Bună,
Revin către tine cu povestea călătoriei. Antiteza dintre noi mă face să îţi
arăt toate părțile, bune sau rele, a ceea ce tu visezi şi pui pe locul doi.
Sunt sigur că vei învăța ce vei dori din tot, la fel cum şi eu am asimilat de
la tine ce am crezut că e de asimilat. Vezi tu? Amândoi am plecat pe drumuri
opuse, suspinând după cealaltă alegere posibilă, așa că tot ce putem face e să trăim
fiecare prin celălalt pentru a ne simți compleți…nouă ne trebuie mult pentru
asta. Așa că hai alături de mine printre amintiri recente.
Am plecat din Letonia fără să mai
vizitam alte locuri. Am hotărât că altceva mai frumos de văzut aici care să fie
peste locul în care am trăit alături de Mark şi Hannah, nu putem găsi. Ne-am
tot gândit încotro să mergem, dar ne plictisisem să umblăm fără nici un rost
prin lume. Timpul petrecut acolo ne-a făcut să ne dorim să facem şi ceva
productiv. Ema a căutat pe internet şi a
găsit un loc la un ziar din Praga, unul mai puțin cunoscut. Se căutau doi străini
care să detalieze din punctul lor de vedere viaţa de acolo. S-au gândit să
ofere o pagină acestei rubrici şi să ofere acestei idei o șansă. Ema a reușit
chiar să obțină şi un interviu. Singura problema ar fi fost că era necesar să
ajungem în două, trei zile acolo, iar singurul mijloc de transport care ar fi
putut să ne ducă așa de repede era avionul. Acesta, plus alte drumuri mici cu
microbuze, autobuze etc. Situaţia era că nu aveam destui bani. Mai aveam ceva
economii puse deoparte, dar biletele de avion ar fi însemnat aproape tot.
Salvarea noastră a venit de la Mark, care
văzând cât e mare era dorința noastră să reușim în Praga, a decis să ne împrumute
cu banii de bilete. Ne-a spus că ei nu au așa mare nevoie de bani acum şi că acesta
e un motiv în plus să ne întoarcem la ei, asigurând-se în felul acesta că ne
vom revedea. Nu am stat pe gânduri şi am acceptat ajutorul lui. Astfel, după o
zi de mers prin Letonia, am ajuns în Riga pentru a zbura către un nou vis.
Ajunși în capitala Cehiei, ne-am grăbit
să găsim un loc unde să dormim pentru a ne putea odihni pentru interviul ce
urma să aibă loc a doua zi. Am găsit un hotel, asemănător ca celelalte pe care
le-am frecventat călătoria asta şi ne-am pregătit pentru testul acesta. Test pe
care l-am trecut surprinzător de bine şi de repede. Se pare că cei de la
Rozdilny, căci așa se numea publicația, duceau lipsa de oameni doritori sau
capabili să ducă rubrica la bun sfârșit şi ne-au ales fără să se gândească prea
mult. A contat foarte mult abilitatea Emei de a face poze şi cea a mea de a
lega cuvintele cât mai mult. Astfel am devenit noii angajați ai ziarului
Rozdilny, după cum spuneam, o publicație micuță din capitala Cehiei. Am hotărât
cu ei să fim plătiți cu puțin, însă să ni se asigure cazare şi o masă pe zi,
iar restul să fie ca bani de buzunar. Cei de acolo au fost miraţi că avem
astfel de cerințe mai puțin obișnuite, dar vorbind cu ei şi-au dat seama care
este situația noastră şi au decis să accepte, mai ales că managerul a fost încântat
când a auzit povestea noastră şi ceea ce ne dorim pe viitor. A spus că știe
locul perfect unde să locuim şi ne-a oferit o cameră, nici prea departe nici
aproape de centru. O locuință într-o casă veche, în stil vechi, cu tavanul înalt
şi plină de mobilier ce crea un aer de anii 1940. Ema a strâmbat un pic din nas
când a văzut-o, însă era singurul loc în care puteam sta oarecum gratis așa că
am acceptat. Eu eram încântat de sentimentul pe care îl trăiam de fiecare dată când
eram în garsoniera. Mă simțeam întors în timp, eu, care mereu mi-am dorit să experimentez
şi o astfel de viaţă…cel puțin cât timp eram înăuntru, pentru că afara toate
luminile şi agitația zonei mă trezeau la
realitate. Tot timpul am avut impresia că tavanul acela înalt face loc unor gânduri
care nu sunt neapărat nobile, însă cu siguranța pătrund omul şi îl ajută să se cunoască.
Un tavan pe care mi-l imaginam că l-au privit mari genii ca Eminescu, Rebreanu
sau Eliade. Mereu am crezut că ei şi-au tras măreția din nopțile singure şi
negre petrecute în prea mult spațiu. Camera era perfectă pentru ceea ce îmi
doream eu, iar Ema a completat fericirea mea.
Job-ul ne-a purtat prin fel şi fel de
locuri. Am colindat alături de Ema prin tot felul de baruri, evenimente şi cunoscând
diferite tipuri de oameni. Seara era o plăcere pentru noi, care aveam ocazia să
vedem viaţa de noapte din Praga, iar ziua o împărțeam între somn şi redactarea
articolelor. Ema cu pozele, eu cu înșiratul cuvintelor. Vremea de afara mă
ajuta să intru în nostalgia celor amintiți mai devreme, iar septembrie se anunta, in continuare, o
lună ploioasă pentru Praga. De cele mai multe ori a trebuit să alergăm uzi
pentru cuvintele scrise ziua la o cafea caldă privind pe geam cum natura ne
ceartă, iar somnul era incredibil de liniștitor ajutat de ploaia care bătea în
geam sau uneori prin el. Am ajuns să cunoaștem de la senatori şi miniștrii la
oameni care cerșeau pe stradă şi de la fiecare dintre ei am avut de învățat câte
ceva. Trist este că cei din urmă păreau să fie mult mai inteligenți şi legați
de realitate decât primii, dar am învățat de mult regula asta, nu e o surpriză atât
de mare. Am ajuns să iubim job-ul acesta.
Este, dacă pot spune așa, o bucată ruptă din visul tău, doar că nu am putut să mă
abțin şi să nu adaug fragmente din propriul meu vis….Septembrie a fost o lună
frumoasă, un pic prea întunecată pentru vara ce a trecut, dar exact ce a
trebuit pentru orașul acesta alături de momentele lui. În tot acest timp, Ema a
continuat să îmi înveselească fiecare zi. Am hotărât că nu vom alege vreun nume
de doi cum ar fi iubiți, cuplu, soți…pentru că am văzut cât de mult rău pot
face cătușele acestea moderne. Am decis să ne susținem unul pe celălalt fără să
fim obligați să o facem. Ne-am decis să fim o companie cât mai plăcută unul
pentru celălalt şi să lăsăm destinul să decidă pentru noi ce va fi pe viitor.
De ce îţi scriu ție? Pentru că după
cum spuneam mai devreme, îmi place antiteza dintre noi. Îmi place să cunosc cât
mai mult şi pentru că am ajuns să te văd ca pe un camarad în arme, vreau ca şi
tu să cunoști cât mai mult. Ema deja e alături de mine așa că nu îi pot povesti
ei ce se întâmplă. Ea trăiește alături de mine şi nu îmi pot dori mai mult, dar
m-am trezit prea devreme astăzi şi vocea din noaptea asta a semănat cu a ta. De
ce nu îi scriu Emei? Simplu. Pentru că ea e deja cu mine aici. Pentru că am învățat
că un om nu poate fi compus dintr-o singură experiență, iar eu am nevoie acum
de cineva care să se uite neîncrezător la ceea ce fac…pentru că mă cunosc ca
fiind un încăpățânat, iar privirea ta sceptică mă obliga să evoluez…poate
pentru că uneori am nevoie să petrec timp alături de imagini contradictorii
pentru a mă șlefui…sau poate pentru simplul fapt că sunt nostalgic şi îmi place
să mă ascund în trecut. Oricum ar fi, mă bucur că am vorbit cu tine. A trecut
ceva timp…
Cu drag,
Dante.
- - Dante, ce faci acolo? Tu chiar nu
ai somn? Spuse Ema, trezită la rândul ei un pic mai devreme şi surprinsă că eu
sunt înaintea ei în picioare.
- - Încercam să mai schițez câte ceva în
carnețelul meu. La fel ca tine şi eu am proiectul meu.
- - Carnețelul acela? Annie şi
celelalte fantome?
- - Da, sunt sigur că o să iasă ceva
bine.
- - Atâta timp cât nu te blochezi
acolo sunt sigură că va ieși minunat.
- - Mulțumesc Ema, apreciez susținerea
ta.
- - Oricând Dante..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu