.
         - Nu ma intelege gresit, nu am nimic cu tine, ba mai mult, imi placi, mai ales daca am ales sa merg pe drumul asta cu tine, dar am ranile mele pe care inca nu le pot ascunde si nici nu vreau sa le mai ascund.
         - Nu o face, mi-ar placea sa fii cat mai sincer si mai transparent, va trebui sa ne cunoastem daca vom parcurge impreuna drumul asta. Ti-am spus, dupa parerea mea, nimeni nu merita sa iti bati capul, si nici nu vreau sa te vad cu mintea in alta parte cat timp vom calatori. Ma vei plictisi si o sa fug in felul asta.
         - Nici gand, Ema, si eu sunt gata sa trec peste tot ce a fost, fantomele m-au eliberat, chiar daca in ultimul moment au crescut in numar si in putere. Oameni ca tine imi arata din cand in cand ca nu trebuie sa ma impotmolesc in nimic.
         - Foarte bine, nu stiu daca voi fi cel mai bun partener de calatorie, dar voi incerca sa fiu corect.
         - Si sa nu minti, incearca sa nu minti te rog, am inghitit pana acum sute de cuvinte de nu aveau sensul menit. Abia ma cunosti, nu are rost sa ma faci sa cred ca esti cel mai tare om din lume, nu ma incanta asta.
         - Nici nu imi doresc asta, nu vreau sa ma privesti ca pe un ideal, vreau doar sa putem sa privim lumea asa cum se cuvine, ca doi parteneri de calatorie, nu ma gandesc sa te impresionez cu altceva decat cu ce sunt. Nu degeaba urasc pozele in care oamenii stau ca la scoala, am si eu trecutul meu in care am patimit de pe urma unor idioti ce incercau sa fie mai mult decat ceea ce erau. Asta e si motivul principal pentru care am ales sa fac pauza asta. Am decis sa cunosc oameni noi, oameni care nu au de gand sa calce tot in picioare doar pentru a fi in lumina reflectoarelor. Nu stiu ce ai intalnit tu, dar eu prefer sa ignor cand observ semne de ingamfare. Unii oameni pur si simplu nu pot intelege ca e mai mult decat ei in lumea asta, dar ma amuza pentru ca la final isi bat joc de ei, iar noi...noi mergem inainte, cu bune cu rele, nu cred ca e intamplator ca ne-am intalnit. Nu stiu cum esti tu, dar eu cred in puterea destinului de a egala lucrurile. Cateodata nimerim oameni de nimic, si alte dati dam peste careva care merita osteneala.
         - Nu prea cred in destin, l-am am blestemat in ultimul timp, dar cred ca e doar parerea mea. Mi-ar placea sa cred ca ai dreptate, destinul e un pic dator fata de mine.
         - Nu mai e..uite, m-a adus aici.
         - Ce ziceai de ingamfati?
         - Hei, imi permit, incep sa ma simt bine langa tine, sper ca nu te supara cand mai fac cate o gluma de genul.
         - Ochii tai verzi nu par rai, nu pot sa imi imaginez ca exista rautate in ei, dar am mai avut impresia asta si am fost dezamagit total.
         - Nu judeca, nu toti sunt la fel si cred ca merit sa imi dai o sansa sa demonstrez ca nu sunt ca toti robotii astia.
         - Roboti? Mi-a placut asta..se pare ca poti fi diferita, am stiut de ce aleg sa cobor cu tine..
         - Si eu care credeam ca nu ii mai suportai pe cei doi din tren...
         - Da..sa stii, asta a fost primul gand..
         - Ce idiot!
         - Hei, si eu stiu sa fac glume, si la fel, incep sa ma simt bine alaturi de tine..


         Astfel a inceput o noua parte din calatoria lui, alaturi de o noua persoana care sa il ghideze si sa ii tina mintea in loc pentru o perioada. A uitat de Belarus si din cate se pare, Ema a ajuns la momentul potrivit in locul potrivit. Fantomele mai incearca sa dea tarcoale si probabil ii vor bantui visele o perioada, insa acum are un ajutor in persoana ei, un ajutor care sa il faca sa zambeasca sincer, lucru ce i-a lipsit enorm. Destinul ii era dator cu adevarat, insa se pare ca cineva e fermecat de calatoria lui si ii ofera motive sa nu lase totul balta. Se gandea curand sa renunte la calatorie si sa isi incerce norocul in lumea murdara,insa cateodata e nevoie doar de un branci, sau in cazul asta de o fotografie surpriza care sa ii arate cat de natural e cand zambeste si ce ar putea pierde daca decide sa renunte. Totul o sa fie bine...