Click - 8

             Am plecat din Brunava astăzi.  Eram conștient că o să vină şi momentul acesta, însă nu atât de repede şi nu după o seară ca cea trecută. Nu am reuşit ore bune să trec peste amorţeala ce m-a cuprins de când m-am trezit, iar Ema m-a grăbit constant. M-a ajutat însă cu micul dejun fără de care nu aş fi fost în stare să fac nici măcar un pas, cu zâmbetul ei şi siguranţa de care dă dovadă.  După ce am terminat micul dejun am luat bagajele, am lăsat cheia sub bolovan unde ne tot arăta proprietarul când am ajuns prima oară, am privit pentru ultima oară locul acesta minunat şi am pornit la drum. Încă nu ne-am gândit încotro ne vom îndrepta, tot ce ştim este că pentru a călători către oricare alt oraş, într-o zi de duminică, înseamnă să baţi la picior aproximativ 6 kilometri. Duminica este respectată până la extrem de comunitatea de aici. Nici măcar femeia cu ceaiul nu era în grădină alături de copiii ei. Ne-am dorit să ne luăm rămas bun, dar am rămas un pic uimiţi de lipsa de viaţă pe care satul o afişa, apoi mi-a spus Ema că in ziua în care  s-a dus singură să se plimbe şi să cumpere câte ceva i s-a spus că duminica satul este mort, asta in cazul în care ar fi avut nevoie de orice…şi noi fix astăzi ne-am hotărât să plecăm. In fine, oricum am plecat la drum şi nu avem altă soluţie in afară de picioare aşa că putem să încercăm să ne bucurăm de peisaj măcar.  Alături de cea mai bună companie pe care puteam să o am în momentul acesta nu poate fi decât o plăcere. Ema reușește să facă ce foarte putini au reușit până acum. Mă ambiționează exact în momentele în care am cea mai mare nevoie, iar eu mă simt atât de prost pentru că am impresia de multe ori că nu mă ridic la nivelul pe care îl merită, dar asta e doar mintea mea obișnuită prea puțin cu  lucruri frumoase din partea altora. Nu pot să spun sigur dacă Ema e diferită, chiar dacă a demonstrat multe în ultimele zile, însă merită să sper că e așa. Mereu merită să speri la mai bine cu toate că de cele mai multe ori rămânem dezamăgiți…sigur momentul care va fi diferit va compensa eșecul celorlalte. Trebuie să o facă…

-          Şi? Ai de gând să îmi povestești şi mie ce ai visat aseară, Dante?

-          Încă nu sunt sigur. Îmi aduc aminte acum de câteva flash-uri dintr-o pădure. Nu știu unde eram şi ce căutam acolo, însă știu că mă simțeam răvășit ca şi cum mi-ar lipsi o mare bucată din mine…dar nu reușesc să îmi reamintesc detaliile. Şi nici nu cred că voi reuși să o fac. Oricum ar fi, nu îmi doresc neapărat să mi-l aduc aminte şi e doar un vis, nimic mai mult.

-          Niciodată nu este doar un vis. De fiecare dată subconștientul lucrează fără să ne dăm seama. El te-a dus in pădurea aia şi se pare că îți plăcea mult sau erai prea prins acolo. Oricum ar fi , sigur era ceva interesant pentru tine.

-          Nu tot timpul ce e interesant e şi bun, iar eu momentan nu vreau nimic mai mult decât să privesc în față. Știi şi tu cât de ușor mă pot împiedica de trecut.

-          Ok...las-o baltă. Ai dreptate până la urmă. Încă mai am anumite obiceiuri învățate de la ei, oamenii furnică, încă  mă mai trezesc considerând că trebuie să știu tot şi că altfel nu ne putem bucura de ce e în față, dar alături de tine învăț cât de mult e necesar sa mă dezvăț de unele reacții furate de la ei. Chiar așa, Dante, de ce îi urăști atât de mult?

-          Pe cine?

-          Pe oameni, despre ei vorbim.

-          Așa pare?

-          Nu știu, câteodată am impresia că ai vrea să rămâi singur pierdut prin lumea asta. Ai momente când pari deranjat şi de prezenţa mea, iar în alte momente ai lăsa tot doar pentru compania oricărui amărât.

-          Poate pentru că de fiecare dată când reușesc să mă apropii de cineva acesta din urma revine la obiceiurile celor de rând şi mă trezesc la realitate. Atunci cortina cade, iar ce e în spate nu mai impresionează pe nimeni, nici măcar naivitatea mea nu mai are nici o putere. Aici vine momentul acela de care vorbeai tu, când prefer doar gândurile mele. Plictisit de toate prostiile lor mă retrag în camera mea din care să privesc detașat fără să intervin. Apoi apare o noua persoană ce se crede demnă pentru a-mi capta atenția şi totul o ia de la capăt, exact ca într-un mare cerc vicios.

-          Şi eu din ce categorie fac parte?

-          Din a celor ce mi-au câștigat încrederea, dar depinde numai de tine dacă le cei copia comportamentul de acum înainte. Oamenii au prostul obicei de a încetini ritmul în momentul în care obțin ceea ce își doresc, fără să le pese că pentru a păstra ce au câștigat e nevoie de mai multa muncă. Din acest motiv ne răzgândim atât de des. Nu ni se mai pare normal şi corect să luptăm pentru ceva ce am cucerit deja.

-          Dar ce crezi Dante? E normal să luptăm pentru ceva anume? Nu e mai normal ca pur şi simplu să îl avem, fără să luptăm?

-          Ar fi perfect, nu? Sunt sigur că fiecare şi-ar dori să aibă totul la îndemână fără nici un pic de efort, din păcate, nu e totul roz aici. Omul nebun care insista că noi trăim în iad, pare pe zi ce trece mai demn de crezut. Aici nimic nu ți se oferă, tot timpul există fel şi fel de implicații, iar ca să închei, îți repet că nimic ce merită să ai nu vine ușor.

-          Da...nu ratezi nici un moment să îți folosești replica preferată, dar e doar o vorbă…şi sunt conștientă că în societatea asta trebuie să lupți până la moarte şi pentru o picătură de apă, dar eu cred că cel mai bine e să ne mulțumim cu ce avem şi să ne bucuram de ceea ce ni se oferă, fără a ne pierde timp prețios pentru a atrage obiecte şi situații de care să ne dăm seama că nu avem nevoie.

-          Cum ar fi mașina asta care a oprit si probabil ne va duce spre următorul drum. Nu avem nevoie de ea. Hai să nu ne urcăm.

-          Hai Ema…cu siguranță nu mă refeream la asta când vorbeam. Mașina este mijlocul care să ne ducă mai aproape de visul nostru de a vizita cât mai mult, iar eu momentan nu am de gând să merg atâția kilometrii prin pustietatea asta. Hai sa ne urcăm!

-          Glumeam Dante, nu vreau să ratez drumul asta decât daca m-ai căra în cârcă până la următorul oraș.

-          Nu o să te car, știi asta, nu?

-          Mă gândeam, dar ar fi fost amuzant. Hai să mergem că își pierde șoferul răbdarea cu noi.

            Am avut noroc sa prindem un microbuz într-o zi de duminică, pe aici. Foarte sigur mașina era în trecere şi a oprit la semnele disperate ce veneau de pe margine, de la noi. Am urcat încercând să îmi dau seama cum să mă înțeleg cu șoferul şi scoțând o hartă din rucsac îi arăt acestuia unde vreau să ajung. Cu un calm incredibil pentru un șofer de microbuz, îmi arată o locație un pic mai la stânga față de unde voiam să ajung, însă face un contur pe hartă al traseului său şi încântat să aflu că trecea pe unde doream să ne oprim, pornesc spre locurile din spate, libere si numai bune de relaxat. In legătură cu destinația, mă hotărâsem pentru ținutul Baldone. Am găsit pe un stâlp, într-una din zilele petrecute în Brunava, un anunț in letonă ce avea şi traducere în engleză care era în căutare de voluntari pentru niște ferme bio. Se asigura cazare, mâncare şi voie bună, răsplătind cu munca pentru diferite nevoi pe care le au. Am aflat şi că aceste anunțuri sunt des întâlnite în Letonia, unde se preferă ca omul în nevoie să fie ajutat măcar cu cele necesare pentru a trăi, asta atâta timp cât persoana în cauză își dă interesul şi oferă la rândul ei bunătate şi ajutor. E o unitate incredibilă între oamenii feriți de tentațiile orașului. Observ că aici majoritatea sunt mult mai conectați la realitate decât în zonele urbane, foarte conectați doar la nevoile de bază. M-am gândit că este un loc în care pot învăța destule şi unde pot testa cât mai mult viața de aici, să îmi dau seama de unde vine zâmbetul acela lipsit de griji pe care îl întâlnesc tot mai des în zona rurală a Letoniei.

-          Fericit acum? Poți sta liniștit până când ajungem în Baldone, nu mai ești nevoit să faci pic de efort…leneșule. Cum ţi-a venit ideea să mergem acolo?

-          Mi se pare o experiență pe care nu trebuie să o pierdem. În anunțul pe care l-am găsit în Brunava descria un pic şi familia celor pe care doresc să îi întâlnim. Un cuplu la patruzeci şi de ani şi doi copii. Imaginează-ți că doi oameni, destul de tineri, au ales să își petreacă viața aici, departe de gălăgia orașului. Trebuie neapărat să îi cunosc. Sunt sigur că pot afla multe lucruri de la ei. În plus zona e superbă. M-am interesat un pic şi am aflat că acum șaptezeci şi doi de ani acolo se dădeau lupte pentru libertate, putere, faimă şi siguranță. Merită să vedem istoria cu ochii noştrii. O regiune care peste ani s-a reinventat, păstrând în același timp un aer vechi şi impunător prin marile clădiri rămase în urmă. O să îți placă.

-          Sunt sigură, până acum avut parte doar de momente ţi merg pe mâna ta şi în continuare.

             Microbuzul se deplasa încet spre o noua destinație. Ema, în dreapta, cu căștile în urechi, a adormit în câteva minute după ce am urcat. Se tot dădea vitează că ar putea merge pe jos o eternitate, cred că încerca să pară amuzantă şi îi ieșea de minune. M-a binedispus de fiecare dată în ultimele zile. Nu știu cum a apărut şi ce a făcut-o să rămână în continuare, dar mă bucur. Drumul e lung şi cred că e omul potrivit, în acest moment, care să mă tragă de picioare când plutesc aiurea prin gânduri. Pare prima persoană care să înțeleagă exact ceea ce cer de la mine, de la viată, de la ea. Câteodată devine plictisitor să te lovești de pereții oamenilor, devine obositor să le povestești despre plăceri simple, iar ei să te privească ciudat ca şi cum le-ai explica poveşti science-fiction.  Cred că ne pierdem pe zi ce trece siguranța în noi şi suntem extrem de fricoși fată de tot ceea ce ne înconjoară. Ne cream fără să vrem o altă imagine, una pe care să o prezentam zilnic în faţa unei comisii de care nu prea ne pasă…dar vrem să fim acolo, pentru că toată lumea se duce în direcția aia şi e atât de greu să fii diferit….dar iar am căzut în gânduri pe care nu le doresc şi am promis să nu mai fac asta şi să alerg cât mai mult de ele.

             Drumul până în Baldone este destul de lung, iar eu nu am pic de stare, în ciuda oboselii acumulate cu o noapte in urmă când visul ală ciudat mă ținea în priză. Mă tot uit de jur împrejur să îmi capteze ceva atenția, să poată trece timpul mai repede şi ochii îmi cad repede pe rucsacul Emei, așezat la picioarele ei. A rămas întredeschis de când a luat căștile, iar aparatul de fotografiat stă să cadă. Tentația e mare. Ema mi-a spus clar sa mă uit la poze doar când proiectul ei este gata, însă nu mai am răbdare şi nici măcar nu va ști. Îl scot ușor din rucsac, îl aprind şi în fața mea încep să se deruleze instantanee din călătorie. Cu siguranță are talent. Pozele i-au ieșit perfect….cât de frumos a surprins peisajul din Brunava! Parcă exprimă toată emoția momentului în poză. Îmi aduc aminte cu plăcere de ultima călătorie cu trenul, chiar dacă habar nu am când a făcut poza asta şi, la fel,  de Vilnius, care avea un farmec aparte. Ha! Uite-i şi pe cei doi cartofori din trenul în care am cunoscut-o. Ema nu a pierdut timpul şi a fotografiat totul încă din primul moment, chiar şi poza asta cu mine şi Annie e incre…stai…ce!?.... 

Imaginarium - part IV - 7

                 - Bună Huldra...am căzut din nou în capcană..așa-i? Nenorocitul ăsta de centru mă atrage de fiecare dată şi ca să îmi râdă în nas îmi prezintă cu încetinitorul toate amintirile furate până în acest moment. Înțeleg acum și sictirul unor prezențe de pe drum. Mi-au explicat de atâtea ori ce să fac, iar eu mințit de un spirit am mers pe acest drum prăfuit.

                 - O...dar erai atât de drăguț prima oarp. Era mai amuzant atunci. Îți aduci aminte că mă întrebai când te vei putea întoarce? Ha...când te vei întoarce...încă din prima zi ți-a plăcut să visezi. Odată intrat în horă nu o să mai faci parte de aici. Mai mult, dacă ești insistent ai șansa să rămâi blocat undeva la jumătate. Nu ai înțeles nici un moment asta crezând că ești deasupra acestui sistem mistic. Și mai presus de atât, nu ai reușit niciodată să stai departe de centrul ăsta. Ți-am spus că e locul meu de joacă și m-am plictisit să apari aici și să faci tu regulile. Mă mai distrez din când în când cu amărâții care se aventurează prin aceste locuri, dar cu tine nu mai e nici o bucurie. Într-un fel ciudat am devenit prieteni, iar eu urăsc prietenii, de fiecare dată se bagă în lucruri și strica tot. Înțelege Lep, Dante sau cine ești...nu te mai întoarce aici.

                 - Ai încercat vreodată să ieși de aici? ai atins măcar o singură dată oglinda spre care mă împingi de fiecare dată? Vorbești, dar fără să cunoști Huldra...îmi dai sfaturi despre ceva ce nu ai simțit. Mă scoate din sărite să observ mereu cât de încăpățânată ești in perimetrul tău plin de tot ce crezi că ai nevoie…poate asta mă atrage tot timpul aici. Și eu am observat câteva lucruri prima oară când te-am întâlnit. In naivitatea de atunci am observat cât de plictisită ești de tot ce te înconjoară, dar tu ai purtat armura fericirii si aroganței pe tot parcursul. Am observat cum vânezi tragicul doar pentru adrenalina pe care ți-o oferă momentul. Habar nu ai câtă adrenalină îți stă la îndemână afară. Vezi tu…și eu am fost atât de păcălit de filmele pe care le rulai pe pânza de păianjen. Cu toate că veneam dintr-un mediu pașnic am început să cred cu tărie că e necesar să sângerezi pentru a te simți în viață.

                 - Crezi ca vei reuși să minți maestrul? Îmi placi Dante, dar să-mi folosești tacticile e josnic, chiar şi pentru tine.

                 - Nu observi că nu fac nimic? Am încercat doar să te ajut, fiecare om merită îndrumat spre mai bine. Nu te oblig sa mergi pe calea pe care ți-o arăt eu. Mereu ți-am oferit o alternativă încercând sa te iau cu mine.

                 - Mereu ai presupus că cineva vrea să te urmeze, că drumul tău e cel corect, dar te-ai tot învârtit intru-un carusel blocat pe pilot automat.

                 - Poate, dar eu în toată agitația asta am ajuns să cunosc oameni si locuri...

                 - Pe care sa le schimbi in bine...nu? In binele tău, nu? Si cât ai reușit să schimbi? Eu nu observ urme decât la tine. De fiecare dată când treci pe aici sunt din ce în ce mai adânci, iar tu-mi râzi in față crezând că știi ce faci. Mereu pleci încrezător dar te întorci dezamăgit. Am crescut cu tine odată Dante...Cum crezi că îmi doresc să ies din confortul meu când văd prin ce cursă ești obligat să treci de fiecare dată. Îi trimit pe toți de aici să privească în oglindă, să vadă dacă totul merită. Și te-aș invita și pe tine, nu pentru prima oară, să o faci. De ce trebuie să îmi dai bătăi de cap de fiecare dată?

                 - De ce trebuie să mă refuzi din nou?

                 - Pentru că tu este acela care refuză liniștea, mereu vrei să vezi sau să faci ceva nou, nimic nu te mulțumește îndeajuns de mult oricât spui că asta visezi.

                 - Încă nu am găsit locul perfect Huldra, nici măcar dacă aş putea să mă mai întorc in pădure, nu cred că sunt în stare să rămân acolo. Încă nu am găsit de ce am nevoie, pentru că nu cred că am căutat destul. Nimic din ce am văzut aici nu mi s-a părut perfect, chiar dacă am fost impresionat de multe. Meritam altceva, Huldra. Ăsta e motivul pentru care vă învinovățesc. Preferați să rămâneți într-un singur loc de care vă leagă o magie care și-a pierdut puterile de mult. Sunteți îngrădiți doar în mintea voastră. Pădurea asta nu este totul.

                 - Asculta-mă, copil...

                 - Nu! Nu pot să te ascult. Nici măcar tu nu ai încredere în ce spui, iar tot ce văd eu în spatele cuvintelor tale sunt doar circuite, coduri si date false...aceleași bazaconii de care fug. Dacă au ajuns să îmi placă discuțiile cu tine să nu crezi, dragă Huldra, că voi crede liniile aruncate de tine pentru a-ţi atinge scopul.

                 - Ești prea sceptic şi neîncrezător.

                 - Iar tu ești prea naivă atunci când vine vorba să privești spre tine. Ești blocată aici, hrănindu-te cu vise din alte dimensiuni, dar sunt sigur că ți-am mai spus asta de fiecare dată când involuntar te vizitam. Tu nu reușești să gândești altfel, iar eu nu pot rupe cercul acestei călătorii, dar nici nu îți pot refuza întâlnirile.  În final, rămânem doi nebuni ce își țin morală, fiecare forțând ideea sa, ignorând-o pe cealaltă. Dă-mi oglinda...te rog, m-am săturat de ce se întâmplă, vreau să îmi încerc norocul din nou. Singurul eșec e atunci când te complaci cu totul fără a fi neapărat mulțumit de rezultat. Poate de data asta deciziile mă vor duce fix in cabană alături de oricine ar fi destul de nebun încât să mă urmeze. Cu rele sau bune, vă plac extraordinar de mult, dar mă enervează cât de mult doriți să vă îngropați in noaptea asta neagră. I-am promis soarelui că îl voi urma oriunde va merge, dar aici nu văd nici măcar o rază. Nu vreau să pierd soarele...înțelegi? El m-a învățat să zâmbesc și să ies din cușcă pentru a-l întâmpina. Vezi tu? soarele ne-a oferit întotdeauna totul şi voi ce faceți? Încercați să îl stingeți, iar dacă asta nu merge îl ascundeți pe unde nimeriți. Pentru ce? Doar pentru că voi credeți că vă simțiți liniștiți și lipsiți de griji fără atingerea lui. Nu pot să iau parte chiar dacă aș rămâne mai mult timp să îți admir ochii şi siguranța. Privește stelele în continuare şi numără pe cele ce obosite își aruncă ultima rază pentru ca noi să ne putem îndeplini vise sau măcar să sperăm la ele. Ia-le tu şi pe ale mele şi folosește-le cu înțelepciune şi încredere. Dacă mă voi întoarce promit să petrec mai mult cu tine aici in centru. Eu îți voi încălzi urechile cu sunetele omenirii, iar tu îmi vei spune povești din noapte in rime si ritm ciudat. Dă-mi oglinda. E timpul să plec. Rămâi cu bine şi ai grijă de ceilalți!

                Huldra întinse o oglindă prăfuită dintr-un cufăr pe care îl ascundea în spatele statuii şi se afundă ușor în pădure. Nu i-a plăcut niciodată să îl vadă pe Dante cum se chinuie pentru niște idealuri pe care nu le înțelege şi preferă să îl lase singur să răsucească cuțitul în aceeași rană rămasă nevindecată de când a plecat prima oară. Dante apucă oglinda de mânerele de lemn sculptate fin si deschide ochii adânc. La început reflexia este una normală. Întunericul pădurii, câteva stele mai curajoase si un amărât pierdut își făceau loc in cadrul oval, însă pe măsură ce secundele trec, forme ciudate își fac apariția. O rățușcă aurie şi un pic urâtă se cufunda in lacul din ochii lui Dante, făcând semne disperate să nu o las singură. Nu știe să înoate, însă şi-a dorit atât de mult să poată concura cu surorile ei mai mari, rațele sălbatice, care ar fura ochii oricărui vânător. Supărată că nimeni nu ii oferă atenția cuvenită se îndreaptă încet şi dezamăgită spre mal. De asemenea, un bursuc de culoare tot aurie dansează comic pe fruntea chipului din oglindă. Nu îi pasă că este observat si nici nu îl interesează că oile din jur îl arată cu degetul. Îi place să se simtă bine chiar dacă de multe ori exagerează. Iubește să fie in centrul atenției, dar obosește în final şi se retrage spre locul său liniștit. Oglinda nu rămâne monotonă deoarece în scurt timp apare un vultur ce privește atent si arogant. Nimeni nu îl înțelege. E pătimaș când își urmărește prada şi în același timp teribil de indiferent după ce curge prima picătură de sânge. Spre deosebire de bursuc, nu îi place să fie în mijlocul tuturor, însă iubește să îi privească tăcut pe fiecare în parte şi să își creeze lumea lui departe de toți. Nu zăbovește nici el prea mult. Se plictisește de prostiile celor din jur şi pleacă în căutarea altor zări pe care să le spioneze. Agățată de ureche, o maimuță își face numărul pe care l-a învățat la circ înainte să scape spre nicăieri. Ochii albaștrii trădau o tristețe pe care voia să o ascundă. A avut mult de suferit in locul anterior unde hotărâse să își trăiască viața. Flașnetarul pe care cu încredere a decis să îl urmeze a fugit cu toți banii lăsând săracul animal fără un acoperiș deasupra capului fix in sezonul ploios, distrugând astfel sănătatea şi încrederea sufletului voios. Maimuța își încheie numărul şi pleacă fără a cere nimic, indiferentă la orice soartă va avea de acum înainte. Din cealaltă ureche scoate capul un șoricel timid. Nu e sigur că vrea să iasă afară, însă nici înăuntru nu mai suportă. E singur de când prietenul lui a decis să plece pentru că se simțea inutil acolo. Primul încă simțea că nu a terminat tot ce avea de spus în acel loc, iar cel din urmă nu a suportat să îi mai stea alături in mediul ăsta. Lumini ciudate lovesc puternic sticla oglinzii. Flash-uri ce se contopesc cu imagini ale unor persoane pe care nu le cunosc țipând să îmi aduc aminte. Apoi se opresc. Un rinocer atipic, cu zâmbetul pe buze si  plin de energie, cercetează zona. Înțelege tot ce se întâmplă, însă prefera să țină totul pentru el. Face o plecăciune, apoi un scurt salut şi iese din peisaj. Luminile pornesc din nou să zguduie puternic imaginea, acompaniate acum şi de sunete asurzitoare. Țipete ale unor suflete disperate, râsete isterice neprovocate, tropote de copite şi bătăi de tobă puternice crapă oglinda. Dintr-o dată totul este negru. Dante poate simți locul însă nu îl poate vedea. Sunetele au rămas, dar totul s-a transformat într-un vid enorm. Sentimentul este copleșitor. Seamănă fix cu ce își imagina el despre moarte atunci când era doar un copil. Ar trebui sa fie extrem de plictisitor să îți petreci astfel restul vieții. In toată gălăgia din jur un sunet acoperă încet pe toate celelalte. La început neclar, acum Dante poate auzi exact...

                 - Dante! Dante…Trezește-te!! Te rog...

                 Dintr-o dată totul se luminează deranjând serios ochii încă obișnuiți cu negrul nopții. Primul lucru pe care îl poate observa sunt cei doi ochi albaștri, atât de calmi şi călduroși însă atât de speriați în acest moment. Părul blond ce se scurge peste umerii goi reflectă razele soarelui punând astfel serios ochii la încercare.

                 - Ema?

                 - Phew...Dante! De ce faci asta? Habar nu ai cât m-am speriat. Încerc să te trezesc de cinci minute. Dacă mai dormeai puțin plecam în sat după ajutor. Nu e posibil să dormi în halul ăsta...Ești un pericol pentru cei din jur. Ai fi fost în stare să pleci de aici cu ambulanța şi sa te trezești pe drum întrebând liniștit unde mergem.

                 - Ușor Ema...mă doare capul. Am impresia că am dormit zile bune şi încă nu mi-am revenit complet. Ce s-a întâmplat? De ce suntem in leagăn?

                 - Se pare că am adormit aseară aici, deși nu am nici o idee despre cum s-a întâmplat asta. Magia locului se pare că a aruncat totul în joc aseară. Hai să ne pregătim, a venit şi ziua în care să plecăm de aici. Mă gândesc că nu ai nici un plan despre o posibila destinație, nu?

                 - Exact! Acolo mergem.

                 - Ești amuzant când ești somnoros. Hai in casă, am pregătit micul dejun şi un ceai din ce a mai rămas aseară. Avem nevoie de forţe pentru a merge mai departe.

Imaginarium - part III - 6

           Ce caut aici? Nici macar nu mai tin minte ce m-a fortat sa ajung in locul asta. Sigur nu a fost  alegerea mea...ahhh, centrul. Da...el trebuie sa fie cel care m-a atras. Trebuie sa ajung acolo si probabil voi inteleg, pentru ca acum nimic nu are sens. Merg de ceva vreme si nu se schimba nimic in afara peisajului. De data aceasta am nimerit pe o campie intinsa si plina de viata prin suntetul ierbii dese si inalta atinsa de adierea usoara a unui vant cald. La fel ca pana acum secventele ce se derulau prin fata ochilor mei erau cunoscute, dar am renuntat sa gandesc de unde tot apar acestea...am observat pana acum ca asta nu ma ajuta. Tot de aici ma duce cu gandul la noptile tarzii petrecute pe campiile britanice cand eram doar un copil. Cu siguranta mi-au marcat viitorul, dar nici macar la asta nu am rabdare sa ma gandesc. Ganduri vin si ganduri alearga cu disperare spre afara ametite de tot ce intalnesc. Vreau sa ajung in centru, poate acolo voi gasi o clipa de liniste. Pasind pe acest drum imi apare in cale o veverita ratacita si ea pe platoul asta, in cautare probabil de copacii inalti unde sa stocheze roadele aventurii de pana acum. Pot observa uimirea de pe chipul ei insa nu o pot inteleg. Incep sa cred ca acest loc poarta cu el un blestemat ce blocheaza toate amintirile insa lasa libere trairile. Ele nu pot fi pacalite dar in acelasi timp sunt lipsite de putere.  Veverita se apropie incet, dar increzator de mine si privindu-mi inca odata chipul, porneste discutia.
   
          - Nu credeam ca aveai de gand sa pleci de aici fara sa ma vizitezi! Am auzit vorbindu-se prin padure ca ai fi revenit in locul pe care nestiind ce faci, l-ai parasit. Am auzit, de asemenea, ca ai de gand sa pleci destul de repede, ca ai revenit cu aceleasi idei cu care ai plecat si ca, de parca nu ar fi fost de ajuns, nu ai nici o amintire de locul asta. Asta e perfect! Iti privesc ochii cum se uita ciudat si gol spre mine si inteleg ca toate soaptele sunt adevarate. Chiar nu ai nici o idee despre ce se intampla aici, Lep, nu?
          - Lep? Cred ca ma confunzi..eu sunt Dante.
          - Huh? Da...nu incape indoiala ca te-au schimbat cu totul..Dante? Ce fel de nume e si asta? Te-au imbracat in hainele lor, ti-au dat nume la fel ca al lor...spune-mi, Lep, ti-au implementat si mintea lor? Pentru ca ultima oara cand am discutat cu tine imi spuneai cat de mult ii urasti atunci cand ii privesti prin usa din beci. Mai iti aduci aminte cand te ascundeai pana si de mine ca sa ii privesti cu dispret? Erai atat de fascinat de omuletii pe care ii vedeai trudind din greu acolo, insa nu reuseai sa le intelegi actiunile lor lipsite de sens?...si tu crezi ca acum nimic nu are rost. Cum au reusit sa te convinga? si daca au facut-o...ce cauti inapoi? Trebuie sa iti fi gasit fericirea prin mormanele de fier. Acelea ce iti pareau rupte din povesti pentru ca inca nu reusisesi sa ai contact cu ele...Sunt atat de multe intrebari pe care vreausa ti le adresez, dar la cum te cunosc nu cred ca ai de gand sa oferi prea multe explicatii unei necunoscute.
          - Asculta, habar nu am cine e Lep! Si povestile voastre despre cum eu as face parte din acest loc ciudat incep sa ma plictiseasca. Nu va cunosc! de ce nu intelegeti odata sa ma lasati in pace sa urmez drumul spre centru? Nu stiu cine credeti voi ca sunt, dar va inselati amarnic. Sunt un biet om care nici macar nu isi mai aduce aminte cum a ajuns aici si care cauta cu disperare iesirea. Am increderea ca daca ajung la centru voi avea sansa sa evadez.
          - Si de ce crezi ca esti asa sigur, Lep? sau Dante, cum iti place sa te numesti mai nou. De unde cunosti tu atat de bine drumul desi nimeni de aici nu te-a indrumat spre vreo directie buna? Niciodata nu ti-a disparut din instinct...inca nu iti dai seama? Cat ai de gand sa mai ignori acele trairi pe care le ascunzi vitejeste sub aura de indiferenta. Revino-ti pana nu e prea tarziu. Nu te duce in centru...nimic bun nu te asteapta acolo si in adancul mintii esti constient de asta.
          - Habar nu ai cat de aiurea suna tot ce imi spui.
          - Ba stiu...chiar stiu. Am facut aceeasi greseala ca si tine, doar ca eu am fost mult mai putin incapatanata decat tine si am luat de buna cuviinta tot ceea ce mi se intampla...dar asta ti-am mai povestit, incearca sa iti aduci aminte. Ti-am povestit de fiecare data cand ai trecut pe aici despre casa aia, incat a devenit o amintire seaca pe care o ai acolo, dar nu stii de unde. Spune, Lep? Stii despre ce vorbesc? Nici macar tu nu poti fi atat de senil.
          - Nu imi aduc aminte decat de intuneric, promisiuni si tristete. De ce as dori sa imi amintesc ceva ce se simte atat de urat. Hai sa iti povestesc cum suna toata nebunia asta din perspectiva mea. Un joc bolnav pe care il exersati pe fiecare nenorocit care se rataceste aici. Va place sa credeti ca ati putea gasi un guvernator in casa de nebuni, insa nimeni nu isi doreste sa ramana aici. Cine ar fi atat de sarit de pe fix incat sa asculte balivernele voastre...macar daca ar exista un strop de adevar ca totul sa para mai credibil. Oricum intr-un final ati termina prin a-l izgoni de aici pe usa din spate. Locul asta nu permite pe nimeni din ce imi dau seama. Orice e strain va pleca intr-un mod sau altul. Toata padurea asta e sufocata de sufletele egoiste ale voastre ce doresc sa captureze orice din jur. Nu pacaliti pe nimeni, iar daca ceea spuneti voi despre cum eu as apartine de locul asta, este adevarat, ma intreb ce m-a facut sa imi doresc atat de mult sa evadez.De ce as fi dorit sa plec daca aici se gaseste doar lapte si miere? Si nici pe voi nu va vad atat de impacati cu voi. Fiecare purtand cate o fata diferita pe post de armura, fiecare avand cate ceva de ascuns...
          - Nu spun ca locul asta e perfect sau ca ai gresi cand spui ca ne-am dori sa ramai aici. Da, sunt multe lucruri pe care nu trebuie sa le stii acum pentru ca nu e momentul si totul te-ar coplesi. Ideea este ca faci parte din tot ce vezi in jur, fie ca iti convine sau nu. Mi-as dori sa nu ajungi in centru. Nu vei gasi nimic mai mult in afara de ceea ce fugi cu disperare. Poate tu nu te mai cunosti, dar eu nu ma pot preface ca nu stiu fiecare particica din tine. Nu te pot obliga sa ramai, asta e clar, dar nimic nu ma opreste sa incerc. Au facut o treaba foarte buna cu tine cei de afara. Trebuie sa recunosc ca au imbunatatit toate atractiile si distragerile, dar vezi tu...nici macar ei nu au fost in stare sa te opreasca din drumul spre casa, nici macar o singura data. De fiecare data ai venit ca un magnet atras de ce simti.
          - Chiar si asa...cum as putea ramane intr-un loc pe care nu mi-l amintesc, unul care nu face parte din memorii. Trebuie sa ajung in centru si daca voi merita sa ma intorc aici, intr-o zi o voi face si poate atunci totul va fi diferit, poate voi creste sa fiu cel pe care sa va bazati...dar acum trebuie sa plec. Pastreza-mi un loc pe campie pentru cand ma voi intoarce. Cand ma voi intoarce o sa imi doresc sa vad cat mai bine cerul de aici. Daca tot ceea ce mi-ai spus este adevarat, ai incredere. Intr-o zi voi veni sa crestem mari. Pe data viitoare...


          Am fugit fara sa ma uit in spate, deoarece acele sentimente ciudate deveneau din ce in ce mai puternice, iar eu inca nu mi-am terminat drumul. Simt ca sunt din ce in ce mai aproape si nu am nevoie de nimic sa imi distraga atentia. Bineinteles ca ramas ulterior singur, gandurile au inceput sa bombardeze din nou creierul care nu reuseste sa gaseasca un moment de liniste si de claritate. "Si daca e adevarat?"..se aude din ce in ce mai puternic. Si daca e adevarat si intorci spatele celora pe care ii cauti cu desavarsire? Si daca tot ce am auzit pana acum au fost strigate puternice ale propriei fiinte care incearca sa scape dintr-o cursa ce nu are nici linie de start, nici sfarsit. Pana la urma tot ce se intampla este datorita sau din cauza mea. Trebuie sa merg inainte, dar nu fara a privi cu putere in urma. In spate las bucati rupte din suflet pentru a fi sigur ca voi gasi calea inapoi atunci cand am nevoie de altceva. Bucati care sa imi demonstreze ca nu am nevoie de mai mult. Sper ca in momentul ala sa simt ca nu am nevoie de nimic in plus si poate asa ma voi aseze langa aceste vietati ca par sa ma indrageasca atat de mult. Poate...poate...poate...totul e relativ si toata framantarea asta este pentru nimic. Am decis sa merg inainte, asa ca macar ma pot bucura de experienta din spate si de cea
din fata. Centrul, bun sau rau, nu imi va scapa, cel putin atunci imi voi hrani curiozitatea.
          De cateva zeci de minute vad in departare o lumina ce straluceste fara oprire. Ma indrept spre ea, dar inca nu am reusit sa ajung mai aproape. Padurea, si ea complice la manevrele vietatilor, se lungeste inexplicabil. Aceleasi curbe, acelasi peisaj si aceleasi stele pe ce de minute bune. Pare ca si cum ma deplasez in cerc cu toate ca am urmat luminita fara greseala. Nu am renuntat pana acum si nici acum nu am de gand sa fac asta, asa ca pot imbatrani alergand in cerc si tot nu voi renunta la drumul asta. Cu cat e mai greu cu atat premiul cules va fi mult mai bun. Pamantul in schimb, imi este din nou prieten batatorind in fata mea cararea pe care trebuie sa merg. Probabil vrea sa scape odata de mine sau i s-a facut mila de un suflet neputincios si il indreapta incet spre autodistrugere. Nu pot sti cu siguranta pana nu voi ajunge la lumina aia. Acum totul se leaga de ceea ce imi va oferi acel loc magic laudat si blestemat la un loc. In fata, un deal isi inalta umerii, incercand sa ma sperie cumva, insa am totala incredere in drumul ce il strabate fix pe jumatate. Spre uimirea mea in jur noaptea este luminata de astrii cerului care au cea mai buna vedere in timp ce urc spre lumina ce pare sa isi aiba epicentrul in varful dealului. Intodeauna am visat sa vizitez o astfel de zona in alt mod...inconjurat de marea alba si de un alai de furnici harnice si corecte, iar in surdina sa se auda clopotei. Visam sa ne facem tabara fix acolo in varf si sa privim cum lumea se misca intr-o mare necondordanta cu noi, dar inca nu am avut ocazia sa o fac, am fost impotmolit in noroi si otravit de fel si fel de lucruri. Sigur locul asta are si partile lui bune, poate as pretrece mai multa vreme aici daca nu as simti chemarea asta sufocanta din centru. Daca merita? nu stiu.. poate asta este si motivul pentru cae merg pana la capat. Vreau sa stiu daca totu a fost in hazard sau daca in final planetele se vor aseza in felul in care imi imaginez ca ar trebui sa o faca. Mai e doar putin, lumina devine din ce in ce mai puternica insa temperatura a inceput sa scada considerabil cu fiecare pas pe care il fac. Emotiile ma cuprind dar fara a sti de unde provin, fara sa am nici cea mai mica idee despre ce le alimenteaza. Am ajuns pe platoul de unde provenea lumina care a disparut odata cu aparitia mea lasandu-mi ochii sa fie uimiti de ceea ce vad. Intr-adevar totul este superb aici..o gradina plina de pomi fructiferi si flori emana o combinatie de mirosuri care te atrage fara a avea un cuvant de spus. Razele lunii isi fac loc cat sa luminize un inger de marmura alaturat unei bancute de lemn ce ii tinea companie pe vecie. Era fix ce cautam in ultima perioada pentru o buna parte de liniste. Am ascultat toate povestile si toate scenariile incat acum tot ce imi doresc este sa imi pot auzi din nou gandurile si sa le pot intelege, insa din nou linistea imi este tulburata...


          - Hei! Visatorule!..

Imaginarium - part II - 5

          Am continuat pe un drum ciudat. O carare ce urca spre deal, plina de noroi ce ingreuna inaintarea. Noaptea inca poarta intunericul pe post de haina si copacii astia prind viata bolborosind sunete ciudate. Pare pustiu aici si nu este nimeni in jur cu care sa schimb o vorba sau pe care sa imping vitejeste de la spate spre o calatorie unica. Nici vremea nu pare sa fie mai prietenoasa..vantul mi-a inghetat fata, nu stiu de unde a aparut. Imi aduc aminte de adieri placute, de copaci infloriti si verde aprins. De ce sa bati atata drum prin haosul asta? si pentru ce..? Imi aduc aminte de centru si de tot ce caprioara povestea si stiu ca fac asta cu un motiv. Poate va fi in stare sa imi explice drumul spre iesire bufnita ce rezista eroic in mediul asta. Nu ma mai mira daca ar putea vorbi, padurea asta mi-a aratat multe si sunt sigur ca am vazut doar o mica parte din ce imi poate dezvalui. Ma indrept timid spre copacul pe care se odihneste si intru in vorba.
       
          - Hei..ma poti ajuta? Am nevoie de cateva indicatii.
          - Cateva? Cred ca glumesti..Te-ai ratacit de tot si habar nu ai incotro sa te indrepti. E prea frig pentru tine aici Dante?
          - Se pare ca toata lumea pe aici imi stie numele si nu toti sunt atat de draguti.
          - Nu toti sunt atat de incantati ca te vad cum alergi spre ceea ce visezi. De ce ar trebui sa imi pese mie ce faci tu. Nici nu ma cunosti si te astepti sa iti ascult bla bla bla-urile.
          - Ai putea fi macar politicoasa...
          - As putea, daca ti-ai castiga dreptul asta. Asa ca..sa te vad. Cu ce ai putea sa ma convingi sa te ajut?
          - De ce trebuie sa fie asa? De ce nu ma poti ajuta pur si simplu? asa scapi si mai repede de mine.
          - Trebuie sa castig si eu ceva din asta. Deja am pierdut din timpul meu pretios, asa ca de acum totul se plateste.
          - Iti promit ca te voi face sa vezi ce e in afara. Sunt sigur ca nu ai vazut nimic din ce e mai departe de aici. Nu imi imaginez cum ai putea altfel sta in vantul asta. Refuz sa cred ca preferi sa stai aici decat sa iesi din locul asta blestemat. Esti prima vietate pe care o vad aici si sunt sigur ca vei fi si ultima. Ce te tine aici?
          - Hmmm...dar pe tine ce te aduce aici? Uite inca un nebun ce prefera sa stea prin vant si copaci uscati.
          - Sunt doar in trecere..asta daca ma vei ajuta, altfel o sa fim doi nebuni..inghetati de tot.
          - Tocmai ce spuneai ca habar nu am cum sa parasesc locul..ca ma vei ajuta tu. Cum sa te ajut daca nu am iesit niciodata de aici. Am intors capul de cateva ori, dar mi-a fost prea frica sa plec. Adevarul e ca urasc vantul, dar e mult mai puternic decat mine. Cum sa zbor de aici? Sunt sigura ca ma va dobori.
          - Si eu sunt sigur ca ma poti ajuta! Undeva in adancul tau cunosti toata zona asta, nu incape indoiala ca tu stii iesirea, tot ce trebuie sa faci e sa iti doresti sa parasesti secul asta de aici. Iti simt amintirile din alte dimensiuni, vad cum le-ai ascuns in spatele unei minti ce a uitat de multa vreme sa mai priveasca spre campia verde pe care o doreste. Spune-mi, draga bufnita, iti aduci aminte cum
zburai cu placere spre fericire fara sa pui intrebari? De ce te-ai lasat prada timpului? cand ai de gand sa te intorci in lumea de care te-ai rupt fara nici o explicatie?
          - Imi pui atatea intrebari si nu vei primi raspuns la nici una. Daca tu ma cunosteai altfel va trebui sa te dezamagesc si sa iti spun ca habar nu am despre ce vorbesti. Nu ma regasesc deloc in asa zisele amintiri ale tale despre mine. Nu am de gand sa plec de aici. Pentru mine tot ce spui e strain, iar compania e o notiune necunoscuta.
          - Nimeni nu trebuie sa fie asa. Stiu, o sa imi spui ca te complaci asa. Ca nu ai nevoie de nimeni si nimic, si ca tu te vei descurca de bine pierduta in mintea ta. Eu unul imi aduc aminte de dorinte si vise, pe care toti le avem. Mi se pare ciudat sa imi spui acum ca nici macar nu iti mai doresti cuibul tau in care sa vezi anii cum trec prin fata ta. Ai crescut si i-ai urmarit pe toti pana te-ai impiedicat
si ai ajuns in locul asta care iti mananca fiecare strop de energie. Ti-ai pierdut politetea, frumusetea si bunatatea in urma. Le-ai inchis intr-o cutie si ai aruncat cheia sa fii sigura ca nu vei mai ajunge acolo. Apoi te-ai scuturat de amintiri si ai poposit pe creanga asta uscata ramanand cu ochii atintiti spre orizont. Trezeste-te te rog si hai alaturi de mine sa vezi soarele.
          - Imi aduc aminte vag despre un obiect pe care oamenii il numeau simplu soare. Nu e pentru mine. Spui ca m-am transformat, dar poate asa am fost intotdeauna. Nu-mi pasa ca nu am politete. Nici nu ma intereseaza sa ofer bunatatea celor din jur. Nu-mi pasa ca te vei rataci si vei pierde timp aiurea pe drum. E strict decizia ta ce vei face in continuare si ce drum vei alege.
          - Am venit cu incredere spre tine crezand in sinceritate si in suflete, cum o fac intotdeauna. M-am aruncat pe drumul asta stiind ca in momentul in care ma voi pierde vei fi aici sa ma indrumi, dar uit de fiecare data ca nimeni nu da doi bani pe ce e necesar pentru cel din jur. Povesti si sfaturi aruncate de muritori in fata altor muritor pentru a se crede nemuritori...
          - Imi pare rau sa te dezamagesc. Te voi privi din urma cum iti urmezi visul, oricat de mult nu reusesc sa il inteleg. Iti urez sa gasesti acolo tot ceea ce cauti, cu toate ca eu nu cred asta. Drum bun...oricare ar fi acela..

          Portiunea asta de drum a devenit foarte intunecata. Copaci inalti plini de frunze acopera cerul, iar razele lunii isi fac cu greu loc prin bolta asta naturala. Inima imi bate in continuare cu putere datorita entuziasmului si picioarele inca sunt pline de energie. Momentele urate vin si trec, asta aud vajaind in urecechi tot timpul. Realizez ca nu doar visul legat de centrul locului ma face sa insist in continuare, de fapt, experienta de pana acum mi se pare foarte interesanta..fie ca a fost buna sau rea, dar bun sau rau nu exista, bun sau rau e ceva ce am inventat noi, oamenii simpli, pentru a cataloga anumite trairi. Din nou, in departare apar ochi sticlosi ce imi urmaresc fiecare miscare, ochi ce se apropie incet. Sunt nerabdator sa aflu povestea acestora. I-am visat de cateva ori, dar de fiecare data ma trezeam inainte sa apuc sa le deslusesc tainele. Sigur se indreapta spre mine. Se pare ca sunt ca un magnet pentru sufletele ce se odihnesc sau sunt ratacite pe aici.

          - Buna dragule..
          - Buna..
     
          Usor, din departare, se apropie un bulgare de foc, o vulpe cu blana de un portocaliu aprins, cu ochii verzi, pasind elegant pe razele lunii ca faceau cararea vizibila.

          - Tu cine esti?
          - Hei, dar cum nu ma recunosti? Ava sunt. Cea care trebuie sa te scoata din incurcatura asta. Nu iti aduci aminte? Ma strigai continuu pana acum ceva vreme. M-am hotarat sa ies din vizunea mea si sa iti arat pe ce cale sa mergi mai departe.
          - Nu imi aduc aminte de tine.
          - O...dar tu nu iti aduci aminte de nimeni. Nu e prima oara cand ajungi aici. Cu totii te cunoastem, iar tu ai de fiecare data din ce in ce mai putine amintiri. Iti place locul asta sau cel putin iti placea inainte sa fii infrant de curiozitate, cel mai mare pacat al tau, si sa fugi spre ceea iti imaginai tu in noptile in care plictisit de fiecare dintre noi te retrageai in casuta din copac. Mereu ai fost un copil
capricios.
          - Auzi? Ava sau cum te-o chema. Am impresia ca iti joci rolul foarte bine. O noua piedica spre ceea ce imi doresc. Trebuie sa recunosc ca esti mult mai credibila decat ce am intalnit pana acum. Nu la fel de amara ca ultima aparitie, dar cu siguranta foarte serioasa in a-si duce munca la bun sfarsit.
          - Si cu toate acestea, tu m-ai chemat. Ai strigat seri la rand catre ferestre pe care le credeai inchise, dar tu ai incercat indiferent de cate sanse credeai ca ai. Mereu ti-a placut sa crezi in basme, mereu ai spus ca locul tau nu e aici, dar locul tau pare ca nu exista, Dante...Nimeni nu te poate opri din alergat.
          - Am acelasi sentiment pe care l=am intalnit pana acum. Sentiment de familial, sentiment pe care il pierd in prima secunda cu care ma indepartez de voi, uit totul. E o vraja cu care faceti totul sa para atat de cunoscut...sunt sigur. Trebuie doar sa invat cum sa scap.
          - Asta crezi? Si ce se intampla cu noptile pierdute alaturi de mine in intunericul padurii. Ce se intampla cu plimbarile prin verdele campiilor din apropiere si cum ramane cu toate proiectiile mintii tale? Crezi ca vei putea scapa vreodata de ele. Poti pacali pe oricine, chiar si pe tine o perioada, dar in final te vei lovi de ele.
          - Poate in final se vor risipi. Timpul isi asterne praful peste absolut orice. In final vor fi uitat, de fapt, cu totii vom fi uitati, absolut orice va fi uitat. Nu vreau raman aici Ava...crede-ma. Oricat de mult am sperat sa ajung in partea asta, nu pot ramane. O sa ajungem sa ne scoatem ochii pentru ca suntem prea fericiti si linistiti. Ne vom lua la harta pentru ca suntem prea tacuti si totusi atat de agitati
in propriile minti.
          - Nu te inteleg Dante. Habar nu am ce e in mintea ta. Cine te mai poate intelege? Ramai aici! De ce crezi ca e asa urgent sa ajungi in centru? De ce sa alergi catre nicaieri de teama ca te vei plictisi aici? Tie orice ti se pare efemer, asa  ca de ce sa cauti ceva in care nu crezi?
          - Tind sa cred ca e natura mea. Ma gandesc ca dupa tot drumul batut pana acum merit sa cunosc adevarul. Merit sa vad ce se ascunde in magicul centru. Poate fi rau sau poate iesi bine si din moment ce am am luat decizia sa vin aici, nu voi pierde timp pe drum. Nu ma vei intelegi...nici tu si nici toti cei ce privesc cu ochi tulburi. Poate nici eu nu voi reusi sa inteleg in anumite momente, dar stiu ca trebuie sa ma
duc acolo. Simt o chemare careia nu ma pot impotrivi.
          - Ramai aici Dante. Incet, te vor transforma in piatra. Nu-mi plac pietrele...adu-ti aminte ca nici tie nu iti plac.
          - Cine ma va transforma? Ava ce tot vorbesti?
          - Cei din gradina zooligica urmaresc fiecare pas. Sunt cu ochii in patru si au de gand sa ne inchida pe fiecare in parte in celule separate, apoi sa faca o atractie din tot locul asta. Ramai cu mine sa luptam impotriva lor, iar daca vom pierde vom fugi oriunde ne dorim...Paris..Praga...Londra...o lume intreaga ne-ar sta la picioare. Oricum ar fi vom castiga...doar ramai...te rog pentru ultima oara.
          - Imi pare rau...habar nu ai..
          - Sper sa te descurci Dante...drum bun...ar putea fi ultima oara cand ne vedem...
       
          Amintirile adunate pana acum in padurea asta ciudata imi zvacnesc puternic in creier, dar nu imi impiedica picioarele sa functioneze automat la pas. Nu as fi vrut sa plec de langa Ava, nu as vrea sa fiu nevoit sa plec de nicaieri. Trebuie sa ne gasim linistea, nu? NU! nu inainte de a afla ce se afla acolo. Nu inainte de a cunoaste infinitul, extremul si nemarginitul. Nu am reusit sa imi dau seama daca Ava era in realitate o piedica ce avea un plan bine pus la punct sau pur si simplu una din cei putini in care inca mai sper, dar oricum nu mai conta...nu aveam de gand sa tin cont de parerea ei orice mi-ar fi spus si mai mult de atat nu eram pregatit sa fiu prins in lanturi de regulile umanitatii...vezi tu? mie nu imi pasa cat de mult praf se poate aduna, nu plang dupa constructii futuristice inutile si nu imi doresc nimic mai mult decat ceea ce imi trebuie. Nu puteam ramane aici. Nu vreau sa muncesc pentru a construi un singur loc la perfectie, mai degraba prefer sa ma simt bine pe camp alaturi de dragele dalii, oferind recunostinta si respect oricarui lucru din jur. Prefer sa privesc si sa imbratisesz galbenul din jur decat sa alerg in maroul lor...dar asta nu cred ca mai e decizia mea. Tot ce ramane de facut este sa mergi inainte.oricum, oricand....oriunde.
          Padurea asta devine din ce in ce mai ciudata, iar asteptarile mele cresc proportional. Atat de multe trairi cunoscute adunate la un loc imi provoaca ameteala. Nu imi aduc aminte de ele cu toate ca le cunosc atat de bine...sunt sigur ca la capat voi ajunge sa inteleg, dar pana atunci e un drum foarte, foarte lung...

Imaginarium - part I - 4

          - Nu vreau sa plec de aici...
          - Stiu. Si eu ma simt la fel, dar in acelasi timp stiu ca suntem oameni si oricat am incerca sa pastram magia locului vie, nu vom reusi. Suntem oameni si ne vom plictisi, vom incepe sa visam alte locuri de care sa ne bucuram si pe care sa le parasim. Suntem obligati sa alergam pana ce viata nu ne mai poate prinde.
          - Si cand vom obosi? ce vom face atunci?
          - Cand vom obosi sper sa avem deja o biblioteca plina cu amintiri pe care sa le citim in fiecare zi pana cand vom pleca spre o noua aventura. Imi e frica sa nu cumva sa obosim fara sa facem nimic, asta e teama cea mare.
          - Ramane sa vedem cat de mult ne putem tine in continuare de plan sau cat de mult vom alege sa poposim in namolul lor prin care e atat de greu sa te misti.
          - Sigur, dar hai sa lasam asta acum...nu as vrea sa pierd prea mult din ziua de azi. In primul rand as vrea sa dam o ultima tura prin imprejurimi, sa ne luam ramas bun de la ce ne-a fost casa pentru cateva zile.
          - Ok. Imi ia cateva minute sa ma pregatesc si mergem.
          - Sper ca esti constienta ca mergem intr-un sat cu populatie aproape de zero.
          - Da. Dar stii cum suntem noi..
       
          Nu, Dante nu stie de fapt cum sunt ele. Nu a zabovit prea mult sa le inteleaga, mai ales in situatii in care a simtit ca nu are nici o treaba. Sincer, nici nu ii pasa prea mult, asa ca asteapta cuminte privind in gol spre gradina..nici lui nu ii convine ca pleaca de aici, dar e mult prea atras de sperantele unor locuri din ce in ce mai interesante, locuri pe care nici nu le poate imagina. Ema a intrat si ea in febra ultimei zile de aici si e gata in timp record, as putea folosi asta in fiecare zi, poate asa va pierde mai putin timp pe astfel de ritualuri pe care inca nu le inteleg. Cei doi dau pentru ultima oara nas in nas cu atmosfera linistita a unui sat cochet, mult peste ce au intalnit pana acum. Oamenii de aici cu toate ca nu au profesii asa zis respectate, reusesc sa duca o viata care poate fi invidiata de fiecare robot istet ce isi ocupa tot timpul cu fel si fel de ecuatii care sa ajute la binele suprem. Ei se inteleg destul de bine si nu au nevoie de obiecte care sa le spuna cum ar trebui sa fie. Dante a vrut neaparat sa mearga sa viziteze si doamna care i-a daruit ceai in pentru prima zi a lor aici, se simte dator cel putin cu un multumesc pentru bunavointa ei. Au gasit femeia in curte, plina de energie, avand grija de plantele din gradina, se poate observa foarte usor cat de dedicata e prin modul in care se poarta cu fiecare in parte, insa asta nu o opreste sa il recunoasca pe Dante si sa se apropie de gard mormaind ceva in limba ei. Dante ii face semne din care spera sa inteleaga ca va pleca si ca ii multumeste pentru ajutorul de pana acum. Nu exista semne internationale pentru asta, insa zambetul reciproc pe care il impartatesc e mai mult decat orice cuvant. Femeia ii intinde o punga cu acelasi ceai pe care l-a oferit si in prima zi, saluta politicos si se intoarce la copiii ei.
          Ziua trece repede, Ema si Dante asteapta cu nerabdare primele stele care apar pe un cer senin. Ii asteapta cateva zile de agitatie in calatorie si tot ce pot face este sa stranga acum putina liniste. Ceaiul primit cadou are din nou efect asupra fiecarui muschi. Luminisul din imprejurul cabanei se transforma intr-o scena de teatru unde apar si dispar luminite continuu, sunetele noptii creeaza o atmosfera epica, fiind completate perfect de bolta cereasca ce ofera atat de multa protectie la un nivel mult mai mare, iar noi, doua puncte ratacite intr-o infinitate de indivizi, uitati de lume in acelasi timp uitand de ei.

          - Hei Dante, te-ai gandit incotro vom merge?
          - Nu chiar, am inceput sa nu imi mai fac planuri, oricum de prea putine ori reusim sa ne tinem de ele, asa ca ce rost are? Vom merge in continuare cu tren, maxi taxi, pe jos, vom merge pana o sa gasim un nou loc in care sa ne odihnim, apoi o luam de la capat.
          - Si unde ne vom opri?
          - Nu ne vom opri, asta e interesant, nu e nimeni care sa ne tina in spate si nimic care sa blocheze viitorul. Nu trebuie sa ne impiedicam de nimic. Uite cate lucruri intalnim pe parcurs. Nu ar fi trist sa nu vedem tot sau macar cat mai mult? Ma simt ca si cum as avea de facut un puzzle de o infinitate de piese iar eu nu am decat o mana din ele. Vezi tu..daca ne vom opri nu o sa reusim sa completam puzzle-ul. Tu, Ema, ce te astepti sa vezi in continuare? de fapt, ce ti-ai dori sa faci in continuare?
          - Habar nu am, am plecat de acasa cu gandul sa imi termin proiectul si sa ma intorc pentru a continua studiile, insa acum cred ca am nevoie mai mult sa ma cunosc pe mine, pentru ca tot ce s-a intamplat pana acum m-a facut sa cred ca alergam in gol, orbita de idei despre lucruri pe care credeam ca mi le doresc. Suntem in aceeasi situatie si am de gand cel putin pentru o perioada sa merg catre nicaieri. Sa tot alergi catre ceva poate fi obositor. Am privit in ultima perioada stelele atat
de mult incat am de gand sa ma plimb odata cu ele, sa ma indrume spre cele mai frumoase locuri si in acelasi timp sa ma indrume spre mine.
          - Adevarat. Uite, niciodata nu am stiut cat de mult ma poate fascina un luminis sub clar de luna. As fi in stare sa las teama de intuneric si de pustiu si sa ma plimb sa ii cunosc toate tainele.
          - Hei..sa nu exageram, paduricea pare sigura de aici.
          - Da, dar are un farmec anume, ceva atat de familiar ma atrage ciudat.
          - Te cred, dar tot nu cred ca e nevoie de o vizita infricosatoare noaptea.
          - Da...dar se tot aude ceva, iar eu sunt atat de curios..
          - Dante? Hei, intoarce-te!
          - ...
          - Dante?
       
          Nu am putut sa rezist tentatiei, nici eu, nici toti ceilalti. Am urmat o voce intr-un loc pe care inca nu il descoperisem, dar care ma imbia atat te dulce incat nu realizam ceea ce se intampla in jur. Puteam sa jur ca totul este un vis presarat de suprarealism totul fiind atat de cunoscut insa atat de diferit. Frica de intuneric nu imi incetinea pasii si nici macar gandul ca as putea sa intalnesc vreun animal salbatic nu imi punea piedica, nimic nu s-a impotrivit, iar eu, sunt atat de dependent de mediul inconjurator. Totul e atat de cunoscut..
          Inainte de primul pas spre luminis, o broasca mica apare in fata si ma trage de mana. Nu ii raspund, mai degraba raman uimit de curajul de care da dovada. Nu pare sa ii pese prea mult de faptul ca as putea sa ii fac rau si insista pana ajungem intr-o portiune prin care doar luna poate patrunde promitand ca va avea grija de mine in toata aventura din fata, insa este doar o broasca...cu ce ma poate ajuta? Nici macar nu ma poate ajuta sa nu ma pierd si asta e doar vina ei pentru ca ar fi trebuit sa se astepte ca odata ce vad tot farmecul din jurul meu sa raman cu capul in nori si sa imi doresc sa cunosc cat mai mult chiar daca asta inseamna sa uit pentru a face loc. Tentatii sunt la fiecare pas in locul asta, iar eu care sunt nou aici, nu ma pot proteja de toate obuzele care vin navala spre mine. Imi place compania ta, dar toata padurea e in fata mea..trebuie neaparat sa cunosc cat mai multe, nu pot ramane in baltoaca asta mereu....oricat de mult mi-ar placea asta...trebuie sa ies de aici. Da, stiu ca broasca m-a introdus in lumea asta, dar nu sunt fericit stand pe loc. Am invatat ca nu tot ce e interesant e ceea ce imi doresc si ca locul meu in padure nu e aici, asa ca trebuie merg spre centru, in jur se tot aud sunete ciudate, iar lumina lunii face ca totul in jur sa para ca intr-un film cu buget limitat horror, mai ales acum ca am ramas singur, dar asta nu pentru mult timp, deoarece sunetele se apropie din ce in ce mai mult.
       
          - Hei Dante! Hai sa ne jucam.
 
          In fata mea a aparut o caprioara cu un casetofon vechi dupa ea. Habar nu am de unde imi stie numele si ce vrea de la mine, in plus, sunetul gajait ce iese din casetofon ma scoate din sarite...sa nu mai spun de faptul ca o caprioara vorbeste cu mine, nimic nu are sens insa totul e atat de frumos, asa ca intru joc.

          - Hei..realizezi cat de ciudat e ceea ce mi se intampla acum, nu?
          - Si inca nu ai vazut nimic. Hai sa ne jucam! Ma plictisesc de moarte aici si tu ai aparut in momentul potrivit.
          - Tot nu vreau sa ma joc. E stupid...in schimb as dori sa cunosc mai multe despre padurea asta, ai putea sa imi povestesti cateva lucruri.
          - Nu merita sa iti stric experienta. Priveste cerul si tot din jur, esti pe drumul cel bun si ma bucur ca nu ai ramas sa zabovesti prea mult timp in baltoaca alaturi de broasca, mereu incearca sa ii impiedice pe toti din drum. Primul test l-ai trecut.
          - Despre ce test vorbesti? De ce pare ca ma cunosti atat de bine?
          - Dante nu iti pot raspunde la intrebari, doar tu poti face asta. Asa ca bucura-te de moment...e tot ce iti doresti.

          Am mers alaturi o perioada prin intuneric impins doar de increderea pe care caprioara o castigase in fata mea chiar daca nu a trebuit sa faca prea multe pentru asta. Imi place compania ei si chiar daca pare aroganta de cele mai multe ori imi place sa cred ca pot intelege un pic peste acest zid fals. Imi place ca pare sa aiba acel spirit liber pe care il vad cateodata in vise. Nu pare sa ii pese prea mult de mine cu toate ca e atat de insistenta sa merg pe drumul asta. Cred ca ii place sa experimenteze sentimentele unice ale oamenilor, dar o sa afle destul de curand ca daca isi doreste cu adevarat asta trebuie sa paraseasca ea casa...nu poate simti prin intermediul nimanui. A parut atat de sigura pe ea, insa cunosti prea putine daca nu scoti capul in afara zonei de confort. O las in pace...ma incanta naivitatea ei, pare atat de lipsita de pacate, cu toate ca stim ca nu exista absolut nimic fara greseala. Privind in ochii caprioarei o parte din ceea ce imi doresc sa caut pe viitor. Naiv sau nu e necesar sa am incredere in fericire si perfectiune.

          - Asa e ca trebuie sa te las in urma, nu?
          - Si nu numai pe mine. Poate sunt doar eu, dar nimic si nimeni nu trebuie sa te tina in spate. Tu stii destul de bine cat de important e sa ai grija de tine.
          - Toata discutia asta pare atat de cunoscuta, ma simt ca si cum ne-am intalnit intr-o viata anterioara unde m-ai invatat sa privesc doar in fata. Nu stiu daca e bine sau nu, dar asta fac de ceva timp. Mi-as fi dorit sa nu imi fi aratat partea asta a mea pentru ca in acelasi timp ura mea pentru oameni se naste si creste incet.
          - Incepi sa intelegi..
          - Sa inteleg ce? Ma ametesti...Hai mai degraba sa imi arati cat mai mult din zambetul ala aproape perfect si invata-ma te rog si pe mine sa fac acelasi lucru. Padurea, impreuna cu tine, devine din ce in ce mai inchisa, iar casetofonul ala a prins banda si tacerea e mai trista decat gajaitul de dinainte.
          - E normal Dante, nu iti face griji, te vei descurca de minune. La fel ca tine, eu trebuie sa imi vad de drumul meu acum.
          - Mai stai, unde fugi asa repede? Nici macar nu am apucat sa ne cunoastem.
          - Ba da, Dante, ne stim de foarte mult timp..doar ca lucrurile s-au mai schimbat de atunci.
          - As vrea sa inteleg. Simt ca esti parte din mine, dar nu reusesc sa imi aduc aminte.
          - Nici nu e nevoie sa faci asta acum. Bucura-te in continuare..nu uita sa zambesti fara intrerupere si adu-ti aminte sa te intorci cand ridurile iti vor acoperi fruntea si clopotul va bate de opt ori.  

          Nu am uitat sa ajung in centru..caprioara imi povestea despre epicentrul padurii, o mica insula in mijlocul unui lac din jumatatea padurii. Imi spune ca putini ajung acolo, impiedicati de toate distractiile de aici care inghit suflete cu iluzii desarte, iar odata ce am intrat in padure nu ma voi multumi cu nimic mai putin decat totul. Ce rost ar avea altfel? Nimic nu poate fi mai incantator decat absolutul. Trebuie sa ajung in centru. Doar daca zgomotele din jur s-ar opri pentru o secunda sa imi pot trage sufletul in liniste, as fi recunoscator, dar am fost avertizat ca voi avea piedici. De acum inainte stiam la ce sa ma astept. De acum inainte trebuie sa le infrunt.

          - Hei! Cine e acolo?
          - Poftim?
          - De ce faci asta? ma urmaresti de vreme buna. Sa stii ca am de gand sa merg singur pe drumul asta. Tot ce e in jur ma incetineste.
          - Stai putin! Tu ma vezi?
          - Normal ca te vad, cateva tufisuri nu sunt de ajuns, si nici rochia ta alba nu ajuta sa te camuflezi in intunericul asta. Spune-mi, ce vrei?
          - Nu am vrut nimic, m-am obisnuit de ani buni sa urmaresc fel si fel de personaje si vietati in padurea asta ciudata, insa pana acum nimeni nu a reusit sa ma vada..si asta nu din cauza vreunui tufis. Cred ca mai degraba conditia mea de fantoma ajuta la a fi invizibila pentru toti ceilalti.
          - Fantoma? Am luat-o razna de tot..dar nu-mi pasa, trebuie sa ajung in centru...
          - Mai termina cu locul ala, te rog. Tot ce am observat in ultimul timp au fost siluete care alearga in jur spre o insula pe care nu o vor atinge niciodata pentru ca nu vor sti sa ajunga acolo, iar in graba lor catre premiul cel mare sunt in stare sa uite de fiecare simt in parte, ajungand intr-un final mici roboti ghidati doar de coduri sa alerge continuu pana se vor dezintegra pur si simplu.
          - De ce te-as crede? De ce sa nu cred ca esti aici doar sa ma imi incurci calea spre fericire?
          - Fericirea nu e un loc, Dante..fericirea e ceva ce ai tot timpul la tine, insa de foarte putine ori avem curajul sa apelam la ea. Ne simtim vinovati sau lipsiti de merit pentru a zambi. Nu trebuie sa ma crezi...m-am obisnuit urlu in continuare si sa fiu ignorata. In adancul sufletului stii ca am dreptate, dar nici macar tu care ma vezi, nu ai incredere si curaj sa crezi in ceea ce iti spun.
          - Stiu exact ce incerci sa faci, mi s-a spus ca voi intalni tot felul de momente care vor trage de mine sa raman pe loc.
          - Caprioara? Ma gandeam ca te-ai inalnit cu ea, dar nu o cunosti la fel cum o stiu eu. Nu are nici o intentie rea, insa a fost atinsa de visele oamenilor. Naiva, a crezut fiecare cuvant pana a ajuns la randul ei sa cutreiere peste tot si sa imprastie povesti nemuritoare despre un loc magic pe care nu l-a cunoscut.
          - De unde stii toate astea?
          - Ti-am spus ca nu imi scapa nimic in jur. Asta e blestemul meu pentru ca am ales sa merg pe un alt drum, pentru ca am ales sa raman in spate in timp ce toti ceilalti se imbulzeau spre nimic. Vad in ochii tai ca ai indoieli, dar in acelasi timp observ ca nimic nu te va opri sa cauti locul ala. Esti la fel ca toti ceilalti, dai la o parte ce poti avea pentru ceva ce nici macar nu esti sigur ca exista. Eu nu te pot opri sa le urmezi calea celorlati, insa pot spera ca atunci cand vei cauta agitat iesirea sa poti evada
linistit.
          - Daca stii ca nu ma vei influenta cu nimic din ceea ce spui, de ce sa mai incerci?
          - Pentru ca eu cred ca este datoria mea sa anunt ceea ce doar eu vad. Sper si cred ca voi reusi sa ajut pe cineva si imi este de ajuns daca am salvat un singur suflet din haosul asta. Nu uita, Dante, cand vei avea dovada ca totul e degeaba, fugi! Nu privi in urma, nu te gandi la ce crezi ca lasi in spate. Nimic nu este real...sper sa te convingi cat mai repede de asta, inainte ca padurea asta nenorocita sa se hraneascu cu tine.

          Avea oare dreptate? Era de urmat? De unde as fi putut sa stiu daca era sincera sau doar isi joaca rolul extraordinar de bine? Am plecat cu destule dubii, insa dupa cum am spus si mai devreme, drumul a pornit, iar in spate nu am de gand sa ma mai intorc. Adevarata sau nu, insula aia este singura mea sansa. Nu exista scapare de aici ci doar esec. Am ales sa ascult toate celalalte voci care incercau sa imi ofere un drum cat mai scurt spre centru, iar pe a ei sa o ignor, insa nu fara sa simt o ruptura in momentul in care decid sa reiau acel drum intunecat.

Ziua care nu exista - 3

           A fost o zi linistitoarea. Brunava pare mai mult decat ne-am fi imaginat ca putem gasi aici. Stiu ca fericirea sta in lucruri simple, dar niciodata nu am simtit asta atat de mult ca acum. de aici flash-urile negre par doar simple trasnete intr-o noapte de vara. Au trecut cateva zile in care eu si Ema am experimentat viata din aceasa comunitate mica si deja putem spune ca e cel mai frumos loc pe care l-am vizitat. Simplitatea si lipsa unui stres continuu ii da un farmec aparte. Ema s-a jucat tot timpul cu aparatul, astept sa termine proiectul si sa vad toate pozele geniale cu natura si toate ipostazele idioate in care m-a prins, i-am spus mereu ca urasc sa ma pozeze, dar de fiecare data ii dau apa la moara, e un joc vinovat pentru a obtine zambetele ei...si Ema a zambit mult aici. Nu stiu daca as putea sa revin sa vad fata trista a unei lumi plictisitoare dupa perioada asta. Imi place ca aici sunt ca intr-o bula imuna la idealuri moderne. Privesc cerul si il vad manjit de oameni, dar aici nu pot ajunge, ei nu-si doresc lucruri simple...poate si refugiul asta a pornit de la nevoia de a fugi de ei. Diminetile sunt incredibile, cabana, care e rupta de celelalte case, e inconjurata de munti. Peisajul de la ora sase intrece tot ce am vazut pana acum. Ceata acopera cateodata piscul muntilor si ai sentimentul ca esti departe de tot ce inseamna lume. Zona devine un loc magic, ferit de atingeri murdare, in care tot ce poate ajuta povestii este permis. Aici putem visa...


           Vara. O strangere de mana. Spaima. Inceput. Zambet.

           Nu stiam ca spre ce ne indreptam atentia va face intr-un mod sau altul un ocol, aterizand exact unde trebuie si cand trebuie. Pentru prima data m-a surprins cu totul un zambet exagerat..nu eram pregatit si habar nu aveam ce efect o sa aiba si ca ar putea sa schimbe cu totul perceptia unui copil mirat. "Nu ne veti prinde!" nici macar cand vom trece de optzeci de ani, nici macar atunci cand noi ne vom pune piedici idioate. Calcam stramb intentionat, dar abia invatam cat de magica e noaptea. Eu nu vreau sa plec de aici, observ destul de bine cele patru stele si nu am nevoie de mai mult, dar sunt destul de incapatanat sa privesc in stanga, cat timp vise spre calatorii zburau continuu. Au zburat si pasarile, a mai ramas un cuib racoros si atat.

           Toamna tarzie. Frig. Portocaliu. Inceput. Grimase.

           Niciodata nu am luat lucrurile de genul asta prea in serios, mai ales cand distanta e atat de mare. Nu mi-a placut niciodata sa fiu apropiat de cineva care e atat de departe. Cochilia mea imi e de ajuns incat sa ma chinui cu ganduri ratacite. Camera e mica, dar lumea secretelor bate in ureche de fiecare data si o lume intreaga isi deschide portile. Acolo imi e frig, iar geaca mea nu are atat de multe buzunare pentru toate mainile. Aveam doar vointa si o dorinta sa merg. Imi placea acasa. Inchis in aceeasi cochilia vopsita diferit ma uitam spre geam entuziasmat de ceea ce puteam avea, cu tine in dreapta obisnuita...prieten sau nu, urma sa cucerim lumea printre stangaciile noastre. Noaptea a devenit din ce in ce mai mult prietena cea mai de pret intr-o lume de care ma plictiseam pe zi ce trece. Intunericul era sigur, oferind curaj pentru actiuni de neinteles. Am invatat usor ca sila si scarba sunt sentimente pe care trebuie sa le acceptam, e raul necesar pe care trebuie sa il infruntam eroic intr-un camp de lupta plin de astfel de capcane, dar nu stiu daca tu ai inteles asta. Am vazut atat de multe filme incat cred ca mi-am indus idei stupide despre visele unora intrerupte de numele insirate in final. Stiam ca trebuia ca cineva sa preia fraiele, dar din inertie am cazut pe un drum plin cu pietre. Totul parea atat de simplu si am adormit amandoi in padurea fermecata.

          Iarna. Aburi. Indiferenta. Mucegai. Lumanare. Hartie.

          Am asteptat scrisoarea cateva zile dar parea ratacita prin nimic. Mereu am visat casuta micilor orase din State, in pustietatea unei copilarii de vis si unui viitor sec. Visam sa ne eliberam cariera catre un oras mare in care sa crestem suflete frumoase pentru ca apoi sa ne retragem acolo unde am inceput, iar sufletele acelea sa ne viziteze si sa ne povesteasca viata unui oras lipsit de prezenta noastra. Nu-mi place cum decurge totul, lumea ma sufoca si nu cred ca sunt in stare sa merg inainte in conditiile astea, stiu ca nu imi iese mare lucru, dar ma chinui. Poate aici ni se pare ca ne plictisim, dar crede-ma...am fost printre ei, iar toate povestile alea pe care oamenii mari le sopteau in colt de noapte erau adevarate. Colti, coarne si copite purtate in vazul tuturor, nici macar nu se mai feresc, atat de bine se simt in pielea lor rosie batatorita de soarele din sud. Nici eu nu sunt prea hotarat, schimb peisajul pentru ca oamenii viitorului sunt de fapt de sticla si reflecta lumina in toate directiile. Tu iti schimbi culoarea des, dar inteleg ca nu stii ce sa alegi, abia acum le cunosti pe fiecare in parte. Valurile darama intr-un final castelul de nisip intr-o noapte neagra furtunoasa. Lumea isi rupe aura purtata pana acum si isi arata fetele pe care nu mai poate sa le ascunda. E clar ca totul e o gluma proasta. Usor, strigoii isi fac aparitia din spate. Auzisem ca sunt adevarati dar nu am crezut ca pot fi atat de infricosatori. Nici tu nu arati atat de bine luminata de fulgerele de pe cer, incerci sa ascunzi totul fugind din raza vizuala, dar e prea tarziu..simt oricum cum ma transform in piatra.

          Primavara tarzie. Aburi. Sec. Incercare. Soare cu dinti. Vant. Ploaie.

          Nu mai cred in povesti, sau cel putin asa imi place sa imi spun de multe ori inainte sa adorm de frica aparitiei unui vis care sa se termine brusc dimineata. Ma uit din cand in cand spre fereastra, e placut sa privesti in gol...in ultimul timp tot apar siluete prin fata si plictisit de nimicul din jur incerc sa dau perdeaua la o parte sa le observ mai bine. Iti povestesc cuminte cum ii urasc pentru ca m-au condamnat in camera aia. Recunosc, si eu am fost de vina, dar am uitat sa zbor cand au aruncat cu petrol pe aripi. Nici macar sa imi dau seama ce e negru si alb nu mai pot. Asa ca hai alaturi, iti ofer scaunul dinspre fereastra sa observi ce se intampla in lumea ta. Iti dau cuvantul ca e cel mai bun mod de a vedea limpede, dar in acelasi timp, fara putere de a modifica ceva. Eu nu vreau sa ma accepte si din motivul asta cred ca sunt pregatit sa plec in calatorie, vizita ta m-a trezit cu totul, iar ei sunt doar niste piedici peste care trebuie sa trecem in calatoria spre insula aia. Ti-am promis ca vom ajunge acolo si chiar daca nu au trecut alte sase decenii si jumatate de la juramant, trebuie sa incercam macar.  Stiu ca sunt diferente mari, dar sigur putem trai in mai multe dimensiuni, iar acum tu reprezinti cel mai bine ce a pornit de la un joc stupid cu mingi aruncate in aer. Sigur ca nu esti tu,
am renuntat sa mai cred asta, dar cu puterea mintii tranformam orice in aur..nu? Imi spui sa privesc fiecare indiciu in parte si sa fiu egoist, pentru ca asa e cel mai bine. Te cred, in ultimul timp si eu am inceput sa cred asta si scuturand rusinea unui astfle de gand, iau in considerarea posibilitatea de a transforma gri-ul indiferent in negru absent.
          Tu ramai blocata....Ai scos capul doar sa vezi daca ceva bolnav se mai agata  de o ultima privire..nimeni nu mai spera cu adevarat in ultimele sanse si de obicei habar nu avem cand sunt acestea, dar ce mai conteaza cand tot ce se intampla in jur te impinge cu totul?
          Nimeni nu crede ca Rob te striga in miez de noapte si fiecare isi pune semne de intrebare intr-un haos total..ne place sa fim idioti de egoisti incat sa ignoram realitatea. Stiam de mult timp ca lumea minte si inseala si chiar daca am pretentii, totul se transforma usor in sperante asemenea unor minuni. Nici macar visul unei nopti pline de stele, de vara, nu mai isi face aparitia...a ramas doar o patura goala, cateva stele cazute fara nici un succes si un strigoi in fata. Te vad des cum iti intorci privirea spre ce crezi ca e o pierdere de vreme...scoti capul dupa colt cat sa nu fie observat, nu iti place sa te asociezi cu lumea asta de nimic.
          Traim degeaba copil...niciunul dintre noi nu va ajunge sa isi vada indeplinit visul, oricare ar fi ala, pentru ca suntem oameni, pentru ca niciodata nu ne multumim cu ce avem si pentru ca de fiecare data cerem din ce in ce mai mult. Probabil nici eu nu te voi vedea linistita si nici tu nu ma vei vedea impacat. Tu vei fi ajunsa din urma de nimic, iar eu ma voi zbate in ceva ce nici macar eu nu mai inteleg. Vezi tu?..toti murim, asa ca de ce sa ne chinui sa dam altora sansa sa arunce un lant in jurul gatului nostru? credeam ca suntem mai puternici decat atat..asa imi povesteai noaptea inainte de cel mai scurt somn. NU cunoasteam cu adevarat pana acum ce inseamna minciuna cu toate ca ma bateam cu pumnii in piept ca am trait destula...
          Am vrut sa te intreb de cateva ori cum mai e viata acolo in iglu, dar stiam ca nu pot ajunge cu altceva in afara de scrisori si stii cat de sila imi e sa redactez povesti. Cuvinte imprastiate aiurea nu rezolva nimic, ramanem la fel pentru ca nu ne place sa invatam din greseli, pentru ca nu ne place sa le consideram greseli. Oricum totul dispare. O zi, o saptamana...o luna, toate trec si se transforma in scrum...in nimic..pana si stelele isi pierd lumina in final. Cu totii ne lasam cuprinsi de intunericul asta.

          Anotimpuri. Viteza. Agitatie. Gri. Inchide ochii. Intinde-te. Viseaza.

          Oricat de mult am incercat sa gasesc un rost, nu reusesc, poate asta e farmecul. Nimic nu are sens cu adevarat oricat de mult am incercat noi sa gasim unul. Ti-am spus ca putem trece cu zambetul pe buze de mocirla asta si continui sa cred asta pentru ca e tot ce ramane in final de zi. O idee copilareasca pierduta prin rafturi subrede, idee pe care sunt sigur ca o hranim cu totii, unii mai mult iar altii mai putin. Sunt sigur ca si tu speri sa ai un suflet usurat, dar asta poate insemna in acelasi timp un suflet gol. Cine sa ne mai inteleaga?
          De aici, de langa rau, totul se vede mai viu, imi pierdusem increderea cand spuneam ca trebuie sa fie mai bine si ma priveai cu ochii goi. Si inca sunt obsedat de insemnatatea unui triunghi ce isi pierde timpul sa ne viziteze aproape zilnic, dar asta poate fi numai de bine. Am incercat si inca mai am momente cand imi doresc sa scot idei "stupide" afara, dar ce rost are daca asta ma transforma intr-un trist. A fost de ajuns sa vad ce efect asupra unora. De aici, timpul imi permite sa privesc in oglinda si sa analizez, fara sa ma ghidez dupa etalonul pe care mi-l baga ei pe gat. Mereu mi-a fost frica sa inchid ochii gandindu-ma ce as putea pierde, de ce as mai pierde timp sa o fac acum? Sunt de acord ca fiecare suntem diferiti, dar in acelasi timp cu totii avem cel putin un punct comun. Toti murim..mai devreme sau mai tarziu. Pana atunci trebuie sa culegem amintiri, ce rost are materia?

          Un vis ciudat. Fantome. Albastru. Arome. Amintiri. Fum.

          Le simt lipsa. Stiam ca tot ce dispare din jurul meu imi va provoca odata nostalgie, orice ar fi acel lucru. Brunava m-a facut sa ma gandesc si mai mult la ce e de facut in continuare si spre ce sa alerg, dar mi-a confirmat ceea ce stiam de mult timp. Nu le pot parasi, mi-au fost atata timp alaturi si as da dovada de lipsa de loialitate sa nu intind o mana de ajutor. In monotonia din casa am gasit siguranta pe care o cautam in nestire pe fereastra ce alimenta vise tot timpul. Nu pot sa le intorc spatele, deja fac parte din mine. Le-am promis fara sa imi dau seama ca daca va fi sa plecam o sa ramanem in continuare impreuna si am de gand sa ma tin de cuvant, oferit chiar si unor fantome..

          Deschid ochii, Ema cotrobaie prin jur si se maimutareste spre mine. Sunt sigur ca a observat ceva in neregula si e singurul mod in care stie sa imi ia gandul, dar nu stie ca nu poate fi stapanit, nici macar de mine. Cu toate acestea efortul ei mi se pare amuzant. Am tot incercat sa ne impingem zilele astea unul pe celalalt de la spate si am uitat de lumea de afara. Locul este minunat si o sa fie trist cand va trebui sa plecam. Am hotarat ca vom face asta maine, dupa o ultima seara in care sa ne luam ramas bun de la tot ce e aici. Am decis sa vanam locurile de genul asta pe viitor, nimic nu iti incarca bateriile mai bine decat sa privesti cerul de undeva departe de tot.

Pieces of what - 2

            Am ajuns in Brunava, soarele incearca din rasputeri sa isi faca aparitia peste cerul leton dupa o noapte linistitoare. Ema, inca adormita, se chinuie sa tina pasul mine in cautarea unui loc in care sa ne lasam lucrurile si probabil pe noi, pana ne facem un plan. Citisem pe undeva despre acest loc, cum ca plictiseala pe care o afiseaza ascunde cateva locuri minunate si mi-a atras atentia descrierea unei cabane in care se pot odihni trecatorii. Este ingrijita de un batran care se bucura cand poate veni in ajutorul cuiva cu un adapost. Am citit ca a fost casa lui de la douazeci de ani si pana cand a ramas singur, moment in care a decis sa se intoarca la vechea casa a parintilor, propria casa devenise prea mare si rece pentru a ramane acolo, dar nedorind sa o vanda a decis sa incerce sa faca ceva care sa ii ocupe timpul si sa respecte in acelasi timp amintirile pe care le-a lasat in spate. Ideea de a afla povestea cabanei suna bine pentru cei doi, insa ajunsi in regiune si-au dat seama ca habar nu au unde se afla locul cu pricina. 

            

            - Hei Dante! Incotro?

            - Catre omenire...cred, mergem pana nimerim pe cineva care sa ne indrume catre cabana aia de care iti spuneam. 

            - Mi-e racoare, Letonia nu e cum mi-am imaginat.

            - E destul de dimineata si suntem destul de mult inspre nord, cred ca de acum va trebui sa ne obisnuim cu asta, uite hanoracul meu, o sa iti fie mai bine pana ajungem sa despachetam.

            - Multumesc, dar tu? Nu ingheti?

            - Nu, eu m-am obisnuit un pic.

           Nu doar frigul ii deranja pe cei doi, oboseala acumulata si lipsa unui pat cu saltea si drept faceau si ele parte din inconveniente. Au reusit in final sa nimereasca la acel batran si sa gaseasca tot ce aveau acum nevoie. Din pacate nu au apucat sa discute prea mult cu el, nu se intelegeau si doar le-a intins cheia facand semn ca se va intoarce. Curios era faptul ca un om sa iti intinda pur si simplu cheia de la casa lui si sa te lase acolo, dar probabil era obisnuit. Din ce se stia, facea asta de foarte

mult timp, era clar ca ii placea sa isi ofere increderea unor necunoscuti, singurul criteriu fiind primul instinct. Parea un joc stupid pe care il repeta doar pentru ca intr-o zi cineva sa il dezamageasca, sau poate o face ca are alte motive, chiar nu mai conta. Aveau o mini cabana cu strictul necesar inauntru, un pat si paturi mari perfecte pentru noptile racoroase de toamna.

           Emma a hotarat sa ramana in camera, se pare ca somnul nu a ajutat prea mult, plus ca a prins si o raceala, a ramas ca Dante sa faca pe salvatorul si sa caute ceva pastile prin zona..ar fi trebuit sa aiba la el, doar ca habar nu are unde le-a pus si dupa ce a rascolit prin bagaje a realizat ca e posibil sa fie uitate prin ultima camera de motel.

          

          - Hei Ema, eu o sa ies sa cercetez un pic, te las singura putin timp, ma intorc repede.

          - De ce? Mai ramai putin, avem timp sa iesim mai tarziu, nu e graba.

          - Da, dar vreau sa fii si tu in stare sa pozezi toate tampeniile. Cred ca ai inceput sa faci si febra, esti rosie toata. Ma indoiesc ca voi gasi ceva pastile pe aici, dar cineva sigur o sa fac rost cel putin de un ceai. O sa te simti mai bine.

          - Hmmm...in regula, dar mai stai zece minute, vino in pat.

          - Ce simpatica pari acum fara aparare, tintuinta de pat.

          - Acum iti permiti sa faci misto? Nu iti e deloc mila?

          - Un pic, dar comicul situatie bate mila acum.

          - Ha! Sa nu te vad! Fugi pe afara.

          - Ma intorc repede, promit.

          - Ok, o sa te astept aici, la fel de comica si racita.

           Iesit pe usa, ma tot gandesc cum o sa reusesc sa inteleg ceva din limba ciudata intalnita mai devreme si la acel batran. Nu as vrea sa umblu dupa pastile si ceaiuri si sa ma intorc cu cartofi si paine. Tot in jur se pierde prin mintea lasata singura. Incet, zboara de la idee la idee fara nici o logica. Se blocheaza insistent pe libertatea omului...da, stiu, ce legatura are asta cu ceai, paine sau cartofi. Atat dereglata e mintea, dar asta imi trece prin cap acum. Realizand, trage un pic de idei inapoi, hotarat sa ramana la scopul iesirii si cu o ideea numai buna de discutat cu o impatimita in aprofundat, cum era Ema.

           Dupa zeci de minute umblate prin acea localitate mica, dar oarecum cunoscuta datorita acelei cabane si a batranului nebun, Dante se intoarce la Ema cu o punga de plante...medicinale spera el. Ideea e ca a incercat prin semne destul de clar ceea ce doreste cu toate ca cei pe care i-a intalnit se uitau spre el cu retinere. Nu cred ca nu erau obisnuiti cu straini pe acolo, dar poate nu s-au obisnuit cu ei. A intalnit o doamna mai deschisa un pic sa inteleaga semnele alea si a intins o punga, gesticuland sigur ceva de bine. Pastile nu a reusit sa gaseasca, dar e hotarat sa faca cel mai sanatos ceai pe care Ema l-a baut vreodata. In cabana, Ema parea un pic mai vioaie, a facut putina ordine prin bagaje si prin jur si pregatea ceva de mancare pe o mica soba dintr-un colt al cabanei.

          - Buna Ema, ce faci? de unde ai facut rost de atata energie?

          - Buna, am facut putina ordine pentru ca m-am gandit ca e bine sa ma mis un pic si am gasit pastilele de care spuneai mai devreme in hanoracul pe care mi l-ai imprumutat de dimineata. Am luat una si am continuat treaba, acum vad ca ma simt mai bine, Tu ce faci, cum a fost turul zonei?

          - Super, ma bucur ca esti bine.Turul a fost strict pentru pastile, nu am reusit sa vad mare lucru si nici norii de pe cer nu mi-au marit cumva cheful de a studia zona. Astept sa fac asta cu tine. Am gasit si niste plante pentru un ceai. Mi-a mimat cineva cum ca e bun pentru sanatate.

          - Ti-a mimat? Cum ar putea cineva sa iti mimeze asta?

          - Nu stiu exact, doar femeia de la care l-am luat ar putea. Oricum mima o fata fericita si imi facea semne sa il beau.Hai sa mancam ceva ca plimbarea de mai devreme mi-a deschis apetitul, apoi facem un ceai si probam leaganul din fata, ne limpezim un pic mintea.

          - Perfect. Dupa zile bune de plimbat fie cu trenul, fie pe jos, parca simt nevoia de cateva ore bune de liniste.

          Dupa ce au terminat de mancat, cei doi si-au luat canile cu ceai, paturi si s-au facut confortabili in leaganul din spate. Vremea nu era frumoasa neaparat, dar avea un farmec unic. Norii acopereau complet cerul si in combinatie cu padurea de langa ofereau o stare linistitoare de izolare. Departe de tot, aproape doar de gandurile si visele lor, fara sa fie intoxicati cu aerul murdar de superioritate si aroganta nascut in timp in laboratorul uman. Aici nimic nu conteaza si nu ar avea nimic puterea. Aici sunt decat ei doi si nu ar avea cine sa creasca sentimente inutile inventate de oameni. Nici animalele care isi mai fac aparitie din cand in cand, nu sunt interesate de astfel de lucruri. Ele apar, se uita ciudat inspre cei doi si se intorc la treburile lor. Chiar si ploaia care a inceput nu dereanjeaza, ea coboara in picaturi rare si mici doar sa trezeasca simturile si nimic mai mult. Nimic nu ii mai misca de acolo. Ceaiul acela cald a relaxat fiacare muschi din corpul celor doi, inca de la prima inghititura. Zambetul si linistea mimate de de acea doamna aveau sens. Tot ce se intampla in momentul ala se completa perfect pentru a creea o imagine de basm. Sigur si ceilalti care au ajuns aici ai simtit starea de aici. Din acest motiv probabil o simpla cabana este cunoscuta de multi altii. Aici nu iti pasa daca trece timpul sau nu, aici doar te bucuri de el.

          

          - Dante, de ce am renuntat sa mai traim atat de aproape de natura? Uite cat de linistiti suntem acum. De ce in loc de verdele asta superb, am ajuns sa ne inpotmolim in tot felul de nuante gri si maro. De ce ratingul pe care ni-l ofera cei din jur este mult mai important decat propria noastra evaluare. In final, nu vom ajunge sa dam socoteala decat unor suflete strivite de limitari impuse de lenea care ne refuza dreptul de a gandi pentru noi. Si nu sunt genul de om care sa judece pe altii pentru alegerile lor, dar asta ma afeceaza si pe mine. Sunt oarecum obligata sa printre cimentul ala sufocat, doar pentru a putea avea acces la o societate pecare nu o doresc in mod special, dar inspre care sunt impinsa.

          - Stii ca nu am gasit niciodata raspuns dileme de genul asta, am tot cautat, insa nu am gasit. Mereu am crezut ca raspunsul se ascunde in fiecare din noi, dar prea putini si-au facut un scop din a-l cauta. Prea putini sunt interesati sa caute propriul zambet, incurcati fiind de cautarea altor zambete, false sau nu, cu care sa se hraneasca.

          - Nu vreau sa pierd starea de acum, implinirea simpla care vine din suflet doar pentru ca sunt aici cu tine, intr-o atmosfera de vis. 

          - Dar stii ca nu e dupa noi, Ema, pe tine ma bazez ca vei stii sa ne aduci cu picioarele pe pamant cand va trebui sa ne facem din nou aparitie printre ei. Trebuie sa luptam amandoi cu ei, asa ne cresc sansele sa ii ignor total si doar sa culegem parti pe care sa le asamblam singuri in lumea noastra din care la un moment dat sa nu ne mai intoarcem. Vreau sa putem sta ca acum permanent, dar pentru asta e nevoie sa iti pierzi spiritul. Afara e o lume plina de hoti de suflete, iar unul ca al tau va fi vizat de toti, nimeni nu suporta un zambet intr-un loc unde sunt obisnuiti cu falci mari indreptate inspre pamant.

          - Stii si tu cat mult pare o munca fara sfarsit, un lucru pe care sa il faci tot timpul fara sa speri in vreun rezultat anume.

          - Daca de asta depinde zambetul tau, atunci merita. Nu as suporta sa te vad fara el. Si eu simt uneori cum imi pierd indemanarea, nu simt, nu vad si nu aud. Sunt incantat doar de un viitor pe care mi-l imaginez si pe care incerc sa il completez pe zi ce trece cu timp din prezent. Tu ce vezi in viitor? Cum te vezi peste cativa ani?

          - Undeva unde nu imi pot imagina acum. Nu vreau sa imi fac planuri, vreau doar sa merg odata cu timpul. 

          - Pare interesant, dar sigur ai si tu ceva in cap...idei sau dorinte.

          - Am una singura. Sa fiu fericita fiecare secunda. Te-am auzit de atatea ori cand spuneai ca vrei sa simti prezentul...despre asta vorbesc. Uite, priveste cerul, uita-te la stele si gandeste-te de cat timp sunt ele acolo si compara timpul asta cu al nostru. Vezi cat de diferita e viata? E mult mai mult decat scheme omenesti, planuri de viata sau necesitati banale.

          - Si totusi, timpul asta e singurul pe care il simtim, ar trebuie sa facem tot posibilul sa fie cel mai bun.

          - Exact, dar nu dupa cum ne invata ei. Aici, acum, nu se traieste. E doar o cursa spre nimic. Nu ii vezi cat de mult incearca sa iasa in fata? Ignora-i, Dante, sunt blocati in arogante. Vor ridica privirea doar cand altcineva ii forteaza sa faca asta si atunci e degeaba, ai vazut si tu asta. Un incuiat nu va reusi sa deschida cu adevarat usa catre exterior la fel cum tu nu te vei simti bine printre ei. 

          - Daca as fi gandit asa tot timpul nu ti-as fi dat nici o sansa. Te-as fi privit din scaunul meu cu scarba gandind ca poti fi oglinda unor experiente anterioare. Imi imaginam cateva minciuni interesanta si puteam sa ma lipsesc de tine.

          - Poate o sa fiu si eu la fel, inca nu ma cunosti destul de mult.

          - E greu sa cobori atat de jos, nu imi fac griji.

          - Voi incerca. Auzi, Dante?  Putem sa nu mai plecam niciodata de aici? Am putea sa visam toata viata, sa nu fim nevoiti sa ne mai intoarcem privirea catre ei niciodata.

          - Stii bine cat de mult imi doresc sa fac asta, adevarule e ca avem nevoie de ei, avem nevoie de negrul lor pentru a putea invata ce inseamna lumina. Pana sa vad rautatile lor nu stiam cum sa imi imginez o viata perfecta. Nu putem ramane acum, in plus cred ca proprietarul cabanei nu isi doreste sa ii ocupam cu forta locul, dar ne vom intoarce aici Ema, de fiecare data cand e nevoie si poate la un moment dat nu vom mai pleca. Trebuie doar sa fim pregatiti.

          

          Amortiti de ceaiul baut si obositi de calatorie Dante si Ema au adormit sub picaturile de ploaie si inveliti cu plapuma luata din casa. E o experienta unica si cel mai probabil atmosfera se datoreaza si ceaiului care le-a facut mintile sa zboare din colt in colt, in contradictie cu fizicul relaxat total.

          ..............

          M-am intors pentru un moment in camera cu fantome dintr-o nostalgie bolnava de a gasi lumina in locuri obscure, dar nimeni nu mai e aici. Ele nu au aparut, slabite fiind de neimportanta pe care au capatat-o. Nu mai pot prinde decat cateva randuri ce se scriu automat intr-un carnetel din coltul bibliotecii. Le vad din departare cotrobaind, mormaind vraji ciudate pe care nu reusesc sa le mai inteleg. Au crescut sa ajunga ceea ce fals urau din totdeauna..vraji pierdute prin timp si spatiu private de libertate, legate de nivelul de jos. Ma uit in jur si imi aduc aminte de unde am plecat si imi dau seama ca am ajuns mult mai sus decat cutia aia de chibrit cu sau fara participarea lor. Imi place sa spun "din cauza lor", chiar daca sunt multumit de unde am ajuns. Voi, oare sunteti multumite? Acceptati cu placere faptul ca, legate strans de imagine, am ajuns niste umbre? Cu siguranta si voi ati avut visele voastre, doar eu pot enumera cateva. Stiu ca si voua v-ar fi placut sa ajungeti pe insula, lipsite de griji, dar sunt sigur ca ati crezut ca v-ati fi pierdut din indemanare. Indemanare pentru ce? pentru a va chinui si a chinui tot in jur? Am strigat continuu ca veti fi mancate de egoism...usor, va stergeti din peisaj, fara ca lipsa voastra sa fie simtita. Eu, nu mai stiu daca sunt pe drumul cel bun sau urmez si eu niste carari batatorite stramb...tot ce pot face e sa am incredere in mine ca stiu ce ar fi mai bine,  dar simt ca odata cu voi si eu pierd din indemanarea mea de a privi cu zambetul pe fata noroiul de la orizont. Nu mai am rabdare si simt ca in calatoria asta chiar si acele zambete talambe sunt greu de gasit. As putea sa renunt si sa raman aici, totul ar fi mult mai usor asa, am jurat de multe ori ca nu voi parasi camera asta, dar de fiecare data am fost imbiat de mirosul dulce ce intra primvara pe geam, am crezut ca aromele astea pot veni doar dintr-un loc minunat si ca daca raman aici ma voi ofili in necunoastere. Am ajuns sa imi dau seama ca, la fel cum fac intotdeauna, am visat la ceva mai mult intr-o lume incapabila sa ofere totul, dar asta e doar problema mea..