Ploaia bate puternic în geam. Vreau să mă ridic din pat să pregătesc ceva de mâncare. Ema mai are puțin şi ajunge, însă greutatea camerei mă apasă şi mă obligă să mai rămân un pic. Becul ce atârna liniștit undeva la jumătatea camerei creează o atmosferă demnă de cărțile lu Stephen Hawkings, iar eu privesc spre nimic, pierdut cumva prin gânduri şi gânduri. Probabil aş fi rămas aici până când uitam de mine dacă Ema nu își făcea apariția.
- Hei Dante. Ce faci? Nu dormi?
- Nu, sunt prins undeva între. Tu ce faci? Hai în pat, ar trebui să fii ruptă de oboseală.
- Mai întâi să mă schimb. O să te fac fleașcă dacă mă urc așa în pat. Ai văzut ce e afară?
- Am auzit mai degrabă.
- Revin.
Ema a fost astăzi singură în seara de documentare. Nu am putut să merg cu ea, deoarece astăzi aveam în plan să urmărim o zi din viaţa poliţiei din Praga, iar directorul ziarului la care lucram abia a reușit să convingă primăria să îi ofere aviz doar pentru o singură persoană şi cum Ema era cu aparatul a trebuit să meargă ea, urmând să redactez cu sfaturile ei următorul articol.
Terminând duşul, Ema se întoarce în cameră şi se aruncă direct sub plapumă lângă mine.
- Habar nu ai cât de frig era afară.
- Da? Nu am ieșit în seara asta. Am văzut că plouă şi am preferat să lenevesc şi să te aștept pe tine. Cum a fost seara alături de polițiști? Ai avut ceva emoții?
- Emoții? Aproape am adormit. Probabil cei de la poliţie au decis să mă arunce lângă cea mai plictisitoare patrulă din toată Praga, sau acesta e orașul cu rata criminalității aproape de zero, deși nu prea cred.
- Înseamnă că va trebui să improvizez bine în articolul de mâine.
- Nu chiar. M-am gândit şi la tine, așa că am obținut cu prima ocazie o bază pe care să lucrezi.
- Cum ar fi?
- Singurul lucru pe care l-am făcut în seara aceasta în afară să ne plimbăm cu mașina, a fost să ridicăm câteva lucruri personale dintr-un apartament în care a locuit o bătrână de 95 de ani, decedată de curând. Le-am luat pentru că nu avea altcineva cine să le ia. Din ce am înțeles de la vecini, nu a mai venit nimeni de aproape trei ani să o viziteze, iar avocatul dânsei a spus că nu reușește să mai ia legătura cu nimeni din familie. Avea un număr de urgenţă la care putea apela, dar la fel, de ceva ani nu l-a mai folosit. Printre lucruri era şi o scrisoare datată pe 7 septembrie, acum o săptămână, când am aflat că a decedat bătrâna. Deces, care aveam să presupun din scrisoare că a fost de fapt o sinucidere. Iți dai seama? Să te sinucizi la vârsta asta. Dacă ai rezistat atât ce rost are să renunți acum?
- Sunt sigur că a avut motivele ei sau poate pur şi simplu a luat-o razna şi a făcut-o.
- Nu. Polițiștii mi-au spus ulterior că au găsit-o în pat liniștită, însă nu au putut să îmi spună şi cauza morții. Au spus că e confidențial şi că deja pun prea multe întrebări pentru un om care ar trebui doar să privească. Așa că, Dante, ce om nebun la cap s-ar pune liniștit în pat pentru o sinucidere? Vei citi scrisoarea şi vei rămâne surprins.
- Hmmm..m-ai făcut curios. O să citesc, însă înainte de toate vreau să mă bucur de compania ta. Mi-ai lipsit în seara asta şi știind că ești în patrulare alături de poliţia orașului, mi-am imaginat subit Praga un fel de Bronx al Europei.
- Adică ţi-ai făcut griji?
- Puţin.
- Ce drăguț! Mai rar să aud de la tine lucruri de genul acesta.
- Dacă nu le spun nu înseamnă neapărat că nu le simt. Mai ales acum când tu devii, încetul cu încetul, parte din mine.
- Dacă şi acțiunile tale ar fi precum cuvintele, aş putea să te iau chiar de soț.
- Da, dar am stabilit că nu o să fim legați cu nimic.
- Hhm…şi acțiunile tale sunt departe de standardele mele de soț, așa că stai fără griji.
- Ha! Să crezi tu asta…nu ai putea supraviețui nici măcar o secundă ca animal de companie pentru un idiot îngâmfat care să îți spună cum să trăiești? Mai bine ai schimba tu standardele pentru cuvântul soț.
- Știu exact ce înseamnă asta. Din acest motiv prefer să stau în brațele tale fără să iți spun soț. Am văzut doar lucruri triste alăturate acestui cuvânt. Tu? Ai stat singur toată seara asta? Te-ai gândit la ea?
- Posibil să fi ajuns cu ideile şi în direcția ei. De multe ori mă pierd prin gânduri şi amintiri şi inevitabil, uneori, mintea îmi zboară şi către ea, răspunse Dante care privi apoi cum Ema se îndepărtează involuntar. Dar nu trebuie să te deranjeze, am vorbit amândoi că nu vom fi un cuplu, că în schimb vom fi sinceri unul cu celălalt şi că vom fi înainte de toate cei mai buni prieteni.
- Știu. E ok, eram doar curioasă şi îmi place la fel că şi ție să cunosc oamenii în toate situațiile.
- Dar nu te deranjează să asculți cuvinte despre ea?
- Deloc. Ea nu e aici cu tine în primul rând, iar eu nu țin cu dinții de noi, mai degrabă țin la fericirea ta, sincer. E mult mai simplu așa. Știm amândoi foarte mult că nimic nu trebuie forțat ci trebuie acceptat sau lăsat în urmă. Hai lasă toate acestea şi săruta-mă, companie plăcută, tine-mă în brațe şi du-mă în lumea ta.
Toată viaţa am crezut că o relație plăcută cu o persoana trebuie să fie îngrădită de fel şi fel de reguli pentru că așa am văzut în stânga şi în dreapta, iar toți păreau fericiți. Mi-a luat ceva timp până să îmi dau seama că zâmbetul lor era forțat spre privirile noastre tocmai pentru a ascunde rănile şi defectele create de acele reguli pe care la rândul lor le credeau necesare. Tocmai regulile acelea sfinte tocau pasiunea în mii de bucăți şi sufocau fericirea. Tind să cred acum că o relație perfectă înseamnă cea în care ești cu adevărat liber. În care nu iți e frică să spui exact ce crezi, o relație în care iți poți înșirui liniștit opiniile fără să iți fie rușine de ceva sau frică să pierzi avantaje. O relație perfectă cred că e aceea în care ambele persoane sunt încântate de propriile entități când se află unul lângă celălalt. Nu am crezut până acum ceva vreme că pot să țin cu atâta fericire o persoană în brațe, fără să fiu nevoit să gândesc atât de mult la ce e, la ce va fi…Toata vorbăria aia legată de a trăi momentul pe care şi ei o împing în faţă nu e decât o idee, pentru că nu pot sau nu vor să ajungă la ea cu adevărat. Încep să cred din ce în ce mai mult că toți vorbim despre lucruri pe care greu ajungem să le atingem cu adevărat, așa că ce rost are toată vorbăria asta? Nu rămâne decât sentimentul de moment şi cât de mult îl putem păstra. Așa ce rost își au toate gândurile acestea?
Trezit când soarele mai avea puțin să își arate razele, nu am reușit să mai adorm. Ema, întinsă pe trei sferturi din pat, părea să nu aibă nici o problemă, dar e de înțeles, a trebuit să suporte toată seara plictiseala alături de cei doi polițiști. Mă ridic din pat să vad dacă mai plouă afară şi observ pe geam cerul senin şi luna care bătea fix spre masa din colţul camerei mă opresc în faţa mesei, unde văd scrisoarea de care vorbea mai devreme. Era împachetată într-un plic vechi pe care care scria “pentru Jakob”
7 Septembrie
Dragă Jakob,
Am îmbătrânit. Îți aduci aminte când stăteam liniștiți pe băncuța de două scânduri făurită vitejește de noi doi? Cât timp a trecut...să fie oare optzeci de ani? Nouă zeci? Atâta amar de timp, dar ce mai contează…am ajuns la sfârșit. Tare sunt curioasă ce va fi după. Vom începe din nou cu toată agitația asta? Sau ne vom putea vedea într-un final şi să trăim acolo visele noastre? Poate doar se va stinge becul şi asta va fi tot. Am ajuns oricum prea departe să mai conteze.
Nu am mai vorbit de mult. Am încetat chiar şi să mă mai gândesc că ai existat vreodată. Vezi tu? De multe ori încercăm să ascundem ceea ce ne doare şi exact asta am vrut să fac şi eu….şi mi-a reușit pentru o mare perioada de timp. M-am căsătorit până la urmă cu afaceristul cu care mă bătea tatăl meu la cap tot timpul. Nu era un om chiar așa rău, acum îmi pare rău când îmi aduc aminte cât râdeam de el înainte. S-a dovedit a fi omul perfect care să aibă grijă de familia lui, numai că era absent de atât de multe ori. Cu toate acestea nu m-am plâns. M-am obișnuit şi eu acasă cu minunații mei copii. Cei doi băieți şi Carla erau tot ce își putea dori o mamă. Am avut o viaţă frumoasă până în momentul în care au început să se ducă unul cate unul. Carl, băiatul cel mare, a murit într-un accident la munte, apoi părinții mei au plecat şi ei dintre noi. Am rămas cu soțul, mereu absent, şi cei doi copii…copii care au crescut mari şi frumoși şi au avut şi ei viețile lor, şi m-am bucurat pentru ei, însă timpul a trecut…anii s-au scurs unul după celălalt şi toată lumea devenea mai bătrâna şi ușor au murit şi ei. Și soțul. Am rămas singură într-un apartament ce făcea parte dintr-un bloc undeva în centrul orașului. Un centru viu care să îmi umple singurătatea în serile triste…
Mă gândesc cum ar fi fost viaţa dacă aş fi ales diferit. Încă mă simt vinovată pentru alegerea mea. Normal că m-am supărat când spuneai cu mândrie că te duci să lupți pentru ei, pentru o lume mai bună în care să trăim împreună fără nici o grijă. Hitler va manipula bine. Nenorociții de naziști au acaparat orice minte lucidă. Nici tu nu credeai pe vremea aia că războiul poate arăta cum a fost în final. A trebuit să te încăpățânezi şi să creezi o lume perfectă pentru toți…doar că noi aveam lumea noastră perfecta. Poate dacă te-aş fi ademenit cu excursii alături de masivii elefanți ai Indiei sau cu bronzul perfect din vârfurile piramidelor aztece, ai fi uitat de toate prostiile legate de o lume organizată perfect. Toate prostiile acelea pe care mi le spuneai înainte să pleci încă mai au reflexii şi astăzi…poate din acest motiv a ajuns şi lumea de astăzi pierdută.
Lumea a fost tristă. Viaţa a dus lipsa de aventura pe care mi-o promiteai. M-ai obișnuit cu anumite lucruri iar apoi m-ai lăsat printre excursii de cumpărături la Veneția, Paris, Londra şi toate locurile pline de îngâmfați nenorociți. Preferam să văd dealurile României, deşertul din Congo, jungla din Venezuela şi munții din Elveția, dar toate acestea au fost ascunse de nenorocitul de război, odată cu tine. Îți aduci aminte de luminișul de lângă casa bunicului tău? Îți spuneam că nu o să mai văd atâta simplitate şi magie într-un singur loc şi râdeai de mine că astfel de locuri sunt peste tot, că acestea sunt cele mai ieftine şi accesibile. Ei bine…eu nu le-am mai găsit…
Astăzi ai fi împlinit o sută de ani. Un veac de experiențe şi zâmbete, pentru că la cum te cunoșteam, ai fi zâmbit continuu chiar şi în lumea asta gri şi tristă pe care, din păcate, am apucat să o trăiesc eu. Te-ai fi uitat şi acum, plin de riduri şi cocoșat, peste tot ceea ce au stricat ei şi ai fi râs isteric pentru că nu ţi-ar fi păsat. Erai fericit cu ce aveai şi cu ce puteai obține şi asta ţi-ar fi fost de ajuns. Ai fi mers alături de mine pe Everest sau la polul nord să vedem împreună aurora boreală, dar natura umană a decis să te ducă departe…prea departe. Hitler şi prietenii lui ţi-au întins o cursă şi te-au pus să mori pentru nimic. Ţi-au băgat poveşti in cap şi te-au făcut să urmărești idealuri de nimic. Off dragă Jakob, cât de naiv erai…Am așteptat ani întregi, în minciuna mea, o mână pe spate, un fluier de ştrengar. Am așteptat până acum vocea ta care să îmi spună că m-au mințit şi că de fapt ai fost în viaţă toată perioada aceasta, dar am obosit. Singurătatea m-a învins în cele din urma şi vreau să te văd…într-un fel sau altul…
Cu drag,
Agata
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu