A bitter end - 11

         Trebuie să ies din casă. Am rămas singur de ceva vreme, în timp ce Ema a început să îşi găsească activități alături de Kristine, tipa de la Drunken Monkey. Vacanţa de iarnă venise peste noi, iar eu nu eram pregătit pentru a petrece prea mult timp alături de oameni. Înăuntrul mă presează, iar amintirile îşi fac de cap nestingherite. Le urăsc în aceeași măsura în care ador să le privesc amorțit în faţa ochilor. Imagini cu tine, imagini lipsite de negrul realității, transformate în icoane hulite ce nu îşi găsesc rostul în lumea aceasta. Afară, lumea se pregătește de trecerea în noul an. Fiecare cu speranța că ceea ce va veni va fi mult mai bine, de parcă de anul nou lumea s-ar transforma cu totul. Nimic mai fals, dar nimeni nu ne oprește să visam. O facem în fiecare zi, însă odată cu trecerea timpului observ mai multă lume plictisită de atâtea vise fără sens şi năruite.

           Luminițele orașului, aranjate frumos de sărbători, îmi licăresc în obraji, odată cu vântul rece ce bate dinspre râu. Ti-ar fi plăcut aici. Ai fi fost departe de toată lumea care iți sare zilnic în spinare, știu cât de mult urai să te bată lumea la cap, să te tragă la răspundere. Aici ai fi fost singură….singură alături de mine. Știu…nu e o lume înzăpezită ca în copilărie. Au dispărut şi dealurile pe care cutreieram şi soba unde ne încălzeam șosetele după o porție bună de bătaie cu bulgări, dar ţi-ar fi plăcut…sunt sigur. Am fi putut găsi destule lucruri comune şi ai fi fost fericită, dar în schimb ne pierdem fiecare printre oameni, locuri şi momente pe care nu le apreciem cu adevărat. Dacă stau să mă gândesc bine, drumul acesta nu pare prea diferit faţă de pârtia noastră. Toți oamenii pe lângă care trec sunt toți copiii aceia pe care nu ii băgam în seamă şi de care ne ascundeam de fiecare dată când voiam să nu ne deranjeze nimeni, iar lumea asta se transformă încetul cu încetul în lumea noastră, doar tu nu ești aici. Doar într-un singur loc le pot simți, dar acolo sunt şi fantomele, acolo sunt iluziile pe care le accept cu zâmbetul pe buze.

         „Dante….Hei Dante, unde ești?”

          Luminițele îşi pierd din intensitate încetul cu încetul până dispar de tot. Toată agitația din jurul meu a dispărut ușor şi ea, iar oameni ce mișunau se fac nevăzuți. În jur este beznă, pereți se ridică în jurul meu şi din tavan se aprinde un bec ce luminează slab. Recunosc locul, măsuța de lângă fereastra e cunoscută, la fel şi carnețelul de pe ea.

        „Ne-a fost dor de tine Dante. Adu-ţi aminte de noi, tu erai cel care visa continuu, adu-ţi aminte!”

         Nu aş fi putut uita, dar nici nu aş fi vrut să îmi aduc aminte. Mă așez pe scaunul de lângă măsuță şi privesc prin fereastra spre magia de afară. De multe ori îmi place să mă implic, dar acum să privesc e de ajuns. Am fost acolo şi m-am plictisit un pic, mai mult, m-a obosit de tot. Știu că aici încep să apară din ce în ce mai multe spectre, dar sunt liniștit. Nu trebuie să alerg nicăieri alături de nimeni.

-          Şi? Povestește-ne? Cum mai e acolo?

-          Glumiți? De parcă nu ați cunoaște fiecare colţ din ce e afară…

-          Ba da, dar ne place să auzim de la tine.

-          Ohh. Acolo e…frumos.

-          Frumos!?

-          Sigur! Mereu a fost.

-          Şi atunci? Ce e cu toate poveștile tale pe care ni le spuneai tot timpul când te întorceai aici?

-          Credeți că aş mai fi vrut să evadez dacă nu mi-ar fi plăcut tot ce e acolo? Doar că ei vor totul sau nimic. Şi sunt pregătiți să facă orice pentru a obține tot ce vor. Eu…eu vreau o cale de mijloc şi sunt îmbrâncit din diferite direcții de cei ce se grăbesc. Obosesc şi mă întorc aici unde vă am doar pe voi. Aici, departe de ei, pot dormi liniștit. Aici sunt nemuritor şi am totul.

-          Ai găsit ce căutai?

-          Nu, dar încă nu renunț, nu vă voi da satisfacția să aveți dreptate. Încă mai cred în ei, chiar dacă nu au învățat mare lucru până acum.

-          Hmmm…nici nu ne-am fi așteptat. Ești obosit, ia loc pe canapea, adormi un pic, putem recupera şi altădată.

                 Le ascult sfatul şi mă întind pe canapea. Îmi era dor să îmi păstrez mintea doar pentru mine şi să o folosesc cum vreau. Mă săturasem să fac pe plac, iar aici nimeni nu mă judeca şi nimeni nu mă atrage în jocuri stupide lipsite de respect şi loialitate. Mă simt rupt în două pentru că urăsc şi iubesc lumea de afară în aceeași măsura, însă acum nici asta nu mă deranjează prea mult. Sunt aici unde mă pot odihni cel mai ușor. Spectrele au plecat şi ele să se odihnească, ieșind pe rând afară din cameră. Sunt atât de obișnuit cu ele de parcă nu aş fi plecat niciodată de aici, toate sunt familiare, în afara ultimei, siluetă ce se oprise în faţa ușii şi mă țintuia cu privirea. Pe ea nu o mai văzusem pe aici, pesemne că cele de înainte şi-au făcut o prietenă nouă. Din cauza luminii slabe nu reușesc să o văd perfect, însă îi simt parfumul, iar privirea mă atinge într-un mod unic. Realizez imediat că nu e atât de necunoscută pe cât credeam.

-          Ai renunțat prea ușor Dante…Te-ai întors fără să te uiți în spate în locul acesta trist. De ce?

-          Hmmm mă întrebi de parcă nu ai știi ce e în mintea mea, de parcă nu ai fi știut niciodată. Uite acesta e unul dintre motive. Ați ascuns tot timpul sentimente şi adevăruri, în timp ce eu am fost sincer şi deschis. Nu știu dacă să vă învinovățesc pe voi, oamenii, până la urmă nici nu contează a cui e vina, însă eu nu pot trăi în locul acela. Îmi place la nebunie, dar nu mă pot înțelege cu voi. Eu am alte idealuri, în timp ce voi vă îngropați visele fără nici o remușcare. Eu aspir să fiu liniștit şi fericit, nu îmi doresc să îmi petrec o viaţă într-o cutie de ciment, conducând o cutie de fier şi în nici un caz nu doresc să primesc tot timpul mâncarea într-o cutie de carton. În nici un caz nu am renunțat prea ușor…

-          Poate trebuie să ne mulțumim toți cu ceea ce avem. Lumea e mult prea complicată.

-          Iar timpul scurt…prea scurt să nu avem pretenții. E singurul nostru moment,. Gândește-te că pământul are sute de mii de ani , iar noi nu știm cum să gestionăm șaptezeci de ani…asta dacă vom prinde şi atât…

-          Totul a devenit atât de dificil..

-          Ce s-a schimbat? Ce a făcut ca tu să fii atât de tristă? Ce ai pierdut în urmă?

-          Nu știu, poate am pierdut încrederea…habar nu am…Sunt amețită de tot ceea ce se întâmpla în jur şi fac destule greșeli, speram că tu să înțelegi asta.

-          D-asta ai venit aici? Să fii înțeleasă?

-          Nu…am venit să te văd. Am venit pentru că m-ai chemat aici şi pentru că m-ai făcut să visez diferit faţă de ei.

-          Draga mea…dar ție nu iți place să visezi. Ție iți place să te chinui, să iți arăți că ești mai bună şi atât…nu iți pasă de altceva. În loc să cauţi acceptul tău, să te mulţumeşti pe tine, te chinui sa faci pe plac unor nimicuri…

-          Greșești Dante, nu m-ai cunoscut niciodată cu adevărat…

-          Ba da, sunt sigur că am făcut-o. Tu nu te-ai cunoscut niciodată. Te-ai înconjurat de oameni de nimic crezând că dacă ești mai bună ca ei te vei simți special. Ai ales să te învârți într-o clică plină de oameni de nimic, pe care credeai că o vei conduce cu mintea ta, dar ai uitat că ei nu dau nici doi bani pe tine. Tu, restul, voi, toți, sunteți doar niște muritori, cu o mentalitate de muritori, pierduți într-o lume în care încercați să va furați locul unii altora.

-          Greșești…

-          Da…greșesc când încă mai visez că oamenii pot fi oameni. Vezi tu? D-aia am ales să plec şi să mă întorc aici, pentru că mulți, printre care şi tu, credeți că ce vedeți în faţă e tot ce trebuie şi nu e ca şi cum nu aş accepta şi alte păreri…dar tu mi-ai povestit cât de mult ii urăști, iar eu ti-am povestit cât de mult urăsc ipocriții…

-          Şi de ce m-ai tras şi pe mine aici?

-          Pentru că te-am crezut…pentru că am avut încredere în cuvintele tale. Am crezut că ce spui e adevărat. Nu aş fi crezut că voi greși având încredere in acei ochi moi. Credeam că tu, alături de cuvintele tale, ești de ajuns…

-          Voi pleca Dante, cuvintele tale mă dezamăgesc.

-          Hmmm…Ai crezut tot timpul că cineva iți va simți lipsa. Ai crezut că ești aici din cauza mea,  dar nici măcar eu nu mai întorc capul…Ești tristă şi plictisitoare…Ești aici doar pentru că tu iți dorești asta. Dacă e ceva ce nu iți convine, poți pleca, rămâi in clica ta de lăutari. Acum e amuzant când îmi imaginez că eu te credeam o persoană pe care să o respect, o persoană pe care încercam să o ajung urcând, fără să îmi dau seama că pentru a fi la același nivel trebuie să cobor destule trepte. Uite, acum sunt sigur de motivele pentru care m-am retras aici. Un idiot care păcălește lumea, o naivă care pășește şi prin foc dacă i se cere asta şi o lume pregătită să le urmeze exemplul. Vezi de ce m-am întors aici? Voi sunteți cei care mă împinge-ti spre o lume diferită de cea pe care o divinizați.

-          Până la urmă fiecare face ce vrea Dante…nu e nimeni obligat să meargă după regulile tale.

-          Cu siguranța că nu e, dar aş fi preferat ca oamenii să nu fie ipocriți, înțeleg că suntem cu toții diferiți şi că nu putem avea păreri asemănătoare, dar speram că fiecare dintre noi să ne respectam cuvântul, să ne uitam cu plăcere în oglindă…sunt curios ce vezi tu în faţa oglinzii după o seara de manele şi discuții despre gagici, valoare si bani…

          Spectrul s-a îndreptat spre ușă. Nu avea chef şi nici motive să insiste în discuție. Nu era genul care să se lase învinsă, doar că de data această nu mai avea nici un motiv să continue, iar tot ce isi dorea Dante era sa rămână singur. Citise undeva că oamenii nu trebuie să fie forțați pentru ceva anume. Oamenii trebuie să se forțeze singuri pentru ce înseamnă viaţă, nimeni nu o va face pentru ei…

           Mă gândeam că nu pot merge înainte dacă nu am motivul vostru, dar am ajuns să realizez că voi sunteți mai triști ca mine. Nimeni nu are un vis care merita urmat. Pe toate cele importante le lăsați baltă şi vă angajați orbește în vise efemere. Eu nu îmi doresc să demonstrez nimănui că sunt o persoană…poate doar mie. Fiecare așteptăm lucruri mărețe de la toți cei din jur, dar nu am fi în stare să mișcăm vreun deget pentru a obține asta. Uite d-asta am plecat, Annie, pentru că sunteți prea leneși şi idioți pentru o lume pe care ar fi trebuit să o conduceți. Sunt plictisit că după atât de multe vorbe voi sunteți tot acolo în spate, şi că după atât de multe laude, voi tot strângeți resturile unor oameni cărora doriți să le luați locul pe viitor. Voi nu sunteti nemuritori, doar slugi ale unui sistem care v-a fost băgat pe gât şi pe care v-a fost prea frică să il puneți sub semul întrebării. Tu, voi, nu sunteţi  oameni de urmat, doar persoane fricoase care nu reușesc să rupă unele lanțuri strânse de prea mult timp. Din acest motiv mi-am dorit să plec de acolo.

           Aş fi crezut că toată călătoria de aici va fi o minune. De parcă nu am mai mers pe același drum de atâtea ori. M-am uitat în stânga şi în dreapta încercând să găsesc o cale de urmat, un om demn, sau o poveste pe care să o susțin, dar lumea voastră e seacă şi tristă. Am crezut că sunt un nebun care cere imposibilul, dar observ că sunt doar un om normal plictisit de măgăriile voastre, obosit de lipsa de onestitate şi libertate, iar ce e mai trist e că am avut încredere în voi în loc să cred în mine. Toate vorbele din lumea aia sunt poveşti fără nici o bază, poveşti pe pare le acceptați fără să comentați.

            Am tras plapuma peste ochi, e singura modalitate în care puteam să rămân singur cu minte. Vezi tu? Nu sunt un om care să ignore totul, însă prefer singurătatea în faţa multor companii de plastic, până la urmă trebuie să ne dăm socoteala doar nouă…nimănui altcuiva. Închid ochii, mă întind pe canapea şi încerc să adorm. O singură promisiune, făcută de mine către mine acum mult timp, îmi urlă în cap….

                                                            I……I……I will battle for the sun….