Snap!(7)

            Încă nu m-am hotărât dacă îmi place singurătatea. De cele mai multe ori îmi doresc să dispară fiecare persoană din jurul meu să îmi pot aranja gândurile și ideile așa cum vreau eu, dar în același timp există și momente în care tot golul acesta este mult prea mult, la fel că acum…Astăzi m-am închis în casă și nu am vrut să văd pe nimeni, dar odată cu lăsarea serii, gândurile au mers prea departe. Am rămas în cameră plimbându-mă dintr-un colț în altul fără vreun scop, altul în afară de a face timpul să treacă. Te rugasem să mă iei cu tine. Ți-am spus că dacă voi rămâne singur aici mă voi bloca între acești patru pereți deja vestiți, în această capcană a sufletului, aș fi preferat orice în locul lor, dar dacă tu nu ești aici nu găsesc destulă motivație să fac altceva. Tu îmi repetai că locul meu este aici și că nu pot merge cu tine, că eu sunt special în felul meu și că oamenii că mine nu pot să meargă pe același drum cu tine, dar cine ești tu să îmi spui ce pot face și ce nu? Ai plecat și m-ai lăsat să mă scufund în lumea viselor. Lume pe care am reușit să o creez în ani de existență și în care mă refugiez când afară e prea mult, lume pe care o cunoști atât de bine, dar pe care rareori reușești să o înțelegi, altfel ai fi rămas aici…

           Ceasul de pe perete arată ora unsprezece și douăzeci de minute. Se apropie cu pași repezi de miezul nopții. Aș face gluma cu ceasul, dar nu e nimeni pe care să păcălesc, astfel că m-aș fura singur și mai mult, nu am de gând să prelungesc totul cu încă doua ore, singur nu are farmec, așa că îl las să ticăie în voie, pun mâna pe o pătura și mă așez pe canapea în speranța că voi adormi și noaptea va trece fără a se face simțită. Așez perna bine, trag plapuma peste mine și las pleoapele jos încet cu gândul să prind ceva odihna. Doar mintea aleargă și o face fără a avea nevoie de vreo altă parte a corpului, mintea este independentă. Încet, mă afund într-o altă realitate…

            M-am trezit în fața blocului în care am locuit când eram un simplu copil și toate grijile erau legate de posibilitățile de joaca, dacă aveam de unde să găsim o minge pe care să o batem toată ziua pe terenul de sub nuci, sau dacă desenele au început sau încă mai avem timp de o miuță. Aici te-am cunoscut prima oară și la fel că atunci îmi apari în fața și acum. Erai cocoțată pe un gard de fier de unde puteai fi zărită de toata lumea. Părul lung și blond strălucește și acum ca și atunci în ochii tuturor.  Trecând pe lângă el mereu, m-am împrietenit și cu vânzătorii de ziare de la chioșcul de lângă pentru că îmi făcusem un obicei să îmi cumpăr zilnic orice ziar sau revistă ce îmi pica în mână. Nu de altă, dar de când m-ai vizitat mi-a rămas doar să fac cărare în fața blocului tău în speranța că voi reuși să mai schimb două cuvinte cu tine. În sfârșit acum ești în fața mea și aș putea să scot toate cuvintele care au rămas în gât atâta timp doar că acum nu mai vor să iasă și te lasă pe tine să faci primul pas.

-          Bună Dante, ce mai faci?

-          Bună Ava, sunt bine, doar un pic amețit. Habar nu am cum am ajuns aici și de ce pare totul diferit.

-          Hehe…stai liniștit Dante, visezi, iar locul acesta arată diferit pentru că iți lipsesc toate detaliile pentru a-l crea cum era el inițial. Pe noi doi văd că ne imaginezi perfect.

-          Cum aș putea să uit vreun detaliu despre noi?

-          Mă gândeam că poate după atâta timp ai mai uitat?

-          Nici gând Ava, lucrurile frumoase rămân tot timpul întipărite în minte.

-          Mă bucur, mai mult, observ că suntem din nou copii…

-          Exact că și atunci..

-          Da, îmi place că nu am apucat să ne murdărim cu cimentul maturității, aici suntem doar copiii blocului. Aș fi vrut să rămânem mereu aici, dacă s-ar putea.

-          Din păcate nu putem mai mult de o seara, e tot ce primim în lumea asta.

-          E destul și atât.

-          Crezi? Mie mi-ar fi plăcut să ne întâlnim în realitate. Să putem duce la bun sfârșit toate visele pe care ni le povesteam și pe care le puneam la cale cu atât de multa dibaci țațe. Doar execuția a rămas în aer..

-          Hmm…am fi stricat totul în lumea aia. Toți ar fi încercat să ne pună piedici, fiecare crezând că el are răspunsul la dorințele noastre, fără a ști măcar care ne sunt visele. Toți se cred cei mai deștepți, dar prea putini încearcă să înțeleagă. Ne-am fi sufocat, Dante, și am fi ajuns să ne învinovățim pe noi pentru tot.

-          De ce Ava? De ce când totul ar fi depins de noi.

-          Huh? Nimic nu ar fi depins doar de noi Dante, nimic în lumea reala nu depinde de o singura persoana, iar cei care s-ar fi implicat ar fi stricat totul, ei nu visează..

-          Atunci hai să facem cumva să rămânem aici, mereu!

-          Nu putem..

-          Hai să încercam. Ai putea să te joci cu tâmpenia aia de joc pe care numai tu îl plăceai. E și acum pe masa, nu l-am mutat de atunci. E în aceeași poziție. Îmi imaginam tot timpul dezamăgirea ta dacă l-aș fi mișcat câtuși de puțin.

-          Drăguț din partea ta, Dante, dar nu putem rămâne. Furtuna te va trezi în scurt timp.

            Care furtuna? Soarele bătea în continuare puternic în părul tău blond. Întorc capul să văd dacă sunt nori și nu găsesc niciunul. În schimb, când întorc capul să te întreb despre ce furtuna vorbești, ai dispărut. Încerc să te strig, dar nu ajuta, iar în scurt timp un zgomot puternic mă aduce înapoi în camera. Într-adevăr, afară era furtuna, iar trăsnetul de mai devreme a scurtat vizita la tine. Mă ridic de pe canapea, mă duc la frigider, deschid o sticla și beau fixând-mi ochii pe pereți. Mi-a rămas mintea la cuvintele tale. Mă gândesc dacă chiar nu am fi putut funcționa aici și dacă nu, de ce? Spui că lumea reala ne-ar fi sufocat, dar cum putem ști dacă nu am trăit pe pielea noastră asta? Mă întorc în pat hotărât să te revăd, cred că nu am spus tot ce voiam și asta mă roade. Închid ochii și las mintea să îmi zboare din nou în speranța că va ajunge la gardul de fier.

            De data aceasta gardul nu își face apariția, însă nu am ajuns departe. Recunosc gradina din spatele blocului și locul unde ar fi trebuit să fie balconul meu cu ieșire la gradina, doar că de data aceasta lipsește. Văd un geam imens care se întinde pe ce ar fi trebuit să fie balcon. Înăuntru nu mai sunt mai multe camere ci doar una imensa cu un pat mare lângă unul dintre pereți, un birou și o ușa ce făcea legătura între camera și bloc. Înăuntru te văd și pe tine, trista și neliniștita. Nu ești Ava pe care o cunoșteam. Pare că ai renunțat la tot ce te făcea fericita și ai decis să intri în slujba lor. Văd bărbați ce intra pe ușa vorbesc cu tine și apoi pleacă lăsând locul altor bărbați să între. Nu reușesc să îmi dau seama ce se întâmpla, dar pare că le iei cumva suferința cu care intra pe ușa. Mă apropii încet de geam și intr-una din pauze îmi fac curaj să ciocan. Ava se uita nedumerita și se apropie.

-          Hei! Bună Dante. Cum de ai ajuns aici.

-          Probabil visez din nou Ava, am venit să te văd, îmi era dor de tine.

-          Off...hai înăuntru. Nu mi-ar fi plăcut să ajungi aici, dar...

-          De ce? Ce e locul asta și ce cauți aici?

-          Aici e lumea lor, iar lumea lor nu e așa cum ne-o imaginam noi când eram mici. E trista și plictisitoare. Nu e nimeni care spune povesti, care le visează. E doar o întreaga nebunie. O cursa spre nimic.

-          Observ că totul e diferit. Cimentul asta a înlocuit vechiul nostru loc de joaca, iar verdele a dispărut complet. Zona asta era plina de copaci când eram mici.

-          Natura îmbătrânește probabil și ea în același timp cu ea.

-          Dar ea e nemuritoare...

-          Așa credeam și eu, dar în lumea asta nimic nu este nemuritor. Nici măcar visele...

-          Și de ce ramai? Hai să plecam, nu ai nevoie de asta...

-          Oho, dragul meu, dar nu putem...mai mult, va trebui să ne luam rămas bun nu mi-a mai rămas mult timp, trebuie să mă întorc la treaba, iar tu trebuie să te întorci la realitate...visele nu durează mult..

-          Stai puțin....

             Ai fugit din nou fără să iți iei rămas bun. Nu știu dacă e o tactica de a ta pentru a te caută prin vise sau poate doar urăști să iți iei la revedere. Eu, m-am trezit pe aceeași canapea gri din camera. Dau plapuma la o parte și mă mai fâțâi un pic prin jur. Nu îmi mai e deloc somn, iar mintea se încăpățânează să lucreze la turație maxima și asta mă înnebunește. Îmi spun că e aproape căsuța noastră, că nu va dura mult și vom ajunge acolo să ne liniștim, dar nici eu nu mă mai cred înconjurat de atât de mult fals și gri. Poate pana la urma nu e nici o scăpare și suntem nevoiți să umblam fără nici un scop prin malaxorul asta de suflete. Poate suntem doar distracția cuiva și de fapt nu avem nici un scop nobil. Off...trebuie să mă așez din nou, aici nu am pic de liniște. Trag din nou plapuma în dorința de a scapă de noapte și închid ochii...

              O altă camera ciudată o înlocuiește pe cea veche. O camera mare, luminata în exces. Aici fiecare perete e formata din sute de ferestre, fiecare arătând o lume diferita. Încerc să le observ, dar mă obosesc. Nu am vrut agitație și nu le pot urmări pe toate...sunt prea multe. Zăresc însă o fereastra în care apari. O lume total diferita de ceea ce am văzut pana acum. Aici ești total diferita. Sclipirea ta a dispărut. Nu toata totuși, rămâne acolo o sclipire falsa, matura, a unor obraji bombardați cu atât de multe cosmetice încât a ajuns să se reflecte orice în ei. În spatele tău o mulțime care aplauda și aclama. Pentru ce? Celebrii bujori din obrăjori nu mai sunt deloc din obrăjori, mai degrabă, pe obrăjori. Sunt veniți obosiți și asimetrici, puși acolo plastic, să ajute și ei cum pot la sclipirea aceea inițiala, însă mai mult înrăutățesc situația în loc să o ajute. Zâmbetul nu mai exista oricât de mult ochii ar încerca să îl provoace. A rămas doar o dunga dreapta, perfect orizontala, rujata mult prea mult și delimitata de doua paranteze ce țin memoria unor zâmbete reale vie, unor zâmbete de pe vremea când totul nu trebuia să fie codificat pana la infinit, de pe vremea când încă mai priveai stelele și le rugai să te ajute. Doar nasul a rămas mândru, dar a obosit să fie înconjurat de atâtea lucruri inutile. Nu vreau să mai privesc. Nu are sens. Ferestrele alea mă întristează și fără să mai stau pe gânduri apuc ce am la îndemâna și arunc spre ele. Aproape toate se sparg, în jur rămânând doar cioburi din niște lumi ciudate și o singura fereastra ce încă mai funcționa. Mă apropii să ii ascult poveste, dar tot ce văd acolo e la fel de trist. Un copil bolnav întins pe un pat, cu ciment pe fața, sarcasm și injurii în fiecare dintre cele doua mâini firave ale sale, cu o branula înfipta în una din ele, repetând obsesiv o rugăminte....”Vă rog nu-mi luați prințesa mea....”