When September Ends - 1

         Bună,

         

         Revin către tine cu povestea călătoriei. Antiteza dintre noi mă face să îţi arăt toate părțile, bune sau rele, a ceea ce tu visezi şi pui pe locul doi. Sunt sigur că vei învăța ce vei dori din tot, la fel cum şi eu am asimilat de la tine ce am crezut că e de asimilat. Vezi tu? Amândoi am plecat pe drumuri opuse, suspinând după cealaltă alegere posibilă, așa că tot ce putem face e să trăim fiecare prin celălalt pentru a ne simți compleți…nouă ne trebuie mult pentru asta. Așa că hai alături de mine printre amintiri recente.

         Am plecat din Letonia fără să mai vizitam alte locuri. Am hotărât că altceva mai frumos de văzut aici care să fie peste locul în care am trăit alături de Mark şi Hannah, nu putem găsi. Ne-am tot gândit încotro să mergem, dar ne plictisisem să umblăm fără nici un rost prin lume. Timpul petrecut acolo ne-a făcut să ne dorim să facem şi ceva productiv.  Ema a căutat pe internet şi a găsit un loc la un ziar din Praga, unul mai puțin cunoscut. Se căutau doi străini care să detalieze din punctul lor de vedere viaţa de acolo. S-au gândit să ofere o pagină acestei rubrici şi să ofere acestei idei o șansă. Ema a reușit chiar să obțină şi un interviu. Singura problema ar fi fost că era necesar să ajungem în două, trei zile acolo, iar singurul mijloc de transport care ar fi putut să ne ducă așa de repede era avionul. Acesta, plus alte drumuri mici cu microbuze, autobuze etc. Situaţia era că nu aveam destui bani. Mai aveam ceva economii puse deoparte, dar biletele de avion ar fi însemnat aproape tot. Salvarea noastră a venit de la Mark, care  văzând cât e mare era dorința noastră să reușim în Praga, a decis să ne împrumute cu banii de bilete. Ne-a spus că ei nu au așa mare nevoie de bani acum şi că acesta e un motiv în plus să ne întoarcem la ei, asigurând-se în felul acesta că ne vom revedea. Nu am stat pe gânduri şi am acceptat ajutorul lui. Astfel, după o zi de mers prin Letonia, am ajuns în Riga pentru a zbura către un nou vis.

         Ajunși în capitala Cehiei, ne-am grăbit să găsim un loc unde să dormim pentru a ne putea odihni pentru interviul ce urma să aibă loc a doua zi. Am găsit un hotel, asemănător ca celelalte pe care le-am frecventat călătoria asta şi ne-am pregătit pentru testul acesta. Test pe care l-am trecut surprinzător de bine şi de repede. Se pare că cei de la Rozdilny, căci așa se numea publicația, duceau lipsa de oameni doritori sau capabili să ducă rubrica la bun sfârșit şi ne-au ales fără să se gândească prea mult. A contat foarte mult abilitatea Emei de a face poze şi cea a mea de a lega cuvintele cât mai mult. Astfel am devenit noii angajați ai ziarului Rozdilny, după cum spuneam, o publicație micuță din capitala Cehiei. Am hotărât cu ei să fim plătiți cu puțin, însă să ni se asigure cazare şi o masă pe zi, iar restul să fie ca bani de buzunar. Cei de acolo au fost miraţi că avem astfel de cerințe mai puțin obișnuite, dar vorbind cu ei şi-au dat seama care este situația noastră şi au decis să accepte, mai ales că managerul a fost încântat când a auzit povestea noastră şi ceea ce ne dorim pe viitor. A spus că știe locul perfect unde să locuim şi ne-a oferit o cameră, nici prea departe nici aproape de centru. O locuință într-o casă veche, în stil vechi, cu tavanul înalt şi plină de mobilier ce crea un aer de anii 1940. Ema a strâmbat un pic din nas când a văzut-o, însă era singurul loc în care puteam sta oarecum gratis așa că am acceptat. Eu eram încântat de sentimentul pe care îl trăiam de fiecare dată când eram în garsoniera. Mă simțeam întors în timp, eu, care mereu mi-am dorit să experimentez şi o astfel de viaţă…cel puțin cât timp eram înăuntru, pentru că afara toate luminile şi  agitația zonei mă trezeau la realitate. Tot timpul am avut impresia că tavanul acela înalt face loc unor gânduri care nu sunt neapărat nobile, însă cu siguranța pătrund omul şi îl ajută să se cunoască. Un tavan pe care mi-l imaginam că l-au privit mari genii ca Eminescu, Rebreanu sau Eliade. Mereu am crezut că ei şi-au tras măreția din nopțile singure şi negre petrecute în prea mult spațiu. Camera era perfectă pentru ceea ce îmi doream eu, iar Ema a completat fericirea mea.

        Job-ul ne-a purtat prin fel şi fel de locuri. Am colindat alături de Ema prin tot felul de baruri, evenimente şi cunoscând diferite tipuri de oameni. Seara era o plăcere pentru noi, care aveam ocazia să vedem viaţa de noapte din Praga, iar ziua o împărțeam între somn şi redactarea articolelor. Ema cu pozele, eu cu înșiratul cuvintelor. Vremea de afara mă ajuta să intru în nostalgia celor amintiți mai devreme, iar septembrie se anunta, in continuare, o lună ploioasă pentru Praga. De cele mai multe ori a trebuit să alergăm uzi pentru cuvintele scrise ziua la o cafea caldă privind pe geam cum natura ne ceartă, iar somnul era incredibil de liniștitor ajutat de ploaia care bătea în geam sau uneori prin el. Am ajuns să cunoaștem de la senatori şi miniștrii la oameni care cerșeau pe stradă şi de la fiecare dintre ei am avut de învățat câte ceva. Trist este că cei din urmă păreau să fie mult mai inteligenți şi legați de realitate decât primii, dar am învățat de mult regula asta, nu e o surpriză atât de mare.  Am ajuns să iubim job-ul acesta. Este, dacă pot spune așa, o bucată ruptă din visul tău, doar că nu am putut să mă abțin şi să nu adaug fragmente din propriul meu vis….Septembrie a fost o lună frumoasă, un pic prea întunecată pentru vara ce a trecut, dar exact ce a trebuit pentru orașul acesta alături de momentele lui. În tot acest timp, Ema a continuat să îmi înveselească fiecare zi. Am hotărât că nu vom alege vreun nume de doi cum ar fi iubiți, cuplu, soți…pentru că am văzut cât de mult rău pot face cătușele acestea moderne. Am decis să ne susținem unul pe celălalt fără să fim obligați să o facem. Ne-am decis să fim o companie cât mai plăcută unul pentru celălalt şi să lăsăm destinul să decidă pentru noi ce va fi pe viitor.

             De ce îţi scriu ție? Pentru că după cum spuneam mai devreme, îmi place antiteza dintre noi. Îmi place să cunosc cât mai mult şi pentru că am ajuns să te văd ca pe un camarad în arme, vreau ca şi tu să cunoști cât mai mult. Ema deja e alături de mine așa că nu îi pot povesti ei ce se întâmplă. Ea trăiește alături de mine şi nu îmi pot dori mai mult, dar m-am trezit prea devreme astăzi şi vocea din noaptea asta a semănat cu a ta. De ce nu îi scriu Emei? Simplu. Pentru că ea e deja cu mine aici. Pentru că am învățat că un om nu poate fi compus dintr-o singură experiență, iar eu am nevoie acum de cineva care să se uite neîncrezător la ceea ce fac…pentru că mă cunosc ca fiind un încăpățânat, iar privirea ta sceptică mă obliga să evoluez…poate pentru că uneori am nevoie să petrec timp alături de imagini contradictorii pentru a mă șlefui…sau poate pentru simplul fapt că sunt nostalgic şi îmi place să mă ascund în trecut. Oricum ar fi, mă bucur că am vorbit cu tine. A trecut ceva timp…

                                     Cu drag,

                                                        Dante.  

-                                -       Dante, ce faci acolo? Tu chiar nu ai somn? Spuse Ema, trezită la rândul ei un pic mai devreme şi surprinsă că eu sunt înaintea ei în picioare.

-                               -        Încercam să mai schițez câte ceva în carnețelul meu. La fel ca tine şi eu am proiectul meu.

-                               -        Carnețelul acela? Annie şi celelalte fantome?

-                              -         Da, sunt sigur că o să iasă ceva bine.

-                              -         Atâta timp cât nu te blochezi acolo sunt sigură că va ieși minunat.

-                              -         Mulțumesc Ema, apreciez susținerea ta.

-                              -         Oricând Dante..

Dreamer - 16

              Nu mai am răbdare. Mark m-a făcut curios în legătura cu seara asta prin seriozitatea cu care îmi explică cum va trebui să mă îmbrac. M-a avertizat să port ceva elegant, spunând-mi că Hannah ține mult la serile surpriză organizate de ea în amănunt. Alertat de cuvintele acestuia, caut ceva prin bagaj şi cu toate că nu m-am gândit că o să am nevoie de haine elegante în călătoria asta, reușesc să încropesc ceva astfel încât să o mulțumesc pe Hannah, apoi cobor alături de Mark în curtea amenajată minuțios şi așteptam fetele să își facă apariția. Odată ajunse, au reușit să eclipseze total ceea ce eu credeam inițial că e o ținuta ok. Ele arătau pregătite de o petrecere de clasă înaltă, nicidecum de o seară un pic mai mult decât obișnuită alături de persoane în fața cărora nu mai era nevoie să impresioneze cu nimic, însă în același timp, fetele,  aveau un aer de simplitate pe care nu îl pot îndepărta așa ușor. Ochii îmi rămân ațintiți pe Ema pe care nu o mai văzusem niciodată atât de frumoasă. Părea exact tipa pe care mi-o imaginam în copilărie când mă puneam în pielea prinților din povești care urmau să ia de nevastă pe cea mai frumoasă, modestă şi încântătoare fata din întreaga împărăție. Aceasta purta o rochie albă de satin cu bretele subțiri şi un decolteu în formă de V care îi evidenția sânii, deși nu purta sutien. Bretelele prelungite pe spate formau un x, lăsând la vedere umerii înguști peste care cobora părul blond şi drept. Rochia, cu o palmă deasupra genunchilor, deloc mulată, lăsa la vedere picioarele, nici prea lungi nici prea scurte, pe care se putea observa un bronz superb obținut în urma zilelor de vară, fără să fie nevoie de ajustarea modernelor saloane de bronzat unde se înghesuie fetele zilelor de astăzi în speranța că vor ieși de acolo alte persoane. Dacă până în momentul acela am plăcut-o şi am apreciat felul în care se comporta, acum am simțit cu adevărat acele tresăriri în stomac pe care unii le numesc simplu, fluturi. În momentul acela am simțit că mă îndrăgostesc, sentiment pierdut prin negura unei minți anemice, îmbolnăvită de prea multe tresăriri în gol, imagini false şi cuvinte aruncate în van. Corpul meu a început să nu mai asculte de nimic şi fără vreun control m-am ridicat pentru a o invita să ia loc, ba chiar am tras scaunul de lângă mine în spate pentru a mă asigura că se va așeza în fața mea să o pot privi toată noaptea, pentru că dacă mi-ar fi luat cineva imaginea ei din față în acest moment, aș rămâne total gol pe dinăuntru. Așadar o așez încet la masa în timp ce Mark se îndreaptă spre magnetofonul vechi pentru a porni melodiile lor preferate din genul indie de care mi-a vorbit mândru de câteva ori şi care se mulează perfect pe atmosfera liniștita de afară şi de îndată ce melodiile se fac auzite pe lângă greieri şi bufnițe, mica petrecere poate începe.

-          Pai de ce ne așezăm băieți? Se aude vocea indignată a lui Hannah. Nu aveți de gând să ne invitați la dans? Sau nu suntem destul de atractive pentru voi?

-          Știi cât de mult îmi placi Hannah şi în același timp știi foarte bine cât mult am nevoie de câteva pahare înainte de a-mi prezenta mișcările inconfundabile pe ringul de dans. Așa că hai să ne bucurăm înainte de toate de câte un pahar de vin şi apoi să te pregătești că te voi ameți de tot.

-          Ha! Ai spus perfect ameți, doar tu știi ce faci acolo.

-          Hai nu mai râde de mine, mereu insiști să dansăm așa că nu poate fi atât de rău, ba mai mult, cred că iți place la nebunie şi dansul şi să faci mișto de nesiguranța mea.

-          Şi ție îți place la fel de mult. Doar că îți place că să nu se aștepte lumea la prea mult de la tine.

-          Aș putea să îi dezamăgesc astfel. De ce să fac asta?

-          Pentru că nu trebuie să iți pese. Mișcă un picior în stânga şi în dreapta fără să iți fie frică de reacții. O să vezi că o să iți placa mai mult.

           Mark se lasă purtat de vorbele Hannei şi îi urmează pașii că un bun învățăcel. Într-adevăr se descurca bine. Soția lui avea dreptate. Lui Mark îi plăcea prea mult să se vaite, dar în final ducea treaba la bun sfârșit. Între timp, Dante își împărțea privirea între momentul frumos dintre cele două gazde şi superba Ema. Lui nu îi place să danseze, dar cred că se aseamănă un pic cu Mark din acest punct de vedere. Probabil şi lui i-ar plăcea dacă nu ar da atât de multă atenție la ceea ce face el şi s-ar concentra pe partener. Dante știe că ar fi doar o umbră pe lângă Mark şi prefera să privească de undeva din spate, unde compania Emei e mult mai ușor de gestionat. Asta doar pentru câteva minute pentru că la rândul ei, Ema, se plictisește şi încearcă să îl ridice pe Dante de pe scaun.

-          Hai şi noi alături de ei. Uite cat de drăguți sunt.

-          Şi să le stricăm distracția? Hai să nu! Nici măcar nu vreau să îmi stric imaginea asta frumoasă.

-          Hai Dante, ești plictisitor şi dacă nu renunți la calculele astea o să îmbătrânești pe scaunul ăla, departe de imaginea din față pe care se pare că o adori atât de mult.

-          Nu o să mă convingi niciodată.

-          Ba cred că da…îți aduci aminte de sticla aia de rom cumpărată în tren în Lituania?

-          Rom?

-          Da. Mi-ai spus tu într-o seară că ti se pare o băutură nobilă cu toate că era preferata piraților. Ai spus că şi pirații ți se par în același timp nobili, contrar a tot ceea ce se spune de ei. Bolboroseai ceva de onoare şi chestii şi acolo te-am pierdut.

-          Recunosc ideile şi discuția, dar nu îmi aduc aminte de sticla de rom.

-          Pai nici nu ai cum. Am zis să iți fac o surpriză într-un moment când ai nevoie, iar mie mi se pare că ai nevoie de ceva mai mult care să te împingă de la spate.

Fără să spună mai multe cuvinte Ema se furișă în casă, neatinsă de privirea celor doi îndrăgostiți care dansau neîncetat sub un felinar. În scurt timp se întoarce cu sticla de rom, două pahare, o lămâie şi o altă sticla de coca-cola pentru a pregăti singurul cocktail pe care îl știa, iar din acel moment timpul a început să alerge.  Mai întâi a fost vorba despre discuții pe care până în momentul acela le ascundeau unul de celălalt. Ema îl trăgea de limba în legătura cu Annie, singurul lucru care credea că îl împiedica pe Dante să fie fericit, iar el, încerca să afle lucruri despre trecutul ei, despre care nu a vorbit nici o secunda până acum. Paharele de rom au început să se ducă unul după altul timp în care atmosfera devenea tot mai destinsă, până în punctul în care Dante se ridică şi îi pune Emei cea mai neașteptata întrebare:

-          Vrei să dansezi?

-          Sigur! Așteptam asta de ceva pahare. Sunt curioasa acum dacă şi tu ești un plângăcios la fel ca Mark sau dacă într-adevăr mă vei călca pe picioare la fiecare acord.

        Cei doi s-au alăturat sub felinar celorlalți romantici iar melodiile alese de Mark compuneau o atmosfera de vis. Dante, care se tot ascundea de momentele acestea, o ținea aproape de pieptul ei pe Ema şi conducea dansul spre propria mirare. Ema a știut când să arunce asul din mânecă…sau romul. Era o seară atipică. Vorbele, nelipsite în fiecare seară, nu își aveau rostul acum. Tot ce conta pentru Dante era să păstreze cât mai mult timp imaginea din fața lui. Prințesa pe care o visa când era mic e fix aici şi doar el o poate apropria sau îndepărta, așa că o ținea strâns de mijloc, astfel încât să se asigure că nu va scapă…cel puțin nu în seara aceasta.

-          Ce spui să dormi în seara asta la mine în camera? Habar nu ai cat de confortabil e patul meu. Dante încerca stângaci să o ademenească pe Ema lângă el.

-          Pai şi tu unde ai de gând să dormi? Continuă şi ea discuția în aceeași direcție ascunsă.

-          M-am gândit să iți ofer ție jumătate şi mie jumătate, astfel încât să ne putem bucura amândoi de el.

-          Te-ai gândit tu?

-          Da…şi astfel nici nu va trebui să te desparți de brațele mele. Așa vom putea să visăm amândoi la următoarele destinații şi chiar să le punem la punct.

-          Tu vrei să vin în camera cu tine să visez la ceea ce se va întâmpla în viitor?

-          Hmmm…voi chiar nu știți să ascultați sau să citiți printre rânduri?

-          Îmi place să iți tachinez stângăcia. Mă amuză să vad cum încerci să mă convingi de ceva ocolind subiectul.

-          Râzi de mine?

-          Un pic. Cred că meriți, mai ales dacă îmi aduc aminte ce mi-ai făcut înainte să ajungem aici. Imaginează-te singur aici alături de ei privind închis în mintea ta cum Mark şi Hannah își oferi unul celuilalt momente romantice.

-          Probabil aș fi plecat în camera mea să îmi visez propriile momente. Aș fi fost invidios pe ei dacă eram singur. Oricum sunt şi în momentul acesta, dar acum îmi pot ocupa mintea cu imaginea ta. Apropo…arăți superb în seara asta.

-          Venind din partea ta asta înseamnă imens. Știu cât de greu iți e să complimentezi orice așa că îți mulțumesc frumos.

-          Știu eu un alt mod prin care îmi poți mulțumi. Hai să îi lăsăm singuri pe cei doi porumbei bătrâni.

       Fără să aștepte confirmarea, Dante o lua în brațe şi o purtă pe Ema ușor spre camera. Cei doi au început să se amuze în momentul în care se apropiau de pragul de la intrare. Ea, îmbrăcată în alb, în brațele lui Dante, trecând pragul. Totul era atât de cunoscut. Mereu au văzut la cei din afară cum se chinuie să falseze asta. Înconjurați de flori rupte din mediul lor pentru a cerea o atmosferă specială, iar tot timpul cel mai important lucru era o picătura de cerneală pe o foaie de hârtie. Habar nu au…Legătura care s-a format între Dante si Ema în momentul acela, zâmbetele pe care şi le ofereau şi atenția totală acordată reciproc făceau ca orice obicei din lumea celor de rând să nu aibă sens…dar câte lucruri mai au sens acolo? Şi cui îi mai pasă?  Dante purta pe brațe ceea ce își dorea atât de mult şi odată cu ea a apărut şi liniștea şi viața pe care a sperat să o găsească alergând.

        Cei doi au petrecut seara împreună, într-un romantism diferit de cel al gazdelor, însă care i-a apropiat pentru prima oară cu adevărat. Poate era nevoie de cineva care să îi împingă de la spate, care să le arate că e posibil şi că visul pe care îl aleargă e mereu la îndemână. Camera lui Dante a devenit şi camera Emei pe tot parcursul șederii lor. Au petrecut aproape o luna acolo fiind ucenici de nădejde pentru gazde. Dante a aflat în tot timpul acesta că poate fi şi fermier dacă ar avea răbdare, iar Ema a experimentat o viață de care oamenii se feresc de ceva vreme, alternând momentele în care spăla vase şi făcea mâncare cu pauzele de proiect. Cu pozele făcute aici ar termina multe proiecte, dar acestea sunt incredibile, așa că înțeleg de ce e de era așa dedicata. Au învățat să fie răbdători, să aprecieze lucrurile bune din jur şi cel mai important, au învățat să descopere lucrurile bune din jur, să nu își mai piardă timpul cu toate chestiile nefolositoare. Cel mai greu a fost la plecare. Nu puteau rămâne pe veci în locul acesta. Aveau de terminat o călătorie, iar Mark şi Hannah aveau de trăit liniștiți o viață aici. Dante nu își închipuia că poate lega relații strânse cu necunoscuți intra-un timp atât de scurt, dar a sperat întotdeauna să aibă experiențe unice şi asta l-a adus aici. În final, a trebuit să lase totul în urmă cu promisiunea că la întoarcere vor rămâne şi mai mult. Cei doi şi-au văzut apoi drumul spre alte locuri şi alți oameni. Au învățat încet cum să primească viața asta şi i-a ajutat mult. În sfârșit fantomele s-ar putea face nevăzute, lăsând la vedere doar albastrul…sau nu chiar…

………………………………………………………………………………………………..

     
        Bună din nou Dante,

        Simt nevoie să vorbesc cu tine…am şi uitat ultima oară când am schimbat idei. Indiferent de ceea ce ar putea însemna asta. Adevărul e că nu am reușit să mă ridic peste ei iar toate eforturile pe care le-am făcut par acum inutile. Am spus că mă voi zbate printre ei până voi rămâne fără puteri, dar nu îmi imaginam să îmi fie atât de greu. Știi ce e cel mai urât? Faptul că nu pot avea încredere în niciunul. Dacă am ales să joc jocul acesta, a însemnat să mă amestec printre ei., într-o lume pe care o doresc, dar nu în totalitate. Trebuie să îi accept şi pe ei şi am luat un obicei prost de la tine, nu mai pot să îi suport. Sunt sătulă. Am văzut cat de rău îmi fac şi acum nu sunt sigură dacă tot efortul asta merită. În fiecare zi trebuie să îmi acopăr zâmbetul pentru ca el să nu strice nimic din tot planul acesta. Nu îmi permit să zâmbesc printre ei. Ar fi un semn de slăbiciune şi știi cat de mândră sunt eu. Dacă i-aș lăsa să îl vadă ar însemna că tot ce am făcut până acum ar fi degeaba. Mă înțelegi Dante? Spune că măcar tu mă înțelegi pentru că eu nu o mai fac şi am nevoie ca cineva să îmi spună că nu sunt nebună. Mi-aș fi dorit să alerg pe nisipul acela fin sub clar de lună…pe insula aia pe care mi-ai promis-o, dar ce păcat că nu trăim în poveștile tale…sau poate că suntem prea slabi să le urmărim. Tot ce contează e că suntem aici. Eu încercând să îmi urmez visul de a-i conduce, în timp ce privesc pe fereastră cum tu încerci să ignori absolut tot ce e în jurul tău şi să iți vezi de drum alături de ea. Pare că ai reușit. În sfârșit trăiești povestea şi nimic nu pare să te mai împiedice. Mă bucur pentru tine şi sper să duci la bun sfârșit misiunea ta…la fel cum sper să o duc şi eu pe a mea.

            M-am transformat intr-un zombie şi nu caut creiere sau corpuri pe care să le devorez. Nu suntem într-un film horror. Ar fi mult prea simplu. M-am obișnuit să mă hrănesc cu imagini rătăcite printr-un album prăfuit al memoriei. Nici nu mai știu dacă sunt adevărate sau nu. Nu știu pașii pe care să îi urmez şi mă simt rătăcită. Știu doar că trebuie să o duc la capăt…într-un fel sau altul şi în același timp sper ca drumurile noastre să se intersecteze într-un punct, iar atunci să privim împreună cu mândrie la ceea ce am reușit.

             Drum bun în continuare copil….