Sedona - part I

          Ding! Ding! Ding! Ding! Ding!

          

          Mă trezesc buimac cu sunetul soneriei în ureche. Am jurat de atâtea ori că o voi schimba pentru că mă scoate din pat pregătit să sting incendii sau să mă prezint la adunarea unui batalion de armată. Atât de înspăimântător este, dar mereu uit și așa o iau de la capăt în fiecare dimineață. De dată aceasta este sâmbătă, dar am ales să nu dorm prea mult, astăzi este prima zi în care te văd și chiar dacă acum am dubii că vreau să ies din carapacea mea, trebuie să o fac pentru că mi-am promis că nu voi rata nici o ocazie că să văd ce e mai departe de zona mea de confort. Vezi tu, m-am obișnuit de prea mult să mă închid cu totul și să rămân împreună cu mine într-o lume pe care o văd doar eu, dar sunt dezamăgit de viteza cu care trece timpul și am impresia că pierd prea mult, așa că iată-mă în încercarea mea de vedea mai departe de propriul meu orizont.

         Afară e perfect, nici măcar un nor alb nu îndrăznește să strice albastrul pur al cerului, parcă totul s-ar alinia către o zi numai bună de drumeții. Mă urc în mașină fără a uita stick-ul cu toate melodiile alese special pentru drum și pornesc spre tine. Nu știu drumul, dar sunt sigur că mă voi descurca să ajung. Drumul nu îmi rămâne întipărit în minte deoarece este ocupată cu fel și fel de idei, e chiar obositoare de cele mai multe ori…”Dacă nu o plac? Dacă nu mă place? Dacă nu ne potrivim absolut deloc și va trebui să rămân o seară într-un loc străin alături de o străină cu care nu mă înțeleg? La naiba!” Mintea îmi ia avântul de fiecare dată. Dubiile îmi atenuează avântul, dar am zis că trebuie să ies din carapacea mea și fix asta îmi doresc să fac. Până la urma ce am de pierdut? O seară? Oricum pierd destule în închisoarea pe care mi-o clădesc luând decizii seci și fricoase. Cu toate aceste gânduri am ajuns la destinație fără să îmi dau seama.

-          Bună Sedona, eu cred că am ajuns. Poți ieși?

-          Bună Dante, unde ești? Eu am ieșit de ceva timp la poarta și nu te văd. Sigur ai încurcat vreo străduță. Ești sigur că ai nimerit locația corecta?

-          Ham…nu sunt sigur. Văd o casa mare albă, de fapt sunt două….sau una, nici nu îmi dau seama. Are un gard de lemn înalt, maro.

-          Perfect, ești pe drumul cel bun. Mergi înainte, iar după curbă o să fie casa mea.

-          Ok, dar nu vrei tu să vii ușor spre mine? Mi-ai spus că ai tăi sunt acasă și încă nu sunt pregătit să îi cunosc. Nici pe tine nu te-am văzut până acum. E prea mult pentru mine.

-          Off…mi-ai spus în mesaje că nu ești prea sociabil, dar nu mai fi așa, hai că poate nici măcar nu o să îi cunoști, ei sunt în casă momentan și dacă te grăbești poate vor rămâne acolo. În plus, am și multe bagaje și va trebui să mă ajuți.

-          Look, voi veni, dar de ce ai multe bagaje? Știi că vom sta o singura seara nu?

-          Știu, dar îmi place să fiu pregătită.

        Odată plecați la drum teama de necunoscut s-a risipit. Sedona este la fel de drăguța precum scrie, caci până acum nu reușisem să îmi dau seama de mai mult, în plus, vorbește tot timpul ceea ce este numai bine, pentru că dacă sunt atent la ceea ce spune ea nu mai ascult atât de mult creierul meu hiperactiv și mai mult, nici nu sunt un mare orator. Îmi povestește fel și fel de lucruri, iar eu rămân uimit de toate experiențele ei. Îmi spune despre locuri îndepărtate pe care le-a vizitat, întâlniri cu tot felul de persoane și situații limită pe care a trebuit să le înfrunte. Am făcut bine că am ieșit astăzi din casa, părul blond și ochii ei mă fac să uit de tot ceea ce mă obosește în mod obișnuit.

-          Și, spune-mi despre tine Dante, până acum am vorbit doar eu și mă simt că acaparez toată discuția.

-          Nu-i nimic, Sedona, îmi place să vorbești, eu sunt mai degrabă tipul care ascultă.

-          Ok, dar tot vreau să te cunosc.

-          Bine, ce vrei să afli?

-          Nu știu, ceva ce nu mi-ai spus până acum în serile în care ne țineam de urât prin intermediul tehnologiei.

-          Hhhm...ți-am spus până acum cât de mult îmi plac stelele?

-          Da, asta mi-ai zis, mi-ai povestit despre cele patru stele care ți-au ghidat copilăria, tocmai din acest motiv am vrut să mergem la munte, știu că acolo se văd cel mai bine, sper doar să prindem o seară senină.

-          La naiba, deci ți-am zis asta, acum ai aflat și că am o memorie scurtă.

-          Haha, asta nu știam, dar nu te las să scapi așa ușor. Altceva?

-          Nu ar fi mai frumos să descoperi singură? Nu îmi place prea mult să vorbesc despre mine.

-          Ok, nu vreau să forțez nimic, poate o să aflu în timp și de ce pari atât de singur și trist.

-          Serios? Așa par?

-          Da, cel puțin eu asta am observat și să știi că sunt bună la a citi oamenii.

-          Nu chiar atât de mult pe cum crezi.

-          De ce?

-          Pai trist nu aș spune că sunt, poate doar blocat în mintea mea, acolo e mai bine, mă simt în siguranța.

-          Atunci ești fricos.

-          Hei! Nu judeca, nu sunt nici fricos, doar că uneori prefer compania mea în ciuda a tot ceea ce mă înconjoară. Am ieșit cu tine, nu? Asta nu pare frică.

-          Poate ai dreptate, dar ce spui despre singur? De ce îmi pari atât de singur?

-          Aici ai putea avea dreptate, deși nici eu nu știu din ce motiv, pentru că sunt înconjurat tot timpul de oameni frumoși, doar că uneori nu mă regăsesc în tot ceea ce se întâmpla în jurul meu. Nu as spune că sunt singur, în nici un caz, dar parca tot lipsește ceva.

-          Cred că știu ce spui. Hai că ai mai scos ceva, sunt mulțumită.

-          Așa de ușor te pot păcăli?

-          Doar dacă îmi dau eu acordul.

        Perfect, scăpasem de întrebările Sedonei. Îmi place să mă deschid, doar că acum era un pic prea devreme, până la urma nu cunoșteam prea multe despre ea și cum încrederea mea în oameni este la pământ este mai bine să mai aștept puțin până când voi fi sigur că poate duce tot ceea ce însemn. Între timp tăcuse și ea, pentru puțin timp însă pentru că a observat pe bancheta din spate chitara pe care o iau mereu după mine.

-          Nu-mi spune că știi să cânți la chitară?

-          De ce? Nu iți place?

-          Ba da, mi se pare minunat să poți face ceva ce liniștește oameni. Îmi place muzica mult și cu cât mai autentică cu atât mai bine. Bănuiesc că nu ai luat-o după tine ca să stea acolo degeaba, va trebui neapărat să îmi cânți.

-          Haha, nu sunt atât de bun, iar chitara e acolo mereu, nu am luat-o special pentru astăzi.

-          Nu contează, tot nu scapi până nu cânți ceva.

-          Bine, mai vedem, oricum acum nu pot, vreau totuși să ajungi teferi la munte.

-          Sigur, dar nu scapi și dacă vei evita asta o să te pun să o faci la balcon.

-          Haha, nu sunt Romeo.

-          Nu, el nu avea chitara.

        Pe lângă faptul că era frumoasă altceva mă atrage la Sedona, pare extraordinar de sinceră și nu îi e frică să își exprime ideile exact așa cum le gândește. Mi-a câștigat o parte de încredere și sunt tare curios cum vor evolua lucrurile în mini excursia pusă la cale într-o seară în care amândoi pierdeam vremea ținându-ne companie cu ajutorul unor telefoane. Sedona mă ajută cu boala mea imaginară, cea care mă face să mă închid din ce în ce mai mult. M-am îmbolnăvit ușor de la diferențele existente între imaginea mea despre lume și ceea ce este de fapt. Am tot încercat să o schimb fără să îmi dau seama că de fapt nu poate fi schimbată, sunt un pion mult prea mic în tot ceea ce înseamnă viață și asta m-a făcut să gândesc strâmb de multe ori. Poate într-un final voi reuși să înțeleg că tot ce trebuie să fac e să fiu atent mai mult atunci când iau decizii legate de tot ceea ce mă înconjoară.

           Muzica ne-a purtat ușor spre munte fără să ne dăm seama cum a trecut timpul, abia așteptam să ajungem. Amândoi suntem iubitori de munte, heh, suflete rătăcitoare am putea spune, doar că la mine sufletul rătăcitor apare odată cu ieșire din casă, până atunci lenevește într-o stare vegetativă. Mă bucur că Sedona a reușit să mă scoată din cutia mea și că s-a dovedit a fi o companie plăcută, sper că și de acum înainte excursia să fie medicamentul de care aveam nevoie.