Snap!(6)

       Pe o alee principală, în creierii nopții, Dante aștepta nerăbdător cu ochii în pavaj. Copacii din stânga și dreapta îi țin de urât în timp ce el așteaptă să scape de măștile pe care le poartă deseori cu scopul de a se ascunde cât mai bine de cei ce devorează suflete. În noaptea asta voia să fie sincer și uman. Luna era prezentă și ea, ca de fiecare dată, pentru a privi un alt episod din omenirea cea simplă. Așezată pe locul central și alăturată câtorva stele curioase, aștepta cuminte începutul.

       Din capătul aleii își face apariția o siluetă subțire, cea pe care Dante o aștepta și pe care nu o mai văzuse de atâta vreme. Îmbrăcată într-o rochie albă, culoarea care o prinde cel mai bine, purtând pandantivul ei preferat și desculță, Ava se îndrepta spre Dante, încă o dată.

-          Hei Dante, spuse ea timid in timp ce îl săruta pe obraz. Ce mai faci?

-          Buna Ava, bucuros să te vad. Îmi era dor de tine. Îmi place mult rochia și văd că ai luat și pandantivul acela, dar ce-i cu tine desculță?

-          Vreau să fie ca atunci când eram doar niște copii. Vreau să evadez pentru o seară. Îți mai aduci aminte când eram mici și mă furișam de tata în fiecare noapte, însă nu puteam scăpa de cățelul acela nesuferit care lătra la fiecare mișcare din curte?

-          Haha, da, veneai de fiecare dată alergând în picioarele goale...alergând și blestemând.

-          Da, știam ce morală mă va aștepta a doua zi acasă, dar nu eram dispusă să renunț nici o secundă la momentele noastre rupte din lumea asta. La fel ca și atunci, nu înțeleg lumea și vreau pentru puțin timp să plec în altă parte. Acolo unde doar noi putem ajunge pentru că suntem singurii care cunoaștem parola.

      Fără să mai stea pe gânduri, Ava îi ia mana lui Dante, acesta urmărind-o îndeaproape pe vechea scurtătura ce dădea în dealul care adăpostea luminișul în care ne găseam liniștea, în coliba veche din nuc. Diferit era că de data aceasta Ava conducea hotărât. Dante nu se mai simțea de-al locului, îl părăsise acum ceva vreme și se simțea oarecum vinovat că a fost atât de ocupat încât a uitat de el. Încă o dată erau aceiași copii aiuriți ce se plictiseau prea repede de tot ceea ce înseamnă lume civilizată și au decis să o părăsească pentru scurt timp. Ambii cred că mintea lor poate fi ușurată doar în locul în care au evadat de atâtea ori, în coliba copilăriei.

      Dante uitase de scurtătura, petrecuse prea mult timp departe de casă, însă Ava mergea fără oprire prin grădini trecând de pe o alee pe alta. A condus tot drumul în afară de pârâul ce l-a trecut în brațele lui Dante. Mereu i-a fost frică de peștii ce ar mișuna pe lângă picioarele ei.

-          Mai avem mult, Ava?

-          Hmmm...Ai uitat? Nu pot să cred.

-          E noapte, iar eu nu am mai fost de mult timp pe aici. La ce te așteptai?

-          Credeam că poveștile sunt nemuritoare.

-          Câteodată oamenii își pierd îndemânarea. Uită tot ceea ce îi face fericiți, sunt ocupați prea mult cu viața pe care au ales-o, sau pe care cred ca au ales-o. Eu sunt de părere că nu ne alegem cu adevărat ceea ce vrem să fim, că suntem ceea ce suntem până obosim să mai aspiram și ne mulțumim cu ceea ce avem. Așa am uitat și eu de locul acesta...am fost prea ocupat ca să mai pot adormi măcar cu el în gând în fiecare seară. Daca nu mă trăgeai tu aici poate că uitam de tot de locul acesta, de tine și de tot ce mă face fericit.

-          Dar acolo erai fericit?

-          Eram mulțumit și asta e un lucru al naibii de periculos.

-          Hai că iți vei aduce aminte cât de curând cum să zâmbești.

      În scurt timp amintirile au început să își facă din nou loc în capul lui Dante, imediat ce au urcat dealul blestemat, căci așa îl numeam când eram mici și credeam că el e singurul care ne împiedica să ajungem mai ușor la colibă. În față își făcuse apariția bătrânul stejar care adăpostea atâtea vise fără să ceară nimic în schimb. Dante a rămas uimit și că totul este la fel cum l-a lăsat. Nici o scândură nu lipsea în ciuda anilor care deteriorează fără milă absolut orice. Acoperișul, făcut din crengi peste care am adăugat cârpe era și acum acolo, poate doar două găuri își făcuse apariția, însă doar pentru a aerisi locul mai bine. Scara nu avea nici o treaptă lipsă și ușa se deschidea ca pe vremuri, doar dacă împingeai un pic mai tare. Nici după ce a urcat nu i se părea nimic să lipsească sau să fie în plus. În tot acest timp Ava îl privea, încantată de starea de fericirea ce i se putea citi acestuia pe față. Îl trage încă o dată de mână, îl împinge pe vechiul pat din paie acoperit de o plapumă, îl sărută și se așază unul în brațele celuilalt.

-          Oare chiar am ajuns să fim atât de nenorociți, Dante?

-          De ce spui asta, Ava?

-          Umblăm printre ei, Dante. Pe noi ce ne face diferiți față de ei? Noi de ce am fi mai presus? Rosti Ava în timp ce își odihnea capul pe pieptul acestuia, privindu-l în ochi în timp ce acesta rămânea tăcut.

-          .....

-          Așa e, nu? Chiar suntem și niște nenorociți? Insista Ava.

-          Liniștește-te, nimeni nu e în măsura să ne spună asta. Noi nu am renunțat la vise. Noi încă ne mai trezim, chiar daca de puține ori, și ne regăsim în locuri magice ca acestea. Noi nu ne-am lăsat bătuți. Suntem doar amorțiți.

-          Și nu iți e frică de faptul ca poate veni o zi în care locul acesta să rămână istorie? Să se piardă fără ca măcar să ne dam seama?

-          Ba da, dar atâta timp cât va avea cine să mă tragă în lumea asta, voi avea încredere. Promite-mi că vei face asta când vei simți ca lumea mă împinge în largul ei.

-          Ca de fiecare dată...

      Vântul ce bătea printre scândurile colibei din copac făcea ca înăuntru să fie destul de rece așa că Dante scoate din rucsac o pătura și o așază peste ei. Ca pernă se folosește de vechiul casetofon, pe care îl acoperă cu un burete. Casetofon care pe vremuri era martor la jurămintele celor doi în timp ce cânta balade pe cale de dispariție. Nu se grăbesc spre casă deși este o oră la care alții dorm de ceva vreme. Își aduc aminte de copilărie, de serile în care puneau la cale planuri ingenioase pentru a scapă de vigilența părinților. Nu se grăbesc pentru că urăsc să trăiască o viață pe fugă și aici e singurul loc în care sunt scăpați de agitația de afară, mai mult, nu știu când sau dacă se vor mai vedea.

-          Auzi Dante? Ce s-a întâmplat cu romantismul? De ce s-ar îndepărta oamenii atât de mult de el?

-          Oamenii nu mai cred în așa ceva, Ava. Probabil nu le-a adus nici un beneficiu material, mai mult, a fost asemănat de fiecare data cu amintirile dureroase ale unor eșecuri. Oamenii au început să creadă ca e inutil, uitând total cum se simte cu adevărat. Ei nu se mai hrănesc cu el, stau închiși în propriul suflet crezând că viața înseamnă doar ceea ce pot vedea. A devenit o obișnuință ca mai toți să se trezească într-un pat, singuri, să ascundă tristețea sub un zâmbet fals sau sub farduri, iar apoi să iasă pe ușă. Afară se întâlnesc cu alți oameni triști, dar cu zâmbetul pe față și își povestesc întâmplări banale în loc de povești.

-          Asta să fie tot? O lume tristă în căutare doar de lucruri materiale?

-          Cel mai probabil da, dar asta nu înseamnă ca va trebui să rezonăm cu ei.

-          Nu vom fi dați afara în cazul acesta?

-          Marginalizați?

-          Da. Poate vor considera că suntem nebuni și ne vor exclude din lumea lor.

-          Ti-e frică de asta? Când noi suntem aici ca să evadam.

-          Un pic. Oricât de mult am încerca să fugim, tot va trebui să ne întoarcem acolo. În final nu vom putea rămâne plecați. Știi foarte bine...așa că lasă asta. Spune-mi cum e viața ta acolo. Mă gândesc ca ar trebui să fie superbă pentru un om ca tine.

-          Nu chiar. Nu m-am obișnuit fără locul acesta. Acolo ești cineva pentru oricine în afara ta. Relaxarea e total diferită față de aici și, mai mult, acolo nu te găsesc pe tine, cu încrederea ta în vise. Acolo sunt doar pereți goi.

-          Off...hai să uităm de tot pentru scurt timp, nu vreau adormim triști. Povestește-mi ceva frumos în timp ce ațipesc un pic.

-          Hehe. La fel ca pe vremuri...huh? Tu să adormi iar eu să-mi răcesc gura de pomana, nu?

-          Nu iți răcești gura de pomană. Vei visa alături de mine.

-          Oook...pregătește-te să adormi.

-          Sigur. Noapte bună, copil...

        „Se făcea ca există la un moment dat, acum multă vreme, un oraș atât de frumos încât nu puteai să  ajungi acolo și să mai pleci. Un oraș pe care nu l-ar fi putut găsi oricine. Era ascuns undeva în desert și nu oricine ar fi putut ajunge la el”

-          Bineînțeles. Altfel toată lumea ar fi mers acolo.

-          Hei! Ai spus că vei adormi.

-          Hehe...o voi face în curând.

-          Să revenim.

        „Spuneam de orașul acela. Da, nu oricine ar fi putut ajunge la el. Arăta oamenilor demni calea spre el, câteodată, în vise. Era un oraș perfect. Îți poți imagina? Un oraș încărcat atât de mult cu culoarea verde de la natură încât doar respirând simțeai și tu totul în jur cum trăiește. Era un oraș atipic. Lipsit de griul acela obositor al blocurilor. Aici existau doar case, fiecare cu câte o mare gradină. Oamenii nu sunt răi aici. Nu le pase de ce face celălalt, atâta timp cât pe el nu îl deranjează cu nimic, iar oamenii de aici au mare grijă la asta. Niciunul nu cere sau pretinde mai mult decât are nevoie să îi fie bine în aceasta societate, alături de alți oameni care se simt bine...și tot așa. Oamenii zâmbesc des aici. Niciunul nu o face așa frumos ca tine, dar zâmbesc. Aici, nimeni nu are frică de eșec, sau că ar mai putea da greș din nou, pentru că aici fiecare început e văzut ca o sărbătoare pentru ceea urmează și nu ca un doliu pentru eșecul ce a trecut. Acolo suntem și noi doi. Nu știu cum am ajuns, dacă am meritat asta sau dacă cineva ne-a făcut vreo favoare, dar eram acolo. Aveam o casă pe un deal, exact așa cum visa...”

              Dante întoarce privirea spre Ava și observă că, exact așa cum spusese inițial, a ajuns să vorbească singur, la fel cum o făcea de fiecare dată pe vremuri. Nu s-a supărat ci a închis și el ochii îndată. Știa că acolo, în vise, o va întâlni tot pe ea.