Back to start - Snap! (8)

-          Unde mergem, Ava? Nu crezi că ne avântăm prea adânc? E târziu, iar lumea ne va caută, mai mult, se întunecă și nici măcar nu sunt sigur că mai știm drumul spre casă, hai înapoi, spuse Dante îngrijorat de drumul care părea să devina din ce în ce mai necunoscut.

-          Serios, Dante? O să ai destul timp să iți faci griji când vei crește, Ava răspunse fără să se uite în spate, cu un aer arogant, preocupată doar de drumul pe care îl are de parcurs, nici măcar spinii vegetației nu o deranjau, captivată din ce în ce mai mult de tot ce era în jurul ei.

-          De unde știi tu asta? Vorbești de parcă știi cum va fi când o să fim mari.

-          Nu știu, răspunse din nou Ava privind doar în față, dar am citit într-o carte că așa se întâmpla, că atunci apar grijile.

-          Nici măcar nu știu ce sunt alea.

-          Eh, îmi imaginez că ceea ce faci tu acum, hai să mergem încă nu cred că am ajuns.

-          Dar unde să ajungem? Unde vrei să mergem? În jur văd doar câmpie înconjurată de pădure și deloc vreo așezare, vreun om, sau măcar vreun adăpost. Se lasă seara, Ava, hai să ne întoarcem.

-          Pe bune, Dante, nu vreau să îmi petrec toata vacanța în casă sau maxim pe lângă ea, lasă-te purtat puțin de vânt.

-          Dar nu bate nici un vânt...

              Ava își întoarce un pic privirea spre Dante amuzată de răspunsul acestuia, privindu-l cum chicotește la rândul lui, mândru de răspunsul tâmpit pe care l-a găsit pentru a o scoate un pic pe aceasta din starea de căutare orbească în care a intrat.

-          Ești tembel? Lasă prostiile!

-          Hai Ava, râzi un pic, nu știu ce tot cauți și sunt tare curios.

-          Nici eu nu cred că știu, dar am citit într-o carte...

-          ...Ai citit într-o carte? Ești sigură că romanul de aventură pe care l-ai citit zilele acestea nu te-a afectat?

-          Nu! Ia-mă de mână și hai să mergem, daca nu vrei să înnoptăm pe aici în pustiul acesta.

-          Oricum nu cred că mai avem altă șansă, dar te urmez.

               Soarele se pregătea să apună împrăștiind razele roșiatice pe cer, peste mica porțiune de deal ce întrerupea cercul format de marginea pădurii, porțiune de unde și-au făcut apariția și cei doi copii plecați fără vreun cuvânt din satul în care își petreceau vacanța. Acum, aceștia se aflau undeva în jumătatea cercului îndreptându-se grăbiți către copaci...Ava cu pași repezi, trăgându-l după ea pe Dante, care, neîncrezător, avea dubii că Ava e sănătoasă la cap.

........................................................................................................................................................................

               Cei doi se cunosc de câteva zile, venind fiecare să își petreacă vacanța de vară într-un colț rupt de lume, lucru care inițial i s-a părut,, fiecăruia în parte, o pedeapsă cruntă din partea părinților care, în mintea lor, au vrut să îi ia din mediul lor, orașul, pentru a le strica toată bucuria de a își întâlni prietenii în fața blocurilor, zi de zi. Dante, pasionat de fotbal, a venit supărat că nu poate juca nici măcar o miuță în locul acesta. Aici în zona asta nu cunoaște nici un băiat, iar cei cu care a încercat să facă o mică legătura habar nu au să dea cu piciorul în minge, știu doar să cutreiere de dimineața până seara nicăieri și înapoi. Ava, mai mică cu un an decât Dante, începuse să aibă gașca ei de fete la bloc, fete cu care se plimba prin parcurile de plastic ale orașului, schimbând idei despre mondenitățile pe care abia au început să le vadă la televizor, începuse să își imagineze cum va deveni creatoare de modă, sau model, sau măcar va avea propria firmă de unde să câștige o grămadă de bani, dar nici măcar nu știa ce înseamnă banii. La rândul ei, Ava era destul de supărată pe ai ei pentru că au adus-o în locul acesta în care nu are televizor și unde singura distracție, dacă o poate numi astfel, sunt cărțile de aventură ale bunicii pe care, în lipsă de altceva, a început să le citească, ocupându-și astfel timpul. Cei doi s-au întâlnit din întâmplare într-o zi la o nuntă, în sat, unde au fost târâți de către bunicii lor și și-au dat seama imediat că sunt diferiți față de cei din locul acesta. Cei doi stăteau la mese față în față despărțiți de ringul de dans unde nuntașii își etalau opincile cele noi. Dante, deși timid, îi arunca priviri involuntare în momentul în care cei ce dansau făceau câte o pauză de la horă. Era încântat de faptul că era diferită prin hainele de oraș și că avea un aer diferit față de ceilalți, un aer un pic arogant, ceva necunoscut pentru cel ce obișnuia să judece oamenii doar după cum loveau mingea. Era uimit să vadă doi ochi ce sclipeau în toată marea de lumini pe care o oferea localul, iar în momentul acela știa că e specială, doar că nu știa cum și de ce.

            Seara durează mult prea mult aici, trecuse de mult ora la care Dante era în pat, era prima oară când lua parte la o astfel de paradă de oameni, însă nu grămada de oameni ciudați îl fascina, nici comportamentul nemaiîntâlnit al lor și nici măcar muzica sau gălăgia, așa cum o numea el, nu era ceva care să îl încânte. Ochii îi erau plini de nisip de la oboseală, însă blocați în aceeași direcție, ochi pe care îi muta doar când aceștia se intersectau cu albastrul din ochii Avei, care începuse să îl observe și care, la rândul ei, începuse să îl țintuiască cu privirea, însă asta nu era pe placul lui Dante, nu îi plăcea să fie privit și astfel cere voie de a bunici să iasă puțin până afară cu scuza că vrea să ia o gură de aer, pentru a scapă puțin de privirea bănuitoare a Avei. Odată ieșit pe scările localului, Dante simțea din nou libertatea de a nu fi privit de nimeni uitându-se liniștit spre infinitul de stele pe care nu îl mai zărise niciodată până acum, doar că asta nu a durat prea mult și simțind o mână pe umăr se întoarce speriat...

-          Hei! De ce mă urmărești? Se auzi o voce hotărâtă.

Dante se întoarse speriat, iar în fața lui stătea mândră acel copil cu ochi albaștrii pe care îl privise toata seara, inima îi bătea puternic, iar cuvintele dispăruse aproape complet din vocabularul său.

-          Ce?  Nu! Eu? Nu...Dante începuse să se bâlbâie, surprins de cea care îl intrigase toata seara.

-          Hai că te-am văzut că te uitai tot timpul spre mine, de ce?

-          Eu? Nu mă uitam, poate ți s-a părut.

-          Eu sunt Ava! Încântată! Spuse aceasta încercând să treacă de momentul ciudat.

-          Dante, răspunse și copilul timid. Încântat și eu...

-          Nu ești că ceilalți, nu ai opinci și nici cravată?

-          Și asta e bine?

-          Acum da, tot ce am cunoscut pe aici îmi displace complet, iar tu, pentru că nu ești de aici îmi placi.

-          Și tu îmi placi, răspunse Dante încercând să își găsească cuvintele potrivite pentru prima discuție cu omul care trezise în el sentimente necunoscute până acum.

-          Ce cauți aici?

-          Nimic, părinții au decis să îmi petrec vacanța aici, au spus că am nevoie de o pauză de la oraș și că trebuie să cunosc și o altă viață, deși nu știu prea bine ce înseamnă asta, dar tu? Nici tu nu ești de aici, nu? Îți lipsesc cizmele roșii și bentița, Dante începuse să scuture din timiditate și încurajat de Ava intră în discuție din ce în ce mai mult.

-          Cizme roșii? Yac! Eu? Nu voi purta niciodată așa ceva. Nu îmi spune că iți plac pentru că mă voi întoarce la bunica mea.

-          Nu, nu...e mai bine fără cizme...pantofii tăi sunt buni.

-          Așa, speram să spui asta, sunt cumpărați de la Zara.

-          De unde? Dante habar nu avea ce înseamnă Zara sau de ce Ava luase un aer important când rostise cuvântul acesta ciudat.

-          Zara, firma super cunoscută de încălțăminte și haine și chestii.

-          Ce?

-          Nu contează....

              Seara a trecut altfel acum, cei doi găseau unul în celălalt evadarea din locul acesta pustiu pentru ei, găseau o apropiere de orașul cu care erau crescuți și găseau depărtare față de oamenii aceștia care pentru ei păreau super ciudați. A fost momentul în care cei doi au creat o legătura ce avea să îi conducă spre multe aventuri, cunoaștere de sine și multe bucurii îmbinate pe alocuri cu dezamăgiri. A fost momentul care le-a schimbat amândurora viața pe care o cunoșteau până acum...

........................................................................................................................................................................

              Cei doi copii inconștienți de pericolele pe care le oferea zona pe care o tranzitau la ora asta, au ajuns la intrarea din pădure. Ava, pregătită, a scos din rucsac două lanterne și s-a avântat cu curaj spre copacii înalți.

-          Ești sigura Ava că e bine ce facem? Habar nu avem ce putem întâlni aici.

-          Știu, dar mi-ar fi rușine să ne întoarcem acum, să ne fie frică.

-          Nu îmi e frică, dar mă gândesc și la pedeapsa care probabil ne va aștepta acasă, nimeni nu știe unde suntem, sigur își vor face griji.

-          Am făcut-o deja, Dante, nu mai avem ce să pierdem, cărțile alea ciudate ale bunicii m-au învățat să am curaj și să profit de moment.

-          Iar cărțile alea...

-          Da, o să ți le împrumut și ție poate nu o să te mai aud cu văicăreli.

-          Bine, Ava, hai să mergem. Habar nu am încotro mergem, sau ce aștepți să cauți dar mergem. Dante începuse să se enerveze să fie luat de sus de Ava și hotărâse să o urmeze oricât de idioate ar fi ideile ei, doar să nu o mai audă că se dă mare cu curajul ei.

              În pădure se vedeau doar luminile celor două lanterne și se auzeau fel și fel de sunete necunoscute lor până acum. Nu semănau deloc cu sunetele mașinilor, cu claxoanele lor. Era un sentiment ciudat, dar plăcut, o călătorie într-un necunoscut care îi încuraja să se avânte din ce în ce mai mult. După zeci de minute de mers amândoi se opresc brusc când zăresc în fața lor un adăpost. Un acoperiș apărut de nicăieri ce apară două bănci și o podea din lemn masiv.

-          Uite Dante! Uite! Exclama continu Ava, bucuroasă peste măsură de ce găsise. Vezi? Asta tot căutam, un loc ca acesta, e fix ca în cartea bunicii, vreau să ne oprim aici. E ceea ce îmi doream să găsesc. Știam că pădurea trebuie să ascundă locuri minunate că ceea ce vedem în fața.

-          Sunt de acord cu tine și îmi pare rău că nu am avut încredere, e într-adevăr minunat. Nu am mai văzut așa ceva în viața mea. Oare cine a construit asta?

-          Oamenii din cărți. Hai să ne așezăm acolo jos.

-          Așa pe podea? Nu o să fie răcoare?

-          Credeai că vin nepregătită? Uite, ține asta, spuse Ema entuziasmată de tot ce era aici, scoțând din rucsacul pe care Dante începuse să îl considere magic o pătură mare. Vom pune asta jos, ne vom odihni, iar când ne plictisim ne întoarcem spre casă.

-          În regulă.

               Cei doi au așezat meticulos pătura cât să poată vedea cerul printre pilonii groși ai adăpostului. Totul i se părea ca într-o carte cu povești, mai ales că nu credea vreodată că există atâtea stele pe cer. Orașul înecat în fum și ceață nu le-a oferit niciodată o astfel pe priveliște. Cei doi se schimbau încetul cu încetul după doar câteva zile petrecute împreună la sat. Orașul a început să nu li se mai pară de neînlocuit, fotbalul dispăruse ușor din mintea lui Dante și era înlocuit de ochii Avei și de palpitațiile pe care i le oferea natura. Pentru el totul era nou, plăcut și ciudat. Ava, nu se mai gândeam cu ce să se încalțe și înlocuise pantofii de la Zara cu niște teniși simpli, negri, murdăriți pe alocuri cu pete de noroi.  La rândul lui, cerul era încântat să îi vadă. Își etala stelele și le mișca spre a oferi celor doi, care se țineau timid în brațe, un spectacol de neuitat.

........................................................................................................................................................................

               BIP! BIP! BIP! BIP! BIP! BIP!

               Dante se ridică nervos din pat aruncând cu blesteme către alarma ce îi dădea trezirea pentru o nouă zi în care sufletul lui se lupta cu greutate să supraviețuiască. E opt fără cinci minute și trebuie să se pună pe picioare. Viața nu stă în loc și el trebuie să își câștige existența. Se îndreaptă cu nisip în ochi către baie. Se uită în oglinda și acolo vede un copil ce zâmbește cu gura până la urechi în locul bărbatului pe care îl cunoaște. Își dă repede cu apă pe ochi, iar închipuirea dispare. Acum în oglindă apare un băiat mare cu barbă și mici riduri pe față. Zâmbetul dispare, iar în locul lui își face apariția o dungă nemulțumită. Se întoarce în cameră, își pune pe el cămașa de plastic, pantalonii asprii și încalță pantofii ce par făcuți din scoarță de copac. Se urcă în mașină și pornește din nou spre locul unde se macină suflete. Pe drum îi zvâcnește în creier imaginea unui cer înstelat și al unui copil curajos cu ochii albaștrii și pantofi de la Zara, fără să își dea seama dacă a visat sau a trăit cu adevărat asta. Memoria lui s-a stricat de la lumea celor mari...

               

Old habits

            M-am trezit ciudat astăzi. Nu pentru că ar fi duminică, ci pentru simplul fapt că visurile acestea au început să îmi dea târcoale din nou. Știi tu, cele în care nu stai departe cu anii, nu cele în care tu colinzi lumea pentru a-ți depăși limitele în timp ce eu privesc încătușat de pe geam, nu cele în care tu ai lumina unei veri îndepărtate în ochi. Nu, sunt celelalte care mă sufocă. Acele visuri în care tu ești aici alături de mine în lumea de noroi, visurile în care brațele mele te ating și te liniștesc în timp ce gura mea îţi șoptește noțiuni despre o lume perfectă...nu în totalitate, perfectă doar pentru noi. Mă întreb ce mă leagă atât de mult de tine și încerc să găsesc răspunsuri deși undeva în adânc le știu, doar că încă nu realizez...sigur, a fost acel click încă din primul moment de când te-am văzut, de pe vremea  când tot ceea ce visam era împrumutat din împrejurimi, încă de atunci când m-ai tras din cochilia mea și ți-ai băgat nasul în micile jocuri ale mele. Tu, un mic om,  curios, cu părul lung și drept și cu nasul în vânt. Mă uitam la tine și nu înțelegeam de ce toate lucrurile mele nu mai par atât de interesante dintr-o dată. Vezi? Încă de pe atunci ceva s-a schimbat, iar de atunci nimic nu a mai fost la fel. Aseară te-am privit din nou de aproape. Nu ești ca celelalte...nu te chinui cu nimic să te faci plăcută, nu ai nevoie de farduri, nu ai nevoie de fel și fel de cosmetice care să iți acopere tenul pentru că  tu știi să îți porți mândră imperfecțiunile și să faci din lucruri ce pot părea dezavantaje, arme cu care ataci subtil pe cei din jur. Uitasem de ce te-am plăcut tot timpul, Ava, uitasem total că naturalețea ta este peste tot ceea ce am întâlnit până acum, uitasem cât de multe lucruri m-ai învățat despre o lume care trebuie neapărat însănătoșită. Dacă îți vine să crezi chiar ajunsesem să privesc cu admirație spre toată hora lor tâmpită, credeam că acesta e adevărul și aprobam sigur pe mine toată goana lor după bani...chiar și acum mai fac asta uneori. Ajunsesem să îi compătimesc când plângeau pentru că nu reușeau să se ridice la doleanța celor care îi conduceau cu biciul. Îți vine să crezi, Ava? Îți vine să crezi că te-ai chinuit atâta timp să îmi arăți ce e aia viață doar pentru a scăpa într-o lume care se omoară pentru o creștere salarială? Ai râde, dar ei, chiar și eu, alergăm să fim plăcuți de oameni pe care nu îi plăcem, râdem în fața unor oameni care nu sunt amuzanți deloc și trăim în cutii care ne sufocă, doar de dragul de a fi mai aproape de o viață pe care nu ne-o dorim cu adevărat, dorim doar o viață care să fie în concordanță cu idealurile lor...noastre...și facem asta cu zâmbetul pe buze. Noroc că mai sunt momente, ca aseară, când mi se dă peste cap întreaga rutină. Ar trebui să vii mai des, să mă trezești și să îmi spui că asta nu e ceea ce am promis. Acesta e doar visul unor oameni triști și singuri pe care îi urâm din toată inima, acesta e doar visul unora care se închid în casă și cărora le e frica să iasă din acele cutii...acesta e visul oamenilor mincinoși cu ei însuși și nu numai, Ava. Acesta, nu este visul nostru...

               Ai plecat din nou, cu o despărțire rece și distantă. Eu am rămas să te privesc cum te îndrepți spre noi aventuri. Nu știu de ce stărui în continuare aici, crede-mă, dar picioarele nu mă ascultă să pornesc pe urmele tale, iar sufletul e ciopârțit de atâtea impulsuri învălmășite ale creierului care după analize peste analize decide că lumea lor chiar are logică, că e nevoie de bine și rău, că viața are nevoie de un echilibru și că nu se poate să visăm continuu....dar eu nu văd echilibrul acesta despre care se tot vorbește, Ava, nu îl văd nicăieri. Lumea de aici e bolnavă, iar eu nu știu care e leacul. Oamenii, au mai toți colțurile gurilor îndreptate spre pământ, sprâncenele încruntate și sunt plin de riduri încă de mici de la atâtea gânduri negre ce le tranzitează mintea. Se bat pentru putere, o luptă menită să pună o mână de oameni pe o treaptă mai înaltă, în timp ce alții rămân blocați în aceeași cursă, însă fără izbândă, iar toți uită definitiv ideea principală, binele comun. Se fac rele gratis, iar relele știi că aduc după sine doar rele, iar astfel intrăm într-o buclă din care nu mai avem scăpare. Natura, e câmpul lor de luptă. Gri-ul cimentului bombardează verdele ei, tone de oțel ciopârțesc adânc lemnul bătrân al copacilor, iar smogul produs de atâta zvăpăială ne împiedică să mai privim spre stele. Asta e aici, Ava, o luptă în care se uită de familie, prieteni și uneori chiar de sine, aici oamenii vând interacțiuni pentru hârtii și pentru un loc în față. Acesta nu este visul nostru...

               Acum e seară. Tu, ești plecată de mult, iar plămânii mei au rămas fără aerul împrumutat de la tine, de la visele tale. Îmi aprind o țigară pentru a-mi reaminti unde sunt și pentru a te uita pe tine împreună cu toată aura ta fericită, până când ne vom reîntâlni. Îmi așez ochii în puncte fixe în care zăbovesc minute întregi în timp ce încerc să îmi golesc mintea, să pot adormi liniștit. Zgomotul venit dinspre geamul crăpat nu mă lasă să evadez. Vorba “ țipenie de om “ a dispărut complet pentru că aici tot timpul mișună cineva, indiferent de oră. De afară intră pe acel geam sunetele mașinilor pe șoseaua udă, sunete permise de lipsa animalelor nopții care au fugit de mult și ne-au lăsat să ne mulțumim cu sunete create tot de această lume bolnavă, tot de noi. Noiembrie a venit punctual ca de fiecare dată pentru a-mi râde în nas. Nenorocitul nu mă uită și îmi șoptește mereu că va fi alături de mine tot timpul încercând să uneltească împotriva mea în încercarea lui patetică de a se răzbuna pentru că am încercat să îi arăt că nu e totul așa gri ca el, dar parcă m-am obișnuit și de fiecare dată încerc să îl primesc cu indiferență pentru că știu că asta îl macină.  Te-aș întreba dacă aș știi că nu e în van, tu unde iți găsești liniștea pentru că știu că nu ai putea suporta vreun moment nebunia asta, și te-aş ruga să mă îndrepți și pe mine în acea direcție pentru că acesta, Ava, acesta nu este visul nostru...

               

               

Sedona - part I

          Ding! Ding! Ding! Ding! Ding!

          

          Mă trezesc buimac cu sunetul soneriei în ureche. Am jurat de atâtea ori că o voi schimba pentru că mă scoate din pat pregătit să sting incendii sau să mă prezint la adunarea unui batalion de armată. Atât de înspăimântător este, dar mereu uit și așa o iau de la capăt în fiecare dimineață. De dată aceasta este sâmbătă, dar am ales să nu dorm prea mult, astăzi este prima zi în care te văd și chiar dacă acum am dubii că vreau să ies din carapacea mea, trebuie să o fac pentru că mi-am promis că nu voi rata nici o ocazie că să văd ce e mai departe de zona mea de confort. Vezi tu, m-am obișnuit de prea mult să mă închid cu totul și să rămân împreună cu mine într-o lume pe care o văd doar eu, dar sunt dezamăgit de viteza cu care trece timpul și am impresia că pierd prea mult, așa că iată-mă în încercarea mea de vedea mai departe de propriul meu orizont.

         Afară e perfect, nici măcar un nor alb nu îndrăznește să strice albastrul pur al cerului, parcă totul s-ar alinia către o zi numai bună de drumeții. Mă urc în mașină fără a uita stick-ul cu toate melodiile alese special pentru drum și pornesc spre tine. Nu știu drumul, dar sunt sigur că mă voi descurca să ajung. Drumul nu îmi rămâne întipărit în minte deoarece este ocupată cu fel și fel de idei, e chiar obositoare de cele mai multe ori…”Dacă nu o plac? Dacă nu mă place? Dacă nu ne potrivim absolut deloc și va trebui să rămân o seară într-un loc străin alături de o străină cu care nu mă înțeleg? La naiba!” Mintea îmi ia avântul de fiecare dată. Dubiile îmi atenuează avântul, dar am zis că trebuie să ies din carapacea mea și fix asta îmi doresc să fac. Până la urma ce am de pierdut? O seară? Oricum pierd destule în închisoarea pe care mi-o clădesc luând decizii seci și fricoase. Cu toate aceste gânduri am ajuns la destinație fără să îmi dau seama.

-          Bună Sedona, eu cred că am ajuns. Poți ieși?

-          Bună Dante, unde ești? Eu am ieșit de ceva timp la poarta și nu te văd. Sigur ai încurcat vreo străduță. Ești sigur că ai nimerit locația corecta?

-          Ham…nu sunt sigur. Văd o casa mare albă, de fapt sunt două….sau una, nici nu îmi dau seama. Are un gard de lemn înalt, maro.

-          Perfect, ești pe drumul cel bun. Mergi înainte, iar după curbă o să fie casa mea.

-          Ok, dar nu vrei tu să vii ușor spre mine? Mi-ai spus că ai tăi sunt acasă și încă nu sunt pregătit să îi cunosc. Nici pe tine nu te-am văzut până acum. E prea mult pentru mine.

-          Off…mi-ai spus în mesaje că nu ești prea sociabil, dar nu mai fi așa, hai că poate nici măcar nu o să îi cunoști, ei sunt în casă momentan și dacă te grăbești poate vor rămâne acolo. În plus, am și multe bagaje și va trebui să mă ajuți.

-          Look, voi veni, dar de ce ai multe bagaje? Știi că vom sta o singura seara nu?

-          Știu, dar îmi place să fiu pregătită.

        Odată plecați la drum teama de necunoscut s-a risipit. Sedona este la fel de drăguța precum scrie, caci până acum nu reușisem să îmi dau seama de mai mult, în plus, vorbește tot timpul ceea ce este numai bine, pentru că dacă sunt atent la ceea ce spune ea nu mai ascult atât de mult creierul meu hiperactiv și mai mult, nici nu sunt un mare orator. Îmi povestește fel și fel de lucruri, iar eu rămân uimit de toate experiențele ei. Îmi spune despre locuri îndepărtate pe care le-a vizitat, întâlniri cu tot felul de persoane și situații limită pe care a trebuit să le înfrunte. Am făcut bine că am ieșit astăzi din casa, părul blond și ochii ei mă fac să uit de tot ceea ce mă obosește în mod obișnuit.

-          Și, spune-mi despre tine Dante, până acum am vorbit doar eu și mă simt că acaparez toată discuția.

-          Nu-i nimic, Sedona, îmi place să vorbești, eu sunt mai degrabă tipul care ascultă.

-          Ok, dar tot vreau să te cunosc.

-          Bine, ce vrei să afli?

-          Nu știu, ceva ce nu mi-ai spus până acum în serile în care ne țineam de urât prin intermediul tehnologiei.

-          Hhhm...ți-am spus până acum cât de mult îmi plac stelele?

-          Da, asta mi-ai zis, mi-ai povestit despre cele patru stele care ți-au ghidat copilăria, tocmai din acest motiv am vrut să mergem la munte, știu că acolo se văd cel mai bine, sper doar să prindem o seară senină.

-          La naiba, deci ți-am zis asta, acum ai aflat și că am o memorie scurtă.

-          Haha, asta nu știam, dar nu te las să scapi așa ușor. Altceva?

-          Nu ar fi mai frumos să descoperi singură? Nu îmi place prea mult să vorbesc despre mine.

-          Ok, nu vreau să forțez nimic, poate o să aflu în timp și de ce pari atât de singur și trist.

-          Serios? Așa par?

-          Da, cel puțin eu asta am observat și să știi că sunt bună la a citi oamenii.

-          Nu chiar atât de mult pe cum crezi.

-          De ce?

-          Pai trist nu aș spune că sunt, poate doar blocat în mintea mea, acolo e mai bine, mă simt în siguranța.

-          Atunci ești fricos.

-          Hei! Nu judeca, nu sunt nici fricos, doar că uneori prefer compania mea în ciuda a tot ceea ce mă înconjoară. Am ieșit cu tine, nu? Asta nu pare frică.

-          Poate ai dreptate, dar ce spui despre singur? De ce îmi pari atât de singur?

-          Aici ai putea avea dreptate, deși nici eu nu știu din ce motiv, pentru că sunt înconjurat tot timpul de oameni frumoși, doar că uneori nu mă regăsesc în tot ceea ce se întâmpla în jurul meu. Nu as spune că sunt singur, în nici un caz, dar parca tot lipsește ceva.

-          Cred că știu ce spui. Hai că ai mai scos ceva, sunt mulțumită.

-          Așa de ușor te pot păcăli?

-          Doar dacă îmi dau eu acordul.

        Perfect, scăpasem de întrebările Sedonei. Îmi place să mă deschid, doar că acum era un pic prea devreme, până la urma nu cunoșteam prea multe despre ea și cum încrederea mea în oameni este la pământ este mai bine să mai aștept puțin până când voi fi sigur că poate duce tot ceea ce însemn. Între timp tăcuse și ea, pentru puțin timp însă pentru că a observat pe bancheta din spate chitara pe care o iau mereu după mine.

-          Nu-mi spune că știi să cânți la chitară?

-          De ce? Nu iți place?

-          Ba da, mi se pare minunat să poți face ceva ce liniștește oameni. Îmi place muzica mult și cu cât mai autentică cu atât mai bine. Bănuiesc că nu ai luat-o după tine ca să stea acolo degeaba, va trebui neapărat să îmi cânți.

-          Haha, nu sunt atât de bun, iar chitara e acolo mereu, nu am luat-o special pentru astăzi.

-          Nu contează, tot nu scapi până nu cânți ceva.

-          Bine, mai vedem, oricum acum nu pot, vreau totuși să ajungi teferi la munte.

-          Sigur, dar nu scapi și dacă vei evita asta o să te pun să o faci la balcon.

-          Haha, nu sunt Romeo.

-          Nu, el nu avea chitara.

        Pe lângă faptul că era frumoasă altceva mă atrage la Sedona, pare extraordinar de sinceră și nu îi e frică să își exprime ideile exact așa cum le gândește. Mi-a câștigat o parte de încredere și sunt tare curios cum vor evolua lucrurile în mini excursia pusă la cale într-o seară în care amândoi pierdeam vremea ținându-ne companie cu ajutorul unor telefoane. Sedona mă ajută cu boala mea imaginară, cea care mă face să mă închid din ce în ce mai mult. M-am îmbolnăvit ușor de la diferențele existente între imaginea mea despre lume și ceea ce este de fapt. Am tot încercat să o schimb fără să îmi dau seama că de fapt nu poate fi schimbată, sunt un pion mult prea mic în tot ceea ce înseamnă viață și asta m-a făcut să gândesc strâmb de multe ori. Poate într-un final voi reuși să înțeleg că tot ce trebuie să fac e să fiu atent mai mult atunci când iau decizii legate de tot ceea ce mă înconjoară.

           Muzica ne-a purtat ușor spre munte fără să ne dăm seama cum a trecut timpul, abia așteptam să ajungem. Amândoi suntem iubitori de munte, heh, suflete rătăcitoare am putea spune, doar că la mine sufletul rătăcitor apare odată cu ieșire din casă, până atunci lenevește într-o stare vegetativă. Mă bucur că Sedona a reușit să mă scoată din cutia mea și că s-a dovedit a fi o companie plăcută, sper că și de acum înainte excursia să fie medicamentul de care aveam nevoie.

Smile

          Mă întorc în aceeași cameră, același gri, aceiași pereți, aceeași fereastră. Nu caut mare lucru, de data aceasta am venit în vizită. Îmi e dor şi m-a cuprins o stare de nostalgie. Poate e secul cu care m-am înconjurat în ultima vreme, poate sunt acele simțuri care mă atenționează în ultimul timp că mă dau bătut şi că ei câștigă. Aceiași ei de care ți-am povestit tot timpul…da, dacă iți vine să crezi, încep să le dau dreptate şi uneori chiar să simt că ar avea sens ceea ce spun ei, chiar dacă în adânc încă se mai zbate ceva. Timpul trece, iar motivația unei lupte împotriva lor devine din ce în ce mai mică. Poate sunt toate acestea, sau pur şi simplu faptul că astăzi, mai mult decât oricând, totul devine mistic. Astăzi are o aură ciudată care m-a făcut să vibrez de ceva timp încoace. Sigur, lucrurile nu mai sunt ca altădată, deși dacă stau bine să mă gândesc acum, poate pentru prima dată, nu am venit să mă cert cu fantome, am venit doar să vizitez, să îmi aduc aminte şi să zâmbesc…zâmbetul a rămas în continuare acolo. Astăzi m-a făcut de fiecare dată să îmi adun gândurile fie că au fost rele sau bune. Am simțit că evadez într-o altă lume, fie că am fost obligat sau nu.

           După cum spuneam, camera arată la fel ca în ultimii ani, nimic nu s-a schimbat, deși astăzi este suspect de pustie. De obicei fantomele dădeau târcoale şi așteptau să mă prindă aici ca într-o cursă de șoareci, să mă lovească puternic şi apoi să mă dea afară, înapoi în lumea din care veneam. Astăzi e diferit, sunt singur aici. Poate au terminat ce au avut de făcut, poate m-au integrat în lumea de afară destul de mult încât să nu mai fie nevoie să lucreze la asta sau poate pur şi simplu s-au plictisit şi ele.

            Lucrurile s-au schimbat total, Annie, şi deși îmi mențin ideile şi cuvintele de altădată, ura pe care o aveam față de ei s-a mai domolit, știu sigur că nu va dispărea niciodată complet, dar ceva s-a schimbat. Nu știu dacă e din cauza faptului că nu am sorți de izbândă în lupta asta sau pentru simplu fapt că nu îmi mai pasă, dar e un sentiment liniștitor. Sunt tare curios tu pe unde ți-ai mai plimbat sufletul, tare curios dacă ai găsit ce căutai şi dacă oamenii cu cămașa strânsă ușor peste burtă te fac fericită. Știu că la suprafață asta ți-ai dorit tot timpul, oameni importanți înconjurați de directori. Nu am înțeles de ce ai avea nevoie de ei să te simți importantă mai ales pentru că după părerea mea erai oricum peste ei, dar dacă tu ai simțit că asta te face să vibrezi, e de ajuns. Știu că ei te-au împins să cobori din tren, dar în final tot alegerea ta a fost. Mi-ar fi plăcut să alergi mai mult după sufletul tău, sau după ce credeam eu că e acolo, dar până la urmă cine sunt eu să iți ghidez orizonturile? Asta e doar problema mea, în nici un caz a ta, dar hai să lăsăm prostiile astea deoparte.

           Nu sunt genul de om care să arunce cu urări sau cu dulcegării în jur, nu mă pricep şi nici nu mă încântă cu nimic să fiu un alt pește pe lângă mii alții, dar am ținut să știi că îmi doresc să fii fericită, chiar şi așa în felul tău neînțeles. Am pornit în toată călătoria asta de care sunt mândru acum într-un tren uitat de lume alături de tine şi poate din acest motiv mă întorc câteodată în gara asta, chiar dacă în timpul călătoriei noastre, undeva pe parcurs, tu ai decis să iei alt tren. Mi-ai arătat un alt mod chiar dacă fără să iți dai seama, iar pentru asta iți mulțumesc. Ultima perioadă a fost, pentru mine, incredibil de ocupată. Am cunoscut oameni şi situații pe care unii nu şi le-ar imagina. Am întâlnit oameni frumoși care şi-au riscat comoditatea lor doar pentru a fi alții comozi şi în același timp oameni pentru care comoditatea proprie era mai presus decât orice. Am cunoscut oameni ce păreau săriți de pe fix, nebuni de-a dreptul, dar care în adânc erau doar neînțeleși de o lume bolnavă ce refuză tot ce nu îi place ei. Am văzut părinți îndurerați şi părinți ce radiau alături de copiii lor. Nu era niciunul director, dar aveau ceva special, erau oameni simpli cu sentimente curate. Am întâlnit oameni ce doreau gratis să facă rău unor semeni de-ai lor şi oameni ce nu știau noțiunea de rău. Am întâlnit persoane care se ridicau în slăvi în fața mea prin cuvinte mari pe care le încălcau ulterior când mă întorceam cu spatele…nu i-am înțeles, dar am reușit să îi ignor. Am văzut mii de oameni cântând la unison pentru sufletul lor şi asta m-a făcut să am speranțe. Am întâlnit oameni ce își plângeau durerea şi oameni ce o cântau. Am învățat că totul se schimbă, dar că în esență toate rămân la fel. Am cunoscut toate acestea trecându-le prin filtrul unor discuții pe care, timizi, le purtam la început de drum. Poate d-asta mă întorc astăzi în același loc pe care în ultimii ani îl frecventam de cele mai multe ori gânditor. Poate m-am întors astăzi aici pentru că toate trec într-un final, iar noi am pierde prea mult timp fiind dezamăgiți de lucruri pe care nu le putem schimba. Am vrut neapărat să iți spun şi ție ce am auzit de la unii dintre ei, unii mai optimiști ce urlau în cor „Ce frumoasa-i lumea, ce foame şi ce ger” şi poate așa să iți ridic colțurile gurii într-o zi în care zâmbetul trebuie să fie la el acasă şi ajutorul meu nu ar fi necesar.

         Acum trebuie să plec, mi-am luat în serios rolul pe care mi l-au oferit şi am auzit că nu trebuie să îi dezamăgesc, că nu e frumos, fie că îmi convine sau nu. Amuzant, nu? Nu par genul care să asculte de altcineva în afară de mine, dar acum au apărut responsabilități de care nu pot fugi, griji pe care trebuie să le pun la pământ fără a le mai ascunde sub preș în speranța că vor dispărea. Mergem înainte, Annie, orice ar fi, oricum ar fi, iar eu îți doresc tot ce e mai bun pentru tine în următoarea parte a călătoriei tale. Sper să știi să îi alegi pe cei mai buni oameni care să te înconjoare, dar oricum nu ai nevoie de prea mulți, de asta sunt sigur. Să fii fericită!

Snap!(7)

            Încă nu m-am hotărât dacă îmi place singurătatea. De cele mai multe ori îmi doresc să dispară fiecare persoană din jurul meu să îmi pot aranja gândurile și ideile așa cum vreau eu, dar în același timp există și momente în care tot golul acesta este mult prea mult, la fel că acum…Astăzi m-am închis în casă și nu am vrut să văd pe nimeni, dar odată cu lăsarea serii, gândurile au mers prea departe. Am rămas în cameră plimbându-mă dintr-un colț în altul fără vreun scop, altul în afară de a face timpul să treacă. Te rugasem să mă iei cu tine. Ți-am spus că dacă voi rămâne singur aici mă voi bloca între acești patru pereți deja vestiți, în această capcană a sufletului, aș fi preferat orice în locul lor, dar dacă tu nu ești aici nu găsesc destulă motivație să fac altceva. Tu îmi repetai că locul meu este aici și că nu pot merge cu tine, că eu sunt special în felul meu și că oamenii că mine nu pot să meargă pe același drum cu tine, dar cine ești tu să îmi spui ce pot face și ce nu? Ai plecat și m-ai lăsat să mă scufund în lumea viselor. Lume pe care am reușit să o creez în ani de existență și în care mă refugiez când afară e prea mult, lume pe care o cunoști atât de bine, dar pe care rareori reușești să o înțelegi, altfel ai fi rămas aici…

           Ceasul de pe perete arată ora unsprezece și douăzeci de minute. Se apropie cu pași repezi de miezul nopții. Aș face gluma cu ceasul, dar nu e nimeni pe care să păcălesc, astfel că m-aș fura singur și mai mult, nu am de gând să prelungesc totul cu încă doua ore, singur nu are farmec, așa că îl las să ticăie în voie, pun mâna pe o pătura și mă așez pe canapea în speranța că voi adormi și noaptea va trece fără a se face simțită. Așez perna bine, trag plapuma peste mine și las pleoapele jos încet cu gândul să prind ceva odihna. Doar mintea aleargă și o face fără a avea nevoie de vreo altă parte a corpului, mintea este independentă. Încet, mă afund într-o altă realitate…

            M-am trezit în fața blocului în care am locuit când eram un simplu copil și toate grijile erau legate de posibilitățile de joaca, dacă aveam de unde să găsim o minge pe care să o batem toată ziua pe terenul de sub nuci, sau dacă desenele au început sau încă mai avem timp de o miuță. Aici te-am cunoscut prima oară și la fel că atunci îmi apari în fața și acum. Erai cocoțată pe un gard de fier de unde puteai fi zărită de toata lumea. Părul lung și blond strălucește și acum ca și atunci în ochii tuturor.  Trecând pe lângă el mereu, m-am împrietenit și cu vânzătorii de ziare de la chioșcul de lângă pentru că îmi făcusem un obicei să îmi cumpăr zilnic orice ziar sau revistă ce îmi pica în mână. Nu de altă, dar de când m-ai vizitat mi-a rămas doar să fac cărare în fața blocului tău în speranța că voi reuși să mai schimb două cuvinte cu tine. În sfârșit acum ești în fața mea și aș putea să scot toate cuvintele care au rămas în gât atâta timp doar că acum nu mai vor să iasă și te lasă pe tine să faci primul pas.

-          Bună Dante, ce mai faci?

-          Bună Ava, sunt bine, doar un pic amețit. Habar nu am cum am ajuns aici și de ce pare totul diferit.

-          Hehe…stai liniștit Dante, visezi, iar locul acesta arată diferit pentru că iți lipsesc toate detaliile pentru a-l crea cum era el inițial. Pe noi doi văd că ne imaginezi perfect.

-          Cum aș putea să uit vreun detaliu despre noi?

-          Mă gândeam că poate după atâta timp ai mai uitat?

-          Nici gând Ava, lucrurile frumoase rămân tot timpul întipărite în minte.

-          Mă bucur, mai mult, observ că suntem din nou copii…

-          Exact că și atunci..

-          Da, îmi place că nu am apucat să ne murdărim cu cimentul maturității, aici suntem doar copiii blocului. Aș fi vrut să rămânem mereu aici, dacă s-ar putea.

-          Din păcate nu putem mai mult de o seara, e tot ce primim în lumea asta.

-          E destul și atât.

-          Crezi? Mie mi-ar fi plăcut să ne întâlnim în realitate. Să putem duce la bun sfârșit toate visele pe care ni le povesteam și pe care le puneam la cale cu atât de multa dibaci țațe. Doar execuția a rămas în aer..

-          Hmm…am fi stricat totul în lumea aia. Toți ar fi încercat să ne pună piedici, fiecare crezând că el are răspunsul la dorințele noastre, fără a ști măcar care ne sunt visele. Toți se cred cei mai deștepți, dar prea putini încearcă să înțeleagă. Ne-am fi sufocat, Dante, și am fi ajuns să ne învinovățim pe noi pentru tot.

-          De ce Ava? De ce când totul ar fi depins de noi.

-          Huh? Nimic nu ar fi depins doar de noi Dante, nimic în lumea reala nu depinde de o singura persoana, iar cei care s-ar fi implicat ar fi stricat totul, ei nu visează..

-          Atunci hai să facem cumva să rămânem aici, mereu!

-          Nu putem..

-          Hai să încercam. Ai putea să te joci cu tâmpenia aia de joc pe care numai tu îl plăceai. E și acum pe masa, nu l-am mutat de atunci. E în aceeași poziție. Îmi imaginam tot timpul dezamăgirea ta dacă l-aș fi mișcat câtuși de puțin.

-          Drăguț din partea ta, Dante, dar nu putem rămâne. Furtuna te va trezi în scurt timp.

            Care furtuna? Soarele bătea în continuare puternic în părul tău blond. Întorc capul să văd dacă sunt nori și nu găsesc niciunul. În schimb, când întorc capul să te întreb despre ce furtuna vorbești, ai dispărut. Încerc să te strig, dar nu ajuta, iar în scurt timp un zgomot puternic mă aduce înapoi în camera. Într-adevăr, afară era furtuna, iar trăsnetul de mai devreme a scurtat vizita la tine. Mă ridic de pe canapea, mă duc la frigider, deschid o sticla și beau fixând-mi ochii pe pereți. Mi-a rămas mintea la cuvintele tale. Mă gândesc dacă chiar nu am fi putut funcționa aici și dacă nu, de ce? Spui că lumea reala ne-ar fi sufocat, dar cum putem ști dacă nu am trăit pe pielea noastră asta? Mă întorc în pat hotărât să te revăd, cred că nu am spus tot ce voiam și asta mă roade. Închid ochii și las mintea să îmi zboare din nou în speranța că va ajunge la gardul de fier.

            De data aceasta gardul nu își face apariția, însă nu am ajuns departe. Recunosc gradina din spatele blocului și locul unde ar fi trebuit să fie balconul meu cu ieșire la gradina, doar că de data aceasta lipsește. Văd un geam imens care se întinde pe ce ar fi trebuit să fie balcon. Înăuntru nu mai sunt mai multe camere ci doar una imensa cu un pat mare lângă unul dintre pereți, un birou și o ușa ce făcea legătura între camera și bloc. Înăuntru te văd și pe tine, trista și neliniștita. Nu ești Ava pe care o cunoșteam. Pare că ai renunțat la tot ce te făcea fericita și ai decis să intri în slujba lor. Văd bărbați ce intra pe ușa vorbesc cu tine și apoi pleacă lăsând locul altor bărbați să între. Nu reușesc să îmi dau seama ce se întâmpla, dar pare că le iei cumva suferința cu care intra pe ușa. Mă apropii încet de geam și intr-una din pauze îmi fac curaj să ciocan. Ava se uita nedumerita și se apropie.

-          Hei! Bună Dante. Cum de ai ajuns aici.

-          Probabil visez din nou Ava, am venit să te văd, îmi era dor de tine.

-          Off...hai înăuntru. Nu mi-ar fi plăcut să ajungi aici, dar...

-          De ce? Ce e locul asta și ce cauți aici?

-          Aici e lumea lor, iar lumea lor nu e așa cum ne-o imaginam noi când eram mici. E trista și plictisitoare. Nu e nimeni care spune povesti, care le visează. E doar o întreaga nebunie. O cursa spre nimic.

-          Observ că totul e diferit. Cimentul asta a înlocuit vechiul nostru loc de joaca, iar verdele a dispărut complet. Zona asta era plina de copaci când eram mici.

-          Natura îmbătrânește probabil și ea în același timp cu ea.

-          Dar ea e nemuritoare...

-          Așa credeam și eu, dar în lumea asta nimic nu este nemuritor. Nici măcar visele...

-          Și de ce ramai? Hai să plecam, nu ai nevoie de asta...

-          Oho, dragul meu, dar nu putem...mai mult, va trebui să ne luam rămas bun nu mi-a mai rămas mult timp, trebuie să mă întorc la treaba, iar tu trebuie să te întorci la realitate...visele nu durează mult..

-          Stai puțin....

             Ai fugit din nou fără să iți iei rămas bun. Nu știu dacă e o tactica de a ta pentru a te caută prin vise sau poate doar urăști să iți iei la revedere. Eu, m-am trezit pe aceeași canapea gri din camera. Dau plapuma la o parte și mă mai fâțâi un pic prin jur. Nu îmi mai e deloc somn, iar mintea se încăpățânează să lucreze la turație maxima și asta mă înnebunește. Îmi spun că e aproape căsuța noastră, că nu va dura mult și vom ajunge acolo să ne liniștim, dar nici eu nu mă mai cred înconjurat de atât de mult fals și gri. Poate pana la urma nu e nici o scăpare și suntem nevoiți să umblam fără nici un scop prin malaxorul asta de suflete. Poate suntem doar distracția cuiva și de fapt nu avem nici un scop nobil. Off...trebuie să mă așez din nou, aici nu am pic de liniște. Trag din nou plapuma în dorința de a scapă de noapte și închid ochii...

              O altă camera ciudată o înlocuiește pe cea veche. O camera mare, luminata în exces. Aici fiecare perete e formata din sute de ferestre, fiecare arătând o lume diferita. Încerc să le observ, dar mă obosesc. Nu am vrut agitație și nu le pot urmări pe toate...sunt prea multe. Zăresc însă o fereastra în care apari. O lume total diferita de ceea ce am văzut pana acum. Aici ești total diferita. Sclipirea ta a dispărut. Nu toata totuși, rămâne acolo o sclipire falsa, matura, a unor obraji bombardați cu atât de multe cosmetice încât a ajuns să se reflecte orice în ei. În spatele tău o mulțime care aplauda și aclama. Pentru ce? Celebrii bujori din obrăjori nu mai sunt deloc din obrăjori, mai degrabă, pe obrăjori. Sunt veniți obosiți și asimetrici, puși acolo plastic, să ajute și ei cum pot la sclipirea aceea inițiala, însă mai mult înrăutățesc situația în loc să o ajute. Zâmbetul nu mai exista oricât de mult ochii ar încerca să îl provoace. A rămas doar o dunga dreapta, perfect orizontala, rujata mult prea mult și delimitata de doua paranteze ce țin memoria unor zâmbete reale vie, unor zâmbete de pe vremea când totul nu trebuia să fie codificat pana la infinit, de pe vremea când încă mai priveai stelele și le rugai să te ajute. Doar nasul a rămas mândru, dar a obosit să fie înconjurat de atâtea lucruri inutile. Nu vreau să mai privesc. Nu are sens. Ferestrele alea mă întristează și fără să mai stau pe gânduri apuc ce am la îndemâna și arunc spre ele. Aproape toate se sparg, în jur rămânând doar cioburi din niște lumi ciudate și o singura fereastra ce încă mai funcționa. Mă apropii să ii ascult poveste, dar tot ce văd acolo e la fel de trist. Un copil bolnav întins pe un pat, cu ciment pe fața, sarcasm și injurii în fiecare dintre cele doua mâini firave ale sale, cu o branula înfipta în una din ele, repetând obsesiv o rugăminte....”Vă rog nu-mi luați prințesa mea....”

Snap!(6)

       Pe o alee principală, în creierii nopții, Dante aștepta nerăbdător cu ochii în pavaj. Copacii din stânga și dreapta îi țin de urât în timp ce el așteaptă să scape de măștile pe care le poartă deseori cu scopul de a se ascunde cât mai bine de cei ce devorează suflete. În noaptea asta voia să fie sincer și uman. Luna era prezentă și ea, ca de fiecare dată, pentru a privi un alt episod din omenirea cea simplă. Așezată pe locul central și alăturată câtorva stele curioase, aștepta cuminte începutul.

       Din capătul aleii își face apariția o siluetă subțire, cea pe care Dante o aștepta și pe care nu o mai văzuse de atâta vreme. Îmbrăcată într-o rochie albă, culoarea care o prinde cel mai bine, purtând pandantivul ei preferat și desculță, Ava se îndrepta spre Dante, încă o dată.

-          Hei Dante, spuse ea timid in timp ce îl săruta pe obraz. Ce mai faci?

-          Buna Ava, bucuros să te vad. Îmi era dor de tine. Îmi place mult rochia și văd că ai luat și pandantivul acela, dar ce-i cu tine desculță?

-          Vreau să fie ca atunci când eram doar niște copii. Vreau să evadez pentru o seară. Îți mai aduci aminte când eram mici și mă furișam de tata în fiecare noapte, însă nu puteam scăpa de cățelul acela nesuferit care lătra la fiecare mișcare din curte?

-          Haha, da, veneai de fiecare dată alergând în picioarele goale...alergând și blestemând.

-          Da, știam ce morală mă va aștepta a doua zi acasă, dar nu eram dispusă să renunț nici o secundă la momentele noastre rupte din lumea asta. La fel ca și atunci, nu înțeleg lumea și vreau pentru puțin timp să plec în altă parte. Acolo unde doar noi putem ajunge pentru că suntem singurii care cunoaștem parola.

      Fără să mai stea pe gânduri, Ava îi ia mana lui Dante, acesta urmărind-o îndeaproape pe vechea scurtătura ce dădea în dealul care adăpostea luminișul în care ne găseam liniștea, în coliba veche din nuc. Diferit era că de data aceasta Ava conducea hotărât. Dante nu se mai simțea de-al locului, îl părăsise acum ceva vreme și se simțea oarecum vinovat că a fost atât de ocupat încât a uitat de el. Încă o dată erau aceiași copii aiuriți ce se plictiseau prea repede de tot ceea ce înseamnă lume civilizată și au decis să o părăsească pentru scurt timp. Ambii cred că mintea lor poate fi ușurată doar în locul în care au evadat de atâtea ori, în coliba copilăriei.

      Dante uitase de scurtătura, petrecuse prea mult timp departe de casă, însă Ava mergea fără oprire prin grădini trecând de pe o alee pe alta. A condus tot drumul în afară de pârâul ce l-a trecut în brațele lui Dante. Mereu i-a fost frică de peștii ce ar mișuna pe lângă picioarele ei.

-          Mai avem mult, Ava?

-          Hmmm...Ai uitat? Nu pot să cred.

-          E noapte, iar eu nu am mai fost de mult timp pe aici. La ce te așteptai?

-          Credeam că poveștile sunt nemuritoare.

-          Câteodată oamenii își pierd îndemânarea. Uită tot ceea ce îi face fericiți, sunt ocupați prea mult cu viața pe care au ales-o, sau pe care cred ca au ales-o. Eu sunt de părere că nu ne alegem cu adevărat ceea ce vrem să fim, că suntem ceea ce suntem până obosim să mai aspiram și ne mulțumim cu ceea ce avem. Așa am uitat și eu de locul acesta...am fost prea ocupat ca să mai pot adormi măcar cu el în gând în fiecare seară. Daca nu mă trăgeai tu aici poate că uitam de tot de locul acesta, de tine și de tot ce mă face fericit.

-          Dar acolo erai fericit?

-          Eram mulțumit și asta e un lucru al naibii de periculos.

-          Hai că iți vei aduce aminte cât de curând cum să zâmbești.

      În scurt timp amintirile au început să își facă din nou loc în capul lui Dante, imediat ce au urcat dealul blestemat, căci așa îl numeam când eram mici și credeam că el e singurul care ne împiedica să ajungem mai ușor la colibă. În față își făcuse apariția bătrânul stejar care adăpostea atâtea vise fără să ceară nimic în schimb. Dante a rămas uimit și că totul este la fel cum l-a lăsat. Nici o scândură nu lipsea în ciuda anilor care deteriorează fără milă absolut orice. Acoperișul, făcut din crengi peste care am adăugat cârpe era și acum acolo, poate doar două găuri își făcuse apariția, însă doar pentru a aerisi locul mai bine. Scara nu avea nici o treaptă lipsă și ușa se deschidea ca pe vremuri, doar dacă împingeai un pic mai tare. Nici după ce a urcat nu i se părea nimic să lipsească sau să fie în plus. În tot acest timp Ava îl privea, încantată de starea de fericirea ce i se putea citi acestuia pe față. Îl trage încă o dată de mână, îl împinge pe vechiul pat din paie acoperit de o plapumă, îl sărută și se așază unul în brațele celuilalt.

-          Oare chiar am ajuns să fim atât de nenorociți, Dante?

-          De ce spui asta, Ava?

-          Umblăm printre ei, Dante. Pe noi ce ne face diferiți față de ei? Noi de ce am fi mai presus? Rosti Ava în timp ce își odihnea capul pe pieptul acestuia, privindu-l în ochi în timp ce acesta rămânea tăcut.

-          .....

-          Așa e, nu? Chiar suntem și niște nenorociți? Insista Ava.

-          Liniștește-te, nimeni nu e în măsura să ne spună asta. Noi nu am renunțat la vise. Noi încă ne mai trezim, chiar daca de puține ori, și ne regăsim în locuri magice ca acestea. Noi nu ne-am lăsat bătuți. Suntem doar amorțiți.

-          Și nu iți e frică de faptul ca poate veni o zi în care locul acesta să rămână istorie? Să se piardă fără ca măcar să ne dam seama?

-          Ba da, dar atâta timp cât va avea cine să mă tragă în lumea asta, voi avea încredere. Promite-mi că vei face asta când vei simți ca lumea mă împinge în largul ei.

-          Ca de fiecare dată...

      Vântul ce bătea printre scândurile colibei din copac făcea ca înăuntru să fie destul de rece așa că Dante scoate din rucsac o pătura și o așază peste ei. Ca pernă se folosește de vechiul casetofon, pe care îl acoperă cu un burete. Casetofon care pe vremuri era martor la jurămintele celor doi în timp ce cânta balade pe cale de dispariție. Nu se grăbesc spre casă deși este o oră la care alții dorm de ceva vreme. Își aduc aminte de copilărie, de serile în care puneau la cale planuri ingenioase pentru a scapă de vigilența părinților. Nu se grăbesc pentru că urăsc să trăiască o viață pe fugă și aici e singurul loc în care sunt scăpați de agitația de afară, mai mult, nu știu când sau dacă se vor mai vedea.

-          Auzi Dante? Ce s-a întâmplat cu romantismul? De ce s-ar îndepărta oamenii atât de mult de el?

-          Oamenii nu mai cred în așa ceva, Ava. Probabil nu le-a adus nici un beneficiu material, mai mult, a fost asemănat de fiecare data cu amintirile dureroase ale unor eșecuri. Oamenii au început să creadă ca e inutil, uitând total cum se simte cu adevărat. Ei nu se mai hrănesc cu el, stau închiși în propriul suflet crezând că viața înseamnă doar ceea ce pot vedea. A devenit o obișnuință ca mai toți să se trezească într-un pat, singuri, să ascundă tristețea sub un zâmbet fals sau sub farduri, iar apoi să iasă pe ușă. Afară se întâlnesc cu alți oameni triști, dar cu zâmbetul pe față și își povestesc întâmplări banale în loc de povești.

-          Asta să fie tot? O lume tristă în căutare doar de lucruri materiale?

-          Cel mai probabil da, dar asta nu înseamnă ca va trebui să rezonăm cu ei.

-          Nu vom fi dați afara în cazul acesta?

-          Marginalizați?

-          Da. Poate vor considera că suntem nebuni și ne vor exclude din lumea lor.

-          Ti-e frică de asta? Când noi suntem aici ca să evadam.

-          Un pic. Oricât de mult am încerca să fugim, tot va trebui să ne întoarcem acolo. În final nu vom putea rămâne plecați. Știi foarte bine...așa că lasă asta. Spune-mi cum e viața ta acolo. Mă gândesc ca ar trebui să fie superbă pentru un om ca tine.

-          Nu chiar. Nu m-am obișnuit fără locul acesta. Acolo ești cineva pentru oricine în afara ta. Relaxarea e total diferită față de aici și, mai mult, acolo nu te găsesc pe tine, cu încrederea ta în vise. Acolo sunt doar pereți goi.

-          Off...hai să uităm de tot pentru scurt timp, nu vreau adormim triști. Povestește-mi ceva frumos în timp ce ațipesc un pic.

-          Hehe. La fel ca pe vremuri...huh? Tu să adormi iar eu să-mi răcesc gura de pomana, nu?

-          Nu iți răcești gura de pomană. Vei visa alături de mine.

-          Oook...pregătește-te să adormi.

-          Sigur. Noapte bună, copil...

        „Se făcea ca există la un moment dat, acum multă vreme, un oraș atât de frumos încât nu puteai să  ajungi acolo și să mai pleci. Un oraș pe care nu l-ar fi putut găsi oricine. Era ascuns undeva în desert și nu oricine ar fi putut ajunge la el”

-          Bineînțeles. Altfel toată lumea ar fi mers acolo.

-          Hei! Ai spus că vei adormi.

-          Hehe...o voi face în curând.

-          Să revenim.

        „Spuneam de orașul acela. Da, nu oricine ar fi putut ajunge la el. Arăta oamenilor demni calea spre el, câteodată, în vise. Era un oraș perfect. Îți poți imagina? Un oraș încărcat atât de mult cu culoarea verde de la natură încât doar respirând simțeai și tu totul în jur cum trăiește. Era un oraș atipic. Lipsit de griul acela obositor al blocurilor. Aici existau doar case, fiecare cu câte o mare gradină. Oamenii nu sunt răi aici. Nu le pase de ce face celălalt, atâta timp cât pe el nu îl deranjează cu nimic, iar oamenii de aici au mare grijă la asta. Niciunul nu cere sau pretinde mai mult decât are nevoie să îi fie bine în aceasta societate, alături de alți oameni care se simt bine...și tot așa. Oamenii zâmbesc des aici. Niciunul nu o face așa frumos ca tine, dar zâmbesc. Aici, nimeni nu are frică de eșec, sau că ar mai putea da greș din nou, pentru că aici fiecare început e văzut ca o sărbătoare pentru ceea urmează și nu ca un doliu pentru eșecul ce a trecut. Acolo suntem și noi doi. Nu știu cum am ajuns, dacă am meritat asta sau dacă cineva ne-a făcut vreo favoare, dar eram acolo. Aveam o casă pe un deal, exact așa cum visa...”

              Dante întoarce privirea spre Ava și observă că, exact așa cum spusese inițial, a ajuns să vorbească singur, la fel cum o făcea de fiecare dată pe vremuri. Nu s-a supărat ci a închis și el ochii îndată. Știa că acolo, în vise, o va întâlni tot pe ea.