Sedona - part I

          Ding! Ding! Ding! Ding! Ding!

          

          Mă trezesc buimac cu sunetul soneriei în ureche. Am jurat de atâtea ori că o voi schimba pentru că mă scoate din pat pregătit să sting incendii sau să mă prezint la adunarea unui batalion de armată. Atât de înspăimântător este, dar mereu uit și așa o iau de la capăt în fiecare dimineață. De dată aceasta este sâmbătă, dar am ales să nu dorm prea mult, astăzi este prima zi în care te văd și chiar dacă acum am dubii că vreau să ies din carapacea mea, trebuie să o fac pentru că mi-am promis că nu voi rata nici o ocazie că să văd ce e mai departe de zona mea de confort. Vezi tu, m-am obișnuit de prea mult să mă închid cu totul și să rămân împreună cu mine într-o lume pe care o văd doar eu, dar sunt dezamăgit de viteza cu care trece timpul și am impresia că pierd prea mult, așa că iată-mă în încercarea mea de vedea mai departe de propriul meu orizont.

         Afară e perfect, nici măcar un nor alb nu îndrăznește să strice albastrul pur al cerului, parcă totul s-ar alinia către o zi numai bună de drumeții. Mă urc în mașină fără a uita stick-ul cu toate melodiile alese special pentru drum și pornesc spre tine. Nu știu drumul, dar sunt sigur că mă voi descurca să ajung. Drumul nu îmi rămâne întipărit în minte deoarece este ocupată cu fel și fel de idei, e chiar obositoare de cele mai multe ori…”Dacă nu o plac? Dacă nu mă place? Dacă nu ne potrivim absolut deloc și va trebui să rămân o seară într-un loc străin alături de o străină cu care nu mă înțeleg? La naiba!” Mintea îmi ia avântul de fiecare dată. Dubiile îmi atenuează avântul, dar am zis că trebuie să ies din carapacea mea și fix asta îmi doresc să fac. Până la urma ce am de pierdut? O seară? Oricum pierd destule în închisoarea pe care mi-o clădesc luând decizii seci și fricoase. Cu toate aceste gânduri am ajuns la destinație fără să îmi dau seama.

-          Bună Sedona, eu cred că am ajuns. Poți ieși?

-          Bună Dante, unde ești? Eu am ieșit de ceva timp la poarta și nu te văd. Sigur ai încurcat vreo străduță. Ești sigur că ai nimerit locația corecta?

-          Ham…nu sunt sigur. Văd o casa mare albă, de fapt sunt două….sau una, nici nu îmi dau seama. Are un gard de lemn înalt, maro.

-          Perfect, ești pe drumul cel bun. Mergi înainte, iar după curbă o să fie casa mea.

-          Ok, dar nu vrei tu să vii ușor spre mine? Mi-ai spus că ai tăi sunt acasă și încă nu sunt pregătit să îi cunosc. Nici pe tine nu te-am văzut până acum. E prea mult pentru mine.

-          Off…mi-ai spus în mesaje că nu ești prea sociabil, dar nu mai fi așa, hai că poate nici măcar nu o să îi cunoști, ei sunt în casă momentan și dacă te grăbești poate vor rămâne acolo. În plus, am și multe bagaje și va trebui să mă ajuți.

-          Look, voi veni, dar de ce ai multe bagaje? Știi că vom sta o singura seara nu?

-          Știu, dar îmi place să fiu pregătită.

        Odată plecați la drum teama de necunoscut s-a risipit. Sedona este la fel de drăguța precum scrie, caci până acum nu reușisem să îmi dau seama de mai mult, în plus, vorbește tot timpul ceea ce este numai bine, pentru că dacă sunt atent la ceea ce spune ea nu mai ascult atât de mult creierul meu hiperactiv și mai mult, nici nu sunt un mare orator. Îmi povestește fel și fel de lucruri, iar eu rămân uimit de toate experiențele ei. Îmi spune despre locuri îndepărtate pe care le-a vizitat, întâlniri cu tot felul de persoane și situații limită pe care a trebuit să le înfrunte. Am făcut bine că am ieșit astăzi din casa, părul blond și ochii ei mă fac să uit de tot ceea ce mă obosește în mod obișnuit.

-          Și, spune-mi despre tine Dante, până acum am vorbit doar eu și mă simt că acaparez toată discuția.

-          Nu-i nimic, Sedona, îmi place să vorbești, eu sunt mai degrabă tipul care ascultă.

-          Ok, dar tot vreau să te cunosc.

-          Bine, ce vrei să afli?

-          Nu știu, ceva ce nu mi-ai spus până acum în serile în care ne țineam de urât prin intermediul tehnologiei.

-          Hhhm...ți-am spus până acum cât de mult îmi plac stelele?

-          Da, asta mi-ai zis, mi-ai povestit despre cele patru stele care ți-au ghidat copilăria, tocmai din acest motiv am vrut să mergem la munte, știu că acolo se văd cel mai bine, sper doar să prindem o seară senină.

-          La naiba, deci ți-am zis asta, acum ai aflat și că am o memorie scurtă.

-          Haha, asta nu știam, dar nu te las să scapi așa ușor. Altceva?

-          Nu ar fi mai frumos să descoperi singură? Nu îmi place prea mult să vorbesc despre mine.

-          Ok, nu vreau să forțez nimic, poate o să aflu în timp și de ce pari atât de singur și trist.

-          Serios? Așa par?

-          Da, cel puțin eu asta am observat și să știi că sunt bună la a citi oamenii.

-          Nu chiar atât de mult pe cum crezi.

-          De ce?

-          Pai trist nu aș spune că sunt, poate doar blocat în mintea mea, acolo e mai bine, mă simt în siguranța.

-          Atunci ești fricos.

-          Hei! Nu judeca, nu sunt nici fricos, doar că uneori prefer compania mea în ciuda a tot ceea ce mă înconjoară. Am ieșit cu tine, nu? Asta nu pare frică.

-          Poate ai dreptate, dar ce spui despre singur? De ce îmi pari atât de singur?

-          Aici ai putea avea dreptate, deși nici eu nu știu din ce motiv, pentru că sunt înconjurat tot timpul de oameni frumoși, doar că uneori nu mă regăsesc în tot ceea ce se întâmpla în jurul meu. Nu as spune că sunt singur, în nici un caz, dar parca tot lipsește ceva.

-          Cred că știu ce spui. Hai că ai mai scos ceva, sunt mulțumită.

-          Așa de ușor te pot păcăli?

-          Doar dacă îmi dau eu acordul.

        Perfect, scăpasem de întrebările Sedonei. Îmi place să mă deschid, doar că acum era un pic prea devreme, până la urma nu cunoșteam prea multe despre ea și cum încrederea mea în oameni este la pământ este mai bine să mai aștept puțin până când voi fi sigur că poate duce tot ceea ce însemn. Între timp tăcuse și ea, pentru puțin timp însă pentru că a observat pe bancheta din spate chitara pe care o iau mereu după mine.

-          Nu-mi spune că știi să cânți la chitară?

-          De ce? Nu iți place?

-          Ba da, mi se pare minunat să poți face ceva ce liniștește oameni. Îmi place muzica mult și cu cât mai autentică cu atât mai bine. Bănuiesc că nu ai luat-o după tine ca să stea acolo degeaba, va trebui neapărat să îmi cânți.

-          Haha, nu sunt atât de bun, iar chitara e acolo mereu, nu am luat-o special pentru astăzi.

-          Nu contează, tot nu scapi până nu cânți ceva.

-          Bine, mai vedem, oricum acum nu pot, vreau totuși să ajungi teferi la munte.

-          Sigur, dar nu scapi și dacă vei evita asta o să te pun să o faci la balcon.

-          Haha, nu sunt Romeo.

-          Nu, el nu avea chitara.

        Pe lângă faptul că era frumoasă altceva mă atrage la Sedona, pare extraordinar de sinceră și nu îi e frică să își exprime ideile exact așa cum le gândește. Mi-a câștigat o parte de încredere și sunt tare curios cum vor evolua lucrurile în mini excursia pusă la cale într-o seară în care amândoi pierdeam vremea ținându-ne companie cu ajutorul unor telefoane. Sedona mă ajută cu boala mea imaginară, cea care mă face să mă închid din ce în ce mai mult. M-am îmbolnăvit ușor de la diferențele existente între imaginea mea despre lume și ceea ce este de fapt. Am tot încercat să o schimb fără să îmi dau seama că de fapt nu poate fi schimbată, sunt un pion mult prea mic în tot ceea ce înseamnă viață și asta m-a făcut să gândesc strâmb de multe ori. Poate într-un final voi reuși să înțeleg că tot ce trebuie să fac e să fiu atent mai mult atunci când iau decizii legate de tot ceea ce mă înconjoară.

           Muzica ne-a purtat ușor spre munte fără să ne dăm seama cum a trecut timpul, abia așteptam să ajungem. Amândoi suntem iubitori de munte, heh, suflete rătăcitoare am putea spune, doar că la mine sufletul rătăcitor apare odată cu ieșire din casă, până atunci lenevește într-o stare vegetativă. Mă bucur că Sedona a reușit să mă scoată din cutia mea și că s-a dovedit a fi o companie plăcută, sper că și de acum înainte excursia să fie medicamentul de care aveam nevoie.

Smile

          Mă întorc în aceeași cameră, același gri, aceiași pereți, aceeași fereastră. Nu caut mare lucru, de data aceasta am venit în vizită. Îmi e dor şi m-a cuprins o stare de nostalgie. Poate e secul cu care m-am înconjurat în ultima vreme, poate sunt acele simțuri care mă atenționează în ultimul timp că mă dau bătut şi că ei câștigă. Aceiași ei de care ți-am povestit tot timpul…da, dacă iți vine să crezi, încep să le dau dreptate şi uneori chiar să simt că ar avea sens ceea ce spun ei, chiar dacă în adânc încă se mai zbate ceva. Timpul trece, iar motivația unei lupte împotriva lor devine din ce în ce mai mică. Poate sunt toate acestea, sau pur şi simplu faptul că astăzi, mai mult decât oricând, totul devine mistic. Astăzi are o aură ciudată care m-a făcut să vibrez de ceva timp încoace. Sigur, lucrurile nu mai sunt ca altădată, deși dacă stau bine să mă gândesc acum, poate pentru prima dată, nu am venit să mă cert cu fantome, am venit doar să vizitez, să îmi aduc aminte şi să zâmbesc…zâmbetul a rămas în continuare acolo. Astăzi m-a făcut de fiecare dată să îmi adun gândurile fie că au fost rele sau bune. Am simțit că evadez într-o altă lume, fie că am fost obligat sau nu.

           După cum spuneam, camera arată la fel ca în ultimii ani, nimic nu s-a schimbat, deși astăzi este suspect de pustie. De obicei fantomele dădeau târcoale şi așteptau să mă prindă aici ca într-o cursă de șoareci, să mă lovească puternic şi apoi să mă dea afară, înapoi în lumea din care veneam. Astăzi e diferit, sunt singur aici. Poate au terminat ce au avut de făcut, poate m-au integrat în lumea de afară destul de mult încât să nu mai fie nevoie să lucreze la asta sau poate pur şi simplu s-au plictisit şi ele.

            Lucrurile s-au schimbat total, Annie, şi deși îmi mențin ideile şi cuvintele de altădată, ura pe care o aveam față de ei s-a mai domolit, știu sigur că nu va dispărea niciodată complet, dar ceva s-a schimbat. Nu știu dacă e din cauza faptului că nu am sorți de izbândă în lupta asta sau pentru simplu fapt că nu îmi mai pasă, dar e un sentiment liniștitor. Sunt tare curios tu pe unde ți-ai mai plimbat sufletul, tare curios dacă ai găsit ce căutai şi dacă oamenii cu cămașa strânsă ușor peste burtă te fac fericită. Știu că la suprafață asta ți-ai dorit tot timpul, oameni importanți înconjurați de directori. Nu am înțeles de ce ai avea nevoie de ei să te simți importantă mai ales pentru că după părerea mea erai oricum peste ei, dar dacă tu ai simțit că asta te face să vibrezi, e de ajuns. Știu că ei te-au împins să cobori din tren, dar în final tot alegerea ta a fost. Mi-ar fi plăcut să alergi mai mult după sufletul tău, sau după ce credeam eu că e acolo, dar până la urmă cine sunt eu să iți ghidez orizonturile? Asta e doar problema mea, în nici un caz a ta, dar hai să lăsăm prostiile astea deoparte.

           Nu sunt genul de om care să arunce cu urări sau cu dulcegării în jur, nu mă pricep şi nici nu mă încântă cu nimic să fiu un alt pește pe lângă mii alții, dar am ținut să știi că îmi doresc să fii fericită, chiar şi așa în felul tău neînțeles. Am pornit în toată călătoria asta de care sunt mândru acum într-un tren uitat de lume alături de tine şi poate din acest motiv mă întorc câteodată în gara asta, chiar dacă în timpul călătoriei noastre, undeva pe parcurs, tu ai decis să iei alt tren. Mi-ai arătat un alt mod chiar dacă fără să iți dai seama, iar pentru asta iți mulțumesc. Ultima perioadă a fost, pentru mine, incredibil de ocupată. Am cunoscut oameni şi situații pe care unii nu şi le-ar imagina. Am întâlnit oameni frumoși care şi-au riscat comoditatea lor doar pentru a fi alții comozi şi în același timp oameni pentru care comoditatea proprie era mai presus decât orice. Am cunoscut oameni ce păreau săriți de pe fix, nebuni de-a dreptul, dar care în adânc erau doar neînțeleși de o lume bolnavă ce refuză tot ce nu îi place ei. Am văzut părinți îndurerați şi părinți ce radiau alături de copiii lor. Nu era niciunul director, dar aveau ceva special, erau oameni simpli cu sentimente curate. Am întâlnit oameni ce doreau gratis să facă rău unor semeni de-ai lor şi oameni ce nu știau noțiunea de rău. Am întâlnit persoane care se ridicau în slăvi în fața mea prin cuvinte mari pe care le încălcau ulterior când mă întorceam cu spatele…nu i-am înțeles, dar am reușit să îi ignor. Am văzut mii de oameni cântând la unison pentru sufletul lor şi asta m-a făcut să am speranțe. Am întâlnit oameni ce își plângeau durerea şi oameni ce o cântau. Am învățat că totul se schimbă, dar că în esență toate rămân la fel. Am cunoscut toate acestea trecându-le prin filtrul unor discuții pe care, timizi, le purtam la început de drum. Poate d-asta mă întorc astăzi în același loc pe care în ultimii ani îl frecventam de cele mai multe ori gânditor. Poate m-am întors astăzi aici pentru că toate trec într-un final, iar noi am pierde prea mult timp fiind dezamăgiți de lucruri pe care nu le putem schimba. Am vrut neapărat să iți spun şi ție ce am auzit de la unii dintre ei, unii mai optimiști ce urlau în cor „Ce frumoasa-i lumea, ce foame şi ce ger” şi poate așa să iți ridic colțurile gurii într-o zi în care zâmbetul trebuie să fie la el acasă şi ajutorul meu nu ar fi necesar.

         Acum trebuie să plec, mi-am luat în serios rolul pe care mi l-au oferit şi am auzit că nu trebuie să îi dezamăgesc, că nu e frumos, fie că îmi convine sau nu. Amuzant, nu? Nu par genul care să asculte de altcineva în afară de mine, dar acum au apărut responsabilități de care nu pot fugi, griji pe care trebuie să le pun la pământ fără a le mai ascunde sub preș în speranța că vor dispărea. Mergem înainte, Annie, orice ar fi, oricum ar fi, iar eu îți doresc tot ce e mai bun pentru tine în următoarea parte a călătoriei tale. Sper să știi să îi alegi pe cei mai buni oameni care să te înconjoare, dar oricum nu ai nevoie de prea mulți, de asta sunt sigur. Să fii fericită!