Sunt sigur că te-ai amuza rău. Arogantă, dar reținută, cum te cunosc, vei zâmbi în sinea ta şi iți vei spune după atâta timp: Am avut dreptate. Vei da ochii peste cap, o să te mai uiți încă o dată, pentru a fi sigură, iar apoi vei uita pentru totdeauna. Poate ai fi avut nevoie de atunci să știi că aveai dreptate, dar nu era nimeni lângă tine să te liniștească….singura persoană care ar fi putut să șteargă coșmarul din mintea ta era pierdută undeva printre nisip şi pietre prețioase, orbit de toată lumina aia puternică, reflectată în jur. Nu e felul tău să te dai mare, pentru că ai reușit să iți păstrezi chiar şi după atâta timp aura ta elegantă, dar chiar şi așa, ai scapă printre dinți un „ți-am spus eu…”.
Am fost obsedat în ultimul timp de munte. Mi se pare pur şi neatins încă de toată mizeria pe care o împrăștiem prin jurul nostru. Am tot încercat să evadez de sub norul negru al poluării spre un vis obsedant. Mă trezesc noaptea din somn cu aceeași imagine în cap. Aceeași casă simplă din Apuseni. M-am tot chinuit să îmi dau seama de unde îmi vin ideile acestea, dar parcă de fiecare dată îmi scapă ceva în analiza obositoare a minții. Acum știu. Căutând după momente prin toate foile împrăștiate in pod, am găsit şi scrisorile tale, semnate scurt în colțul paginilor, C. Într-una din ele îmi vorbeai obsedant despre casa noastră. Ai spus că avem aceleași vise şi că trebuie neapărat să ajungem acolo. Îmi aduc aminte că vorbeai continuu despre asta şi când ne vedeam. Pitiți în puținele locuri verzi din globul nostru, ascultam liniștit cum vorbeai despre ce trebuie să facem, despre cum trebuie să ne depărtăm încet de cimitirul viselor, pentru că trebuie să le trăim, nu doar să ni le imaginăm. Nu înțelegeam, vorbele tale erau prea mult pentru un copil care voia să trăiască fără să facă prea multe eforturi. Am fost mereu doar un visător, pe când tu știai cum să pui lucrurile în ordine pentru a ajunge la vise. Sunt curios acum, oare după atâta timp, tu ai reușit să ajungi în Apuseni?
E întuneric beznă. Noi umblăm printr-un pustiu peste care se lasă ceaţa. Niciunul dintre noi neavând habar de prezenţa celuilalt. Ne punem sute de întrebări şi nu le găsim răspunsul prin tot haosul acesta. Fiecare aleargă spre un vis, o dorință, un impuls. Sunete ciudate ale nopții se auzeau de peste tot, însă nimic nu se vedea, doar lumina unui astru ce străbătea slab pânza de ceaţă ghida mișcările noastre. Mă gândeam pe unde te ascunzi şi cât timp o să treacă până te voi găsi, însă liniștea nu îmi oferea nici un răspuns. Mă ridic pentru a continua căutările pentru ca știam că dacă nu iți voi da de urma, nu voi reusi sa ies din labirintul ăsta şi ghidat de lumina astrului mă îndrept spre locul în care atingea pământul, iar acolo erau trei scări ce porneau de nicăieri şi care nu aveau nici o destinație. Şi tu erai acolo, iar eu puteam să iți disting chipul de data aceasta, altfel decât arogant şi reținut.
E dimineață. Mă trezesc buimac şi întind mâna spre telefon să văd cât este ceasul. E 8:58! La naiba, iar voi întârzia. Sar din pat direct în dulap, iar apoi mă îndrept spre baie pentru reîmprospătare. Mă uit în oglinda, ridic încet colturile gurii şi îmi spun că totul e mult mai bine dacă sunt pozitiv. Nu îmi place rutina, dar e ceva prin care trebuie să treci, e un fel de ritual care să te călească pentru călătoria din faţă. Cobor scările să ies din casă şi mă opresc brusc în faţa biroului. Tu ești acolo notând ceva pe un carnețel cu coperți din piele. Te uiți spre mine nedumerită şi mă întrebi încotro alerg la ora asta. Eu rămân blocat şi realizez încet că nu sunt unde credeam. Pereții din lemn nu se aseamănă cu betonul cu care eram obișnuit. Mă uit spre geam, iar afară văd o pădure de brazi întinzând-se de la un cap la celălalt, nicidecum o turmă de mașini gata să se încalece una pe cealaltă. Mă opresc şi zâmbesc ușurat. A fost doar un coșmar. O parte din rămășitele lumii de afară. Ahhh! şi aş mai fi putut dormi destul. Tu ești ocupată cu scrisul în perioada asta a zilei, iar eu nu pot fi mai mândru de tine când te văd atât de perseverentă. Aş fi vrut să fiu ca tine, să pot scoate gândurile pe hârtie şi să rămână acolo să le pot privi doar când aleg eu să fac asta, dar nu am reusit sa fur nici asta de la tine, mai mult, mie îmi place să ies afara, nu pot sta închis atâta timp. Am de îngrijit florile şi legumele din gradină. Cineva trebuie să facă si plimbarea de după-masă alături de cățelul nostru, Dante. Apoi mă voi întoarce să luam prânzul amândoi şi să îmi povestești despre ideile tale, despre cum vezi tu lumea şi ce crezi ca ar trebui să fie acolo. Mereu mi-a plăcut cum gândești şi am învățat atâtea de la tine. Să ne mutam aici a fost o super idee şi deși eu am avut dubii, sunt sigur că a fost cea mai bună alegere. În seara asta vom privi împreună spre stele şi voi asculta poveștile tale despre zei şi muritori, despre alte lumi, alte posibilități, infinit.
E frig. Mereu se simte așa când părăsesc zona casei. Seara se lasă peste întreg mușuroiul de furnici. Mă uit în stânga şi în dreapta pentru a caută un adăpost, dar tot ce văd în jur este o câmpie imensă brăzdată de un vânt puternic. M-ai rugat să nu ies astăzi din casă, dar nu te-am ascultat. Mă întrebai de ce trebuie să fac asta neapărat. De ce nu mă pot bucura de liniștea dinăuntru? Îmi arătai semnele şi mi le aruncai în faţă, dar eu nu te vedeam, nu te auzeam şi nu te simțeam. Eram blocat cu privitul spre fereastra, orizontul mă fascina. Îmi imaginam că după munți e tot paradisul de aici, doar că multiplicat cu zeci de unități. Îți vine să râzi, ţi-am spus. Munții…îi blamam atât de mult că ascund o lume întreagă de mine când de fapt ei încercau doar să mă apere de smogul sufocant de pe partea cealaltă. Ei şi cu tine. Dar mă credeam mai deștept ca voi toți la un loc şi mi-am urmat instinctul. Am lăsat în spate zona casei fără să îmi dau seama că mă rătăcesc. Am colindat ore în şir terenuri seci, fără natură, fără urme de viaţă. Singurul loc în care am ajuns era bătrânul stejar ce adăpostea cei doi corbi orbi. Cei din coșmarul tău, cei de care spuneai şi cu care te tachinam eu când voiam să mă amuz pe seama ta. Ai fi râs din nou, pentru că ţi-aş fi dat dreptate şi pentru lucrul ăsta.
E târziu. Mă așez la poalele stejarului şi închid ochii. Sunt obosit şi aş avea nevoie de câteva zeci de minute răgaz. Dar nu scap nici aici. În vis îmi apari şi pari supărată pe mine. Ţi-am spus de multe ori cum sunt când te simt așa. Ţi-am spus chiar de când aveai chef de glume şi-mi testai răbdarea. În visul ăsta tu nu reveneai la zâmbet. Țineai buzele strâns închise şi fruntea încruntată. Aruncai cu săgeți şi blestemai în gând tot ce ţine de lumea muritoare. Stăteai undeva sus, în vârful scărilor şi mă blocai cu privirea. Casa dispăruse, ochii tăi îşi pierduse culoarea unică şi erau transformați într-un roșu aprins. Rosteai obsesiv cuvinte, dar eu nu reușeam să le înțeleg, nici măcar acum. În final te-ai plictisit să mă urăști şi ai dispărut. Ai lăsat în urma ta doar câteva trepte crăpate care duceau spre nicăieri. Casa a dispărut odată cu tine pentru că nimeni din afară nu e demn să o vadă. Nimeni nu are acces la locul acesta. Cel puțin nu fără voia ta.
E la fel. Aici nimic nu se schimbă. Mă enervai când vorbeai de sus despre ce este în afara noastră. Credeam că e doar o luptă răzbunătoare a ta cu ei şi că de fapt ei nu sunt deloc cum îi prezinți tu. Nu credeam că toate cuvintele tale pot fi adevărate. Nu aveau cum să fie adevărate când de acolo veneau toate visele şi toate poveștile despre o lume încântătoare. Nu am știut decât până de curând că de fapt visele şi poveștile fugeau de acolo spre noi pentru că acolo nu pot ajunge la finalul fericit pe care fiecare îl implica. Veneau la noi în căutare de stăpâni pentru că acolo toată lumea a luat-o razna şi a uitat să viseze. Au venit aici pentru că în căbănuța noastră erau doar zâmbete, iar lor le plac zâmbetele. Asta încearcă tot timpul să aducă lumii, zâmbete…dar noi nu mai știm să zâmbim. Aici, departe de noi oamenii scotocesc prin răni deschise în loc să ţină ambele mâini apăsate. Ai râde iarăși, dar aici se vinde otravă în loc să se dea gratis serul vieții. Principii? Ei nu au nimic după care să se ghideze. E un haos total şi nimeni nu ia atitudine, toți sunt prea fricoși ca să vorbească. Lucifer a câștigat ușor jocul de șah şi îşi face de cap cu minţile lor. Poate că le sunt asemănător. Din acest motiv am ținut neapărat să ajung aici şi poate că aici este casa mea, dar cum să îmi mai pot dori să rămân aici când îmi zvâcnește în cap imaginea locului de pe munte? Acum, când înțeleg ce înseamnă infinitul…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu