Old habits

            M-am trezit ciudat astăzi. Nu pentru că ar fi duminică, ci pentru simplul fapt că visurile acestea au început să îmi dea târcoale din nou. Știi tu, cele în care nu stai departe cu anii, nu cele în care tu colinzi lumea pentru a-ți depăși limitele în timp ce eu privesc încătușat de pe geam, nu cele în care tu ai lumina unei veri îndepărtate în ochi. Nu, sunt celelalte care mă sufocă. Acele visuri în care tu ești aici alături de mine în lumea de noroi, visurile în care brațele mele te ating și te liniștesc în timp ce gura mea îţi șoptește noțiuni despre o lume perfectă...nu în totalitate, perfectă doar pentru noi. Mă întreb ce mă leagă atât de mult de tine și încerc să găsesc răspunsuri deși undeva în adânc le știu, doar că încă nu realizez...sigur, a fost acel click încă din primul moment de când te-am văzut, de pe vremea  când tot ceea ce visam era împrumutat din împrejurimi, încă de atunci când m-ai tras din cochilia mea și ți-ai băgat nasul în micile jocuri ale mele. Tu, un mic om,  curios, cu părul lung și drept și cu nasul în vânt. Mă uitam la tine și nu înțelegeam de ce toate lucrurile mele nu mai par atât de interesante dintr-o dată. Vezi? Încă de pe atunci ceva s-a schimbat, iar de atunci nimic nu a mai fost la fel. Aseară te-am privit din nou de aproape. Nu ești ca celelalte...nu te chinui cu nimic să te faci plăcută, nu ai nevoie de farduri, nu ai nevoie de fel și fel de cosmetice care să iți acopere tenul pentru că  tu știi să îți porți mândră imperfecțiunile și să faci din lucruri ce pot părea dezavantaje, arme cu care ataci subtil pe cei din jur. Uitasem de ce te-am plăcut tot timpul, Ava, uitasem total că naturalețea ta este peste tot ceea ce am întâlnit până acum, uitasem cât de multe lucruri m-ai învățat despre o lume care trebuie neapărat însănătoșită. Dacă îți vine să crezi chiar ajunsesem să privesc cu admirație spre toată hora lor tâmpită, credeam că acesta e adevărul și aprobam sigur pe mine toată goana lor după bani...chiar și acum mai fac asta uneori. Ajunsesem să îi compătimesc când plângeau pentru că nu reușeau să se ridice la doleanța celor care îi conduceau cu biciul. Îți vine să crezi, Ava? Îți vine să crezi că te-ai chinuit atâta timp să îmi arăți ce e aia viață doar pentru a scăpa într-o lume care se omoară pentru o creștere salarială? Ai râde, dar ei, chiar și eu, alergăm să fim plăcuți de oameni pe care nu îi plăcem, râdem în fața unor oameni care nu sunt amuzanți deloc și trăim în cutii care ne sufocă, doar de dragul de a fi mai aproape de o viață pe care nu ne-o dorim cu adevărat, dorim doar o viață care să fie în concordanță cu idealurile lor...noastre...și facem asta cu zâmbetul pe buze. Noroc că mai sunt momente, ca aseară, când mi se dă peste cap întreaga rutină. Ar trebui să vii mai des, să mă trezești și să îmi spui că asta nu e ceea ce am promis. Acesta e doar visul unor oameni triști și singuri pe care îi urâm din toată inima, acesta e doar visul unora care se închid în casă și cărora le e frica să iasă din acele cutii...acesta e visul oamenilor mincinoși cu ei însuși și nu numai, Ava. Acesta, nu este visul nostru...

               Ai plecat din nou, cu o despărțire rece și distantă. Eu am rămas să te privesc cum te îndrepți spre noi aventuri. Nu știu de ce stărui în continuare aici, crede-mă, dar picioarele nu mă ascultă să pornesc pe urmele tale, iar sufletul e ciopârțit de atâtea impulsuri învălmășite ale creierului care după analize peste analize decide că lumea lor chiar are logică, că e nevoie de bine și rău, că viața are nevoie de un echilibru și că nu se poate să visăm continuu....dar eu nu văd echilibrul acesta despre care se tot vorbește, Ava, nu îl văd nicăieri. Lumea de aici e bolnavă, iar eu nu știu care e leacul. Oamenii, au mai toți colțurile gurilor îndreptate spre pământ, sprâncenele încruntate și sunt plin de riduri încă de mici de la atâtea gânduri negre ce le tranzitează mintea. Se bat pentru putere, o luptă menită să pună o mână de oameni pe o treaptă mai înaltă, în timp ce alții rămân blocați în aceeași cursă, însă fără izbândă, iar toți uită definitiv ideea principală, binele comun. Se fac rele gratis, iar relele știi că aduc după sine doar rele, iar astfel intrăm într-o buclă din care nu mai avem scăpare. Natura, e câmpul lor de luptă. Gri-ul cimentului bombardează verdele ei, tone de oțel ciopârțesc adânc lemnul bătrân al copacilor, iar smogul produs de atâta zvăpăială ne împiedică să mai privim spre stele. Asta e aici, Ava, o luptă în care se uită de familie, prieteni și uneori chiar de sine, aici oamenii vând interacțiuni pentru hârtii și pentru un loc în față. Acesta nu este visul nostru...

               Acum e seară. Tu, ești plecată de mult, iar plămânii mei au rămas fără aerul împrumutat de la tine, de la visele tale. Îmi aprind o țigară pentru a-mi reaminti unde sunt și pentru a te uita pe tine împreună cu toată aura ta fericită, până când ne vom reîntâlni. Îmi așez ochii în puncte fixe în care zăbovesc minute întregi în timp ce încerc să îmi golesc mintea, să pot adormi liniștit. Zgomotul venit dinspre geamul crăpat nu mă lasă să evadez. Vorba “ țipenie de om “ a dispărut complet pentru că aici tot timpul mișună cineva, indiferent de oră. De afară intră pe acel geam sunetele mașinilor pe șoseaua udă, sunete permise de lipsa animalelor nopții care au fugit de mult și ne-au lăsat să ne mulțumim cu sunete create tot de această lume bolnavă, tot de noi. Noiembrie a venit punctual ca de fiecare dată pentru a-mi râde în nas. Nenorocitul nu mă uită și îmi șoptește mereu că va fi alături de mine tot timpul încercând să uneltească împotriva mea în încercarea lui patetică de a se răzbuna pentru că am încercat să îi arăt că nu e totul așa gri ca el, dar parcă m-am obișnuit și de fiecare dată încerc să îl primesc cu indiferență pentru că știu că asta îl macină.  Te-aș întreba dacă aș știi că nu e în van, tu unde iți găsești liniștea pentru că știu că nu ai putea suporta vreun moment nebunia asta, și te-aş ruga să mă îndrepți și pe mine în acea direcție pentru că acesta, Ava, acesta nu este visul nostru...

               

               

Sedona - part I

          Ding! Ding! Ding! Ding! Ding!

          

          Mă trezesc buimac cu sunetul soneriei în ureche. Am jurat de atâtea ori că o voi schimba pentru că mă scoate din pat pregătit să sting incendii sau să mă prezint la adunarea unui batalion de armată. Atât de înspăimântător este, dar mereu uit și așa o iau de la capăt în fiecare dimineață. De dată aceasta este sâmbătă, dar am ales să nu dorm prea mult, astăzi este prima zi în care te văd și chiar dacă acum am dubii că vreau să ies din carapacea mea, trebuie să o fac pentru că mi-am promis că nu voi rata nici o ocazie că să văd ce e mai departe de zona mea de confort. Vezi tu, m-am obișnuit de prea mult să mă închid cu totul și să rămân împreună cu mine într-o lume pe care o văd doar eu, dar sunt dezamăgit de viteza cu care trece timpul și am impresia că pierd prea mult, așa că iată-mă în încercarea mea de vedea mai departe de propriul meu orizont.

         Afară e perfect, nici măcar un nor alb nu îndrăznește să strice albastrul pur al cerului, parcă totul s-ar alinia către o zi numai bună de drumeții. Mă urc în mașină fără a uita stick-ul cu toate melodiile alese special pentru drum și pornesc spre tine. Nu știu drumul, dar sunt sigur că mă voi descurca să ajung. Drumul nu îmi rămâne întipărit în minte deoarece este ocupată cu fel și fel de idei, e chiar obositoare de cele mai multe ori…”Dacă nu o plac? Dacă nu mă place? Dacă nu ne potrivim absolut deloc și va trebui să rămân o seară într-un loc străin alături de o străină cu care nu mă înțeleg? La naiba!” Mintea îmi ia avântul de fiecare dată. Dubiile îmi atenuează avântul, dar am zis că trebuie să ies din carapacea mea și fix asta îmi doresc să fac. Până la urma ce am de pierdut? O seară? Oricum pierd destule în închisoarea pe care mi-o clădesc luând decizii seci și fricoase. Cu toate aceste gânduri am ajuns la destinație fără să îmi dau seama.

-          Bună Sedona, eu cred că am ajuns. Poți ieși?

-          Bună Dante, unde ești? Eu am ieșit de ceva timp la poarta și nu te văd. Sigur ai încurcat vreo străduță. Ești sigur că ai nimerit locația corecta?

-          Ham…nu sunt sigur. Văd o casa mare albă, de fapt sunt două….sau una, nici nu îmi dau seama. Are un gard de lemn înalt, maro.

-          Perfect, ești pe drumul cel bun. Mergi înainte, iar după curbă o să fie casa mea.

-          Ok, dar nu vrei tu să vii ușor spre mine? Mi-ai spus că ai tăi sunt acasă și încă nu sunt pregătit să îi cunosc. Nici pe tine nu te-am văzut până acum. E prea mult pentru mine.

-          Off…mi-ai spus în mesaje că nu ești prea sociabil, dar nu mai fi așa, hai că poate nici măcar nu o să îi cunoști, ei sunt în casă momentan și dacă te grăbești poate vor rămâne acolo. În plus, am și multe bagaje și va trebui să mă ajuți.

-          Look, voi veni, dar de ce ai multe bagaje? Știi că vom sta o singura seara nu?

-          Știu, dar îmi place să fiu pregătită.

        Odată plecați la drum teama de necunoscut s-a risipit. Sedona este la fel de drăguța precum scrie, caci până acum nu reușisem să îmi dau seama de mai mult, în plus, vorbește tot timpul ceea ce este numai bine, pentru că dacă sunt atent la ceea ce spune ea nu mai ascult atât de mult creierul meu hiperactiv și mai mult, nici nu sunt un mare orator. Îmi povestește fel și fel de lucruri, iar eu rămân uimit de toate experiențele ei. Îmi spune despre locuri îndepărtate pe care le-a vizitat, întâlniri cu tot felul de persoane și situații limită pe care a trebuit să le înfrunte. Am făcut bine că am ieșit astăzi din casa, părul blond și ochii ei mă fac să uit de tot ceea ce mă obosește în mod obișnuit.

-          Și, spune-mi despre tine Dante, până acum am vorbit doar eu și mă simt că acaparez toată discuția.

-          Nu-i nimic, Sedona, îmi place să vorbești, eu sunt mai degrabă tipul care ascultă.

-          Ok, dar tot vreau să te cunosc.

-          Bine, ce vrei să afli?

-          Nu știu, ceva ce nu mi-ai spus până acum în serile în care ne țineam de urât prin intermediul tehnologiei.

-          Hhhm...ți-am spus până acum cât de mult îmi plac stelele?

-          Da, asta mi-ai zis, mi-ai povestit despre cele patru stele care ți-au ghidat copilăria, tocmai din acest motiv am vrut să mergem la munte, știu că acolo se văd cel mai bine, sper doar să prindem o seară senină.

-          La naiba, deci ți-am zis asta, acum ai aflat și că am o memorie scurtă.

-          Haha, asta nu știam, dar nu te las să scapi așa ușor. Altceva?

-          Nu ar fi mai frumos să descoperi singură? Nu îmi place prea mult să vorbesc despre mine.

-          Ok, nu vreau să forțez nimic, poate o să aflu în timp și de ce pari atât de singur și trist.

-          Serios? Așa par?

-          Da, cel puțin eu asta am observat și să știi că sunt bună la a citi oamenii.

-          Nu chiar atât de mult pe cum crezi.

-          De ce?

-          Pai trist nu aș spune că sunt, poate doar blocat în mintea mea, acolo e mai bine, mă simt în siguranța.

-          Atunci ești fricos.

-          Hei! Nu judeca, nu sunt nici fricos, doar că uneori prefer compania mea în ciuda a tot ceea ce mă înconjoară. Am ieșit cu tine, nu? Asta nu pare frică.

-          Poate ai dreptate, dar ce spui despre singur? De ce îmi pari atât de singur?

-          Aici ai putea avea dreptate, deși nici eu nu știu din ce motiv, pentru că sunt înconjurat tot timpul de oameni frumoși, doar că uneori nu mă regăsesc în tot ceea ce se întâmpla în jurul meu. Nu as spune că sunt singur, în nici un caz, dar parca tot lipsește ceva.

-          Cred că știu ce spui. Hai că ai mai scos ceva, sunt mulțumită.

-          Așa de ușor te pot păcăli?

-          Doar dacă îmi dau eu acordul.

        Perfect, scăpasem de întrebările Sedonei. Îmi place să mă deschid, doar că acum era un pic prea devreme, până la urma nu cunoșteam prea multe despre ea și cum încrederea mea în oameni este la pământ este mai bine să mai aștept puțin până când voi fi sigur că poate duce tot ceea ce însemn. Între timp tăcuse și ea, pentru puțin timp însă pentru că a observat pe bancheta din spate chitara pe care o iau mereu după mine.

-          Nu-mi spune că știi să cânți la chitară?

-          De ce? Nu iți place?

-          Ba da, mi se pare minunat să poți face ceva ce liniștește oameni. Îmi place muzica mult și cu cât mai autentică cu atât mai bine. Bănuiesc că nu ai luat-o după tine ca să stea acolo degeaba, va trebui neapărat să îmi cânți.

-          Haha, nu sunt atât de bun, iar chitara e acolo mereu, nu am luat-o special pentru astăzi.

-          Nu contează, tot nu scapi până nu cânți ceva.

-          Bine, mai vedem, oricum acum nu pot, vreau totuși să ajungi teferi la munte.

-          Sigur, dar nu scapi și dacă vei evita asta o să te pun să o faci la balcon.

-          Haha, nu sunt Romeo.

-          Nu, el nu avea chitara.

        Pe lângă faptul că era frumoasă altceva mă atrage la Sedona, pare extraordinar de sinceră și nu îi e frică să își exprime ideile exact așa cum le gândește. Mi-a câștigat o parte de încredere și sunt tare curios cum vor evolua lucrurile în mini excursia pusă la cale într-o seară în care amândoi pierdeam vremea ținându-ne companie cu ajutorul unor telefoane. Sedona mă ajută cu boala mea imaginară, cea care mă face să mă închid din ce în ce mai mult. M-am îmbolnăvit ușor de la diferențele existente între imaginea mea despre lume și ceea ce este de fapt. Am tot încercat să o schimb fără să îmi dau seama că de fapt nu poate fi schimbată, sunt un pion mult prea mic în tot ceea ce înseamnă viață și asta m-a făcut să gândesc strâmb de multe ori. Poate într-un final voi reuși să înțeleg că tot ce trebuie să fac e să fiu atent mai mult atunci când iau decizii legate de tot ceea ce mă înconjoară.

           Muzica ne-a purtat ușor spre munte fără să ne dăm seama cum a trecut timpul, abia așteptam să ajungem. Amândoi suntem iubitori de munte, heh, suflete rătăcitoare am putea spune, doar că la mine sufletul rătăcitor apare odată cu ieșire din casă, până atunci lenevește într-o stare vegetativă. Mă bucur că Sedona a reușit să mă scoată din cutia mea și că s-a dovedit a fi o companie plăcută, sper că și de acum înainte excursia să fie medicamentul de care aveam nevoie.

Smile

          Mă întorc în aceeași cameră, același gri, aceiași pereți, aceeași fereastră. Nu caut mare lucru, de data aceasta am venit în vizită. Îmi e dor şi m-a cuprins o stare de nostalgie. Poate e secul cu care m-am înconjurat în ultima vreme, poate sunt acele simțuri care mă atenționează în ultimul timp că mă dau bătut şi că ei câștigă. Aceiași ei de care ți-am povestit tot timpul…da, dacă iți vine să crezi, încep să le dau dreptate şi uneori chiar să simt că ar avea sens ceea ce spun ei, chiar dacă în adânc încă se mai zbate ceva. Timpul trece, iar motivația unei lupte împotriva lor devine din ce în ce mai mică. Poate sunt toate acestea, sau pur şi simplu faptul că astăzi, mai mult decât oricând, totul devine mistic. Astăzi are o aură ciudată care m-a făcut să vibrez de ceva timp încoace. Sigur, lucrurile nu mai sunt ca altădată, deși dacă stau bine să mă gândesc acum, poate pentru prima dată, nu am venit să mă cert cu fantome, am venit doar să vizitez, să îmi aduc aminte şi să zâmbesc…zâmbetul a rămas în continuare acolo. Astăzi m-a făcut de fiecare dată să îmi adun gândurile fie că au fost rele sau bune. Am simțit că evadez într-o altă lume, fie că am fost obligat sau nu.

           După cum spuneam, camera arată la fel ca în ultimii ani, nimic nu s-a schimbat, deși astăzi este suspect de pustie. De obicei fantomele dădeau târcoale şi așteptau să mă prindă aici ca într-o cursă de șoareci, să mă lovească puternic şi apoi să mă dea afară, înapoi în lumea din care veneam. Astăzi e diferit, sunt singur aici. Poate au terminat ce au avut de făcut, poate m-au integrat în lumea de afară destul de mult încât să nu mai fie nevoie să lucreze la asta sau poate pur şi simplu s-au plictisit şi ele.

            Lucrurile s-au schimbat total, Annie, şi deși îmi mențin ideile şi cuvintele de altădată, ura pe care o aveam față de ei s-a mai domolit, știu sigur că nu va dispărea niciodată complet, dar ceva s-a schimbat. Nu știu dacă e din cauza faptului că nu am sorți de izbândă în lupta asta sau pentru simplu fapt că nu îmi mai pasă, dar e un sentiment liniștitor. Sunt tare curios tu pe unde ți-ai mai plimbat sufletul, tare curios dacă ai găsit ce căutai şi dacă oamenii cu cămașa strânsă ușor peste burtă te fac fericită. Știu că la suprafață asta ți-ai dorit tot timpul, oameni importanți înconjurați de directori. Nu am înțeles de ce ai avea nevoie de ei să te simți importantă mai ales pentru că după părerea mea erai oricum peste ei, dar dacă tu ai simțit că asta te face să vibrezi, e de ajuns. Știu că ei te-au împins să cobori din tren, dar în final tot alegerea ta a fost. Mi-ar fi plăcut să alergi mai mult după sufletul tău, sau după ce credeam eu că e acolo, dar până la urmă cine sunt eu să iți ghidez orizonturile? Asta e doar problema mea, în nici un caz a ta, dar hai să lăsăm prostiile astea deoparte.

           Nu sunt genul de om care să arunce cu urări sau cu dulcegării în jur, nu mă pricep şi nici nu mă încântă cu nimic să fiu un alt pește pe lângă mii alții, dar am ținut să știi că îmi doresc să fii fericită, chiar şi așa în felul tău neînțeles. Am pornit în toată călătoria asta de care sunt mândru acum într-un tren uitat de lume alături de tine şi poate din acest motiv mă întorc câteodată în gara asta, chiar dacă în timpul călătoriei noastre, undeva pe parcurs, tu ai decis să iei alt tren. Mi-ai arătat un alt mod chiar dacă fără să iți dai seama, iar pentru asta iți mulțumesc. Ultima perioadă a fost, pentru mine, incredibil de ocupată. Am cunoscut oameni şi situații pe care unii nu şi le-ar imagina. Am întâlnit oameni frumoși care şi-au riscat comoditatea lor doar pentru a fi alții comozi şi în același timp oameni pentru care comoditatea proprie era mai presus decât orice. Am cunoscut oameni ce păreau săriți de pe fix, nebuni de-a dreptul, dar care în adânc erau doar neînțeleși de o lume bolnavă ce refuză tot ce nu îi place ei. Am văzut părinți îndurerați şi părinți ce radiau alături de copiii lor. Nu era niciunul director, dar aveau ceva special, erau oameni simpli cu sentimente curate. Am întâlnit oameni ce doreau gratis să facă rău unor semeni de-ai lor şi oameni ce nu știau noțiunea de rău. Am întâlnit persoane care se ridicau în slăvi în fața mea prin cuvinte mari pe care le încălcau ulterior când mă întorceam cu spatele…nu i-am înțeles, dar am reușit să îi ignor. Am văzut mii de oameni cântând la unison pentru sufletul lor şi asta m-a făcut să am speranțe. Am întâlnit oameni ce își plângeau durerea şi oameni ce o cântau. Am învățat că totul se schimbă, dar că în esență toate rămân la fel. Am cunoscut toate acestea trecându-le prin filtrul unor discuții pe care, timizi, le purtam la început de drum. Poate d-asta mă întorc astăzi în același loc pe care în ultimii ani îl frecventam de cele mai multe ori gânditor. Poate m-am întors astăzi aici pentru că toate trec într-un final, iar noi am pierde prea mult timp fiind dezamăgiți de lucruri pe care nu le putem schimba. Am vrut neapărat să iți spun şi ție ce am auzit de la unii dintre ei, unii mai optimiști ce urlau în cor „Ce frumoasa-i lumea, ce foame şi ce ger” şi poate așa să iți ridic colțurile gurii într-o zi în care zâmbetul trebuie să fie la el acasă şi ajutorul meu nu ar fi necesar.

         Acum trebuie să plec, mi-am luat în serios rolul pe care mi l-au oferit şi am auzit că nu trebuie să îi dezamăgesc, că nu e frumos, fie că îmi convine sau nu. Amuzant, nu? Nu par genul care să asculte de altcineva în afară de mine, dar acum au apărut responsabilități de care nu pot fugi, griji pe care trebuie să le pun la pământ fără a le mai ascunde sub preș în speranța că vor dispărea. Mergem înainte, Annie, orice ar fi, oricum ar fi, iar eu îți doresc tot ce e mai bun pentru tine în următoarea parte a călătoriei tale. Sper să știi să îi alegi pe cei mai buni oameni care să te înconjoare, dar oricum nu ai nevoie de prea mulți, de asta sunt sigur. Să fii fericită!

Snap!(7)

            Încă nu m-am hotărât dacă îmi place singurătatea. De cele mai multe ori îmi doresc să dispară fiecare persoană din jurul meu să îmi pot aranja gândurile și ideile așa cum vreau eu, dar în același timp există și momente în care tot golul acesta este mult prea mult, la fel că acum…Astăzi m-am închis în casă și nu am vrut să văd pe nimeni, dar odată cu lăsarea serii, gândurile au mers prea departe. Am rămas în cameră plimbându-mă dintr-un colț în altul fără vreun scop, altul în afară de a face timpul să treacă. Te rugasem să mă iei cu tine. Ți-am spus că dacă voi rămâne singur aici mă voi bloca între acești patru pereți deja vestiți, în această capcană a sufletului, aș fi preferat orice în locul lor, dar dacă tu nu ești aici nu găsesc destulă motivație să fac altceva. Tu îmi repetai că locul meu este aici și că nu pot merge cu tine, că eu sunt special în felul meu și că oamenii că mine nu pot să meargă pe același drum cu tine, dar cine ești tu să îmi spui ce pot face și ce nu? Ai plecat și m-ai lăsat să mă scufund în lumea viselor. Lume pe care am reușit să o creez în ani de existență și în care mă refugiez când afară e prea mult, lume pe care o cunoști atât de bine, dar pe care rareori reușești să o înțelegi, altfel ai fi rămas aici…

           Ceasul de pe perete arată ora unsprezece și douăzeci de minute. Se apropie cu pași repezi de miezul nopții. Aș face gluma cu ceasul, dar nu e nimeni pe care să păcălesc, astfel că m-aș fura singur și mai mult, nu am de gând să prelungesc totul cu încă doua ore, singur nu are farmec, așa că îl las să ticăie în voie, pun mâna pe o pătura și mă așez pe canapea în speranța că voi adormi și noaptea va trece fără a se face simțită. Așez perna bine, trag plapuma peste mine și las pleoapele jos încet cu gândul să prind ceva odihna. Doar mintea aleargă și o face fără a avea nevoie de vreo altă parte a corpului, mintea este independentă. Încet, mă afund într-o altă realitate…

            M-am trezit în fața blocului în care am locuit când eram un simplu copil și toate grijile erau legate de posibilitățile de joaca, dacă aveam de unde să găsim o minge pe care să o batem toată ziua pe terenul de sub nuci, sau dacă desenele au început sau încă mai avem timp de o miuță. Aici te-am cunoscut prima oară și la fel că atunci îmi apari în fața și acum. Erai cocoțată pe un gard de fier de unde puteai fi zărită de toata lumea. Părul lung și blond strălucește și acum ca și atunci în ochii tuturor.  Trecând pe lângă el mereu, m-am împrietenit și cu vânzătorii de ziare de la chioșcul de lângă pentru că îmi făcusem un obicei să îmi cumpăr zilnic orice ziar sau revistă ce îmi pica în mână. Nu de altă, dar de când m-ai vizitat mi-a rămas doar să fac cărare în fața blocului tău în speranța că voi reuși să mai schimb două cuvinte cu tine. În sfârșit acum ești în fața mea și aș putea să scot toate cuvintele care au rămas în gât atâta timp doar că acum nu mai vor să iasă și te lasă pe tine să faci primul pas.

-          Bună Dante, ce mai faci?

-          Bună Ava, sunt bine, doar un pic amețit. Habar nu am cum am ajuns aici și de ce pare totul diferit.

-          Hehe…stai liniștit Dante, visezi, iar locul acesta arată diferit pentru că iți lipsesc toate detaliile pentru a-l crea cum era el inițial. Pe noi doi văd că ne imaginezi perfect.

-          Cum aș putea să uit vreun detaliu despre noi?

-          Mă gândeam că poate după atâta timp ai mai uitat?

-          Nici gând Ava, lucrurile frumoase rămân tot timpul întipărite în minte.

-          Mă bucur, mai mult, observ că suntem din nou copii…

-          Exact că și atunci..

-          Da, îmi place că nu am apucat să ne murdărim cu cimentul maturității, aici suntem doar copiii blocului. Aș fi vrut să rămânem mereu aici, dacă s-ar putea.

-          Din păcate nu putem mai mult de o seara, e tot ce primim în lumea asta.

-          E destul și atât.

-          Crezi? Mie mi-ar fi plăcut să ne întâlnim în realitate. Să putem duce la bun sfârșit toate visele pe care ni le povesteam și pe care le puneam la cale cu atât de multa dibaci țațe. Doar execuția a rămas în aer..

-          Hmm…am fi stricat totul în lumea aia. Toți ar fi încercat să ne pună piedici, fiecare crezând că el are răspunsul la dorințele noastre, fără a ști măcar care ne sunt visele. Toți se cred cei mai deștepți, dar prea putini încearcă să înțeleagă. Ne-am fi sufocat, Dante, și am fi ajuns să ne învinovățim pe noi pentru tot.

-          De ce Ava? De ce când totul ar fi depins de noi.

-          Huh? Nimic nu ar fi depins doar de noi Dante, nimic în lumea reala nu depinde de o singura persoana, iar cei care s-ar fi implicat ar fi stricat totul, ei nu visează..

-          Atunci hai să facem cumva să rămânem aici, mereu!

-          Nu putem..

-          Hai să încercam. Ai putea să te joci cu tâmpenia aia de joc pe care numai tu îl plăceai. E și acum pe masa, nu l-am mutat de atunci. E în aceeași poziție. Îmi imaginam tot timpul dezamăgirea ta dacă l-aș fi mișcat câtuși de puțin.

-          Drăguț din partea ta, Dante, dar nu putem rămâne. Furtuna te va trezi în scurt timp.

            Care furtuna? Soarele bătea în continuare puternic în părul tău blond. Întorc capul să văd dacă sunt nori și nu găsesc niciunul. În schimb, când întorc capul să te întreb despre ce furtuna vorbești, ai dispărut. Încerc să te strig, dar nu ajuta, iar în scurt timp un zgomot puternic mă aduce înapoi în camera. Într-adevăr, afară era furtuna, iar trăsnetul de mai devreme a scurtat vizita la tine. Mă ridic de pe canapea, mă duc la frigider, deschid o sticla și beau fixând-mi ochii pe pereți. Mi-a rămas mintea la cuvintele tale. Mă gândesc dacă chiar nu am fi putut funcționa aici și dacă nu, de ce? Spui că lumea reala ne-ar fi sufocat, dar cum putem ști dacă nu am trăit pe pielea noastră asta? Mă întorc în pat hotărât să te revăd, cred că nu am spus tot ce voiam și asta mă roade. Închid ochii și las mintea să îmi zboare din nou în speranța că va ajunge la gardul de fier.

            De data aceasta gardul nu își face apariția, însă nu am ajuns departe. Recunosc gradina din spatele blocului și locul unde ar fi trebuit să fie balconul meu cu ieșire la gradina, doar că de data aceasta lipsește. Văd un geam imens care se întinde pe ce ar fi trebuit să fie balcon. Înăuntru nu mai sunt mai multe camere ci doar una imensa cu un pat mare lângă unul dintre pereți, un birou și o ușa ce făcea legătura între camera și bloc. Înăuntru te văd și pe tine, trista și neliniștita. Nu ești Ava pe care o cunoșteam. Pare că ai renunțat la tot ce te făcea fericita și ai decis să intri în slujba lor. Văd bărbați ce intra pe ușa vorbesc cu tine și apoi pleacă lăsând locul altor bărbați să între. Nu reușesc să îmi dau seama ce se întâmpla, dar pare că le iei cumva suferința cu care intra pe ușa. Mă apropii încet de geam și intr-una din pauze îmi fac curaj să ciocan. Ava se uita nedumerita și se apropie.

-          Hei! Bună Dante. Cum de ai ajuns aici.

-          Probabil visez din nou Ava, am venit să te văd, îmi era dor de tine.

-          Off...hai înăuntru. Nu mi-ar fi plăcut să ajungi aici, dar...

-          De ce? Ce e locul asta și ce cauți aici?

-          Aici e lumea lor, iar lumea lor nu e așa cum ne-o imaginam noi când eram mici. E trista și plictisitoare. Nu e nimeni care spune povesti, care le visează. E doar o întreaga nebunie. O cursa spre nimic.

-          Observ că totul e diferit. Cimentul asta a înlocuit vechiul nostru loc de joaca, iar verdele a dispărut complet. Zona asta era plina de copaci când eram mici.

-          Natura îmbătrânește probabil și ea în același timp cu ea.

-          Dar ea e nemuritoare...

-          Așa credeam și eu, dar în lumea asta nimic nu este nemuritor. Nici măcar visele...

-          Și de ce ramai? Hai să plecam, nu ai nevoie de asta...

-          Oho, dragul meu, dar nu putem...mai mult, va trebui să ne luam rămas bun nu mi-a mai rămas mult timp, trebuie să mă întorc la treaba, iar tu trebuie să te întorci la realitate...visele nu durează mult..

-          Stai puțin....

             Ai fugit din nou fără să iți iei rămas bun. Nu știu dacă e o tactica de a ta pentru a te caută prin vise sau poate doar urăști să iți iei la revedere. Eu, m-am trezit pe aceeași canapea gri din camera. Dau plapuma la o parte și mă mai fâțâi un pic prin jur. Nu îmi mai e deloc somn, iar mintea se încăpățânează să lucreze la turație maxima și asta mă înnebunește. Îmi spun că e aproape căsuța noastră, că nu va dura mult și vom ajunge acolo să ne liniștim, dar nici eu nu mă mai cred înconjurat de atât de mult fals și gri. Poate pana la urma nu e nici o scăpare și suntem nevoiți să umblam fără nici un scop prin malaxorul asta de suflete. Poate suntem doar distracția cuiva și de fapt nu avem nici un scop nobil. Off...trebuie să mă așez din nou, aici nu am pic de liniște. Trag din nou plapuma în dorința de a scapă de noapte și închid ochii...

              O altă camera ciudată o înlocuiește pe cea veche. O camera mare, luminata în exces. Aici fiecare perete e formata din sute de ferestre, fiecare arătând o lume diferita. Încerc să le observ, dar mă obosesc. Nu am vrut agitație și nu le pot urmări pe toate...sunt prea multe. Zăresc însă o fereastra în care apari. O lume total diferita de ceea ce am văzut pana acum. Aici ești total diferita. Sclipirea ta a dispărut. Nu toata totuși, rămâne acolo o sclipire falsa, matura, a unor obraji bombardați cu atât de multe cosmetice încât a ajuns să se reflecte orice în ei. În spatele tău o mulțime care aplauda și aclama. Pentru ce? Celebrii bujori din obrăjori nu mai sunt deloc din obrăjori, mai degrabă, pe obrăjori. Sunt veniți obosiți și asimetrici, puși acolo plastic, să ajute și ei cum pot la sclipirea aceea inițiala, însă mai mult înrăutățesc situația în loc să o ajute. Zâmbetul nu mai exista oricât de mult ochii ar încerca să îl provoace. A rămas doar o dunga dreapta, perfect orizontala, rujata mult prea mult și delimitata de doua paranteze ce țin memoria unor zâmbete reale vie, unor zâmbete de pe vremea când totul nu trebuia să fie codificat pana la infinit, de pe vremea când încă mai priveai stelele și le rugai să te ajute. Doar nasul a rămas mândru, dar a obosit să fie înconjurat de atâtea lucruri inutile. Nu vreau să mai privesc. Nu are sens. Ferestrele alea mă întristează și fără să mai stau pe gânduri apuc ce am la îndemâna și arunc spre ele. Aproape toate se sparg, în jur rămânând doar cioburi din niște lumi ciudate și o singura fereastra ce încă mai funcționa. Mă apropii să ii ascult poveste, dar tot ce văd acolo e la fel de trist. Un copil bolnav întins pe un pat, cu ciment pe fața, sarcasm și injurii în fiecare dintre cele doua mâini firave ale sale, cu o branula înfipta în una din ele, repetând obsesiv o rugăminte....”Vă rog nu-mi luați prințesa mea....”

Snap!(6)

       Pe o alee principală, în creierii nopții, Dante aștepta nerăbdător cu ochii în pavaj. Copacii din stânga și dreapta îi țin de urât în timp ce el așteaptă să scape de măștile pe care le poartă deseori cu scopul de a se ascunde cât mai bine de cei ce devorează suflete. În noaptea asta voia să fie sincer și uman. Luna era prezentă și ea, ca de fiecare dată, pentru a privi un alt episod din omenirea cea simplă. Așezată pe locul central și alăturată câtorva stele curioase, aștepta cuminte începutul.

       Din capătul aleii își face apariția o siluetă subțire, cea pe care Dante o aștepta și pe care nu o mai văzuse de atâta vreme. Îmbrăcată într-o rochie albă, culoarea care o prinde cel mai bine, purtând pandantivul ei preferat și desculță, Ava se îndrepta spre Dante, încă o dată.

-          Hei Dante, spuse ea timid in timp ce îl săruta pe obraz. Ce mai faci?

-          Buna Ava, bucuros să te vad. Îmi era dor de tine. Îmi place mult rochia și văd că ai luat și pandantivul acela, dar ce-i cu tine desculță?

-          Vreau să fie ca atunci când eram doar niște copii. Vreau să evadez pentru o seară. Îți mai aduci aminte când eram mici și mă furișam de tata în fiecare noapte, însă nu puteam scăpa de cățelul acela nesuferit care lătra la fiecare mișcare din curte?

-          Haha, da, veneai de fiecare dată alergând în picioarele goale...alergând și blestemând.

-          Da, știam ce morală mă va aștepta a doua zi acasă, dar nu eram dispusă să renunț nici o secundă la momentele noastre rupte din lumea asta. La fel ca și atunci, nu înțeleg lumea și vreau pentru puțin timp să plec în altă parte. Acolo unde doar noi putem ajunge pentru că suntem singurii care cunoaștem parola.

      Fără să mai stea pe gânduri, Ava îi ia mana lui Dante, acesta urmărind-o îndeaproape pe vechea scurtătura ce dădea în dealul care adăpostea luminișul în care ne găseam liniștea, în coliba veche din nuc. Diferit era că de data aceasta Ava conducea hotărât. Dante nu se mai simțea de-al locului, îl părăsise acum ceva vreme și se simțea oarecum vinovat că a fost atât de ocupat încât a uitat de el. Încă o dată erau aceiași copii aiuriți ce se plictiseau prea repede de tot ceea ce înseamnă lume civilizată și au decis să o părăsească pentru scurt timp. Ambii cred că mintea lor poate fi ușurată doar în locul în care au evadat de atâtea ori, în coliba copilăriei.

      Dante uitase de scurtătura, petrecuse prea mult timp departe de casă, însă Ava mergea fără oprire prin grădini trecând de pe o alee pe alta. A condus tot drumul în afară de pârâul ce l-a trecut în brațele lui Dante. Mereu i-a fost frică de peștii ce ar mișuna pe lângă picioarele ei.

-          Mai avem mult, Ava?

-          Hmmm...Ai uitat? Nu pot să cred.

-          E noapte, iar eu nu am mai fost de mult timp pe aici. La ce te așteptai?

-          Credeam că poveștile sunt nemuritoare.

-          Câteodată oamenii își pierd îndemânarea. Uită tot ceea ce îi face fericiți, sunt ocupați prea mult cu viața pe care au ales-o, sau pe care cred ca au ales-o. Eu sunt de părere că nu ne alegem cu adevărat ceea ce vrem să fim, că suntem ceea ce suntem până obosim să mai aspiram și ne mulțumim cu ceea ce avem. Așa am uitat și eu de locul acesta...am fost prea ocupat ca să mai pot adormi măcar cu el în gând în fiecare seară. Daca nu mă trăgeai tu aici poate că uitam de tot de locul acesta, de tine și de tot ce mă face fericit.

-          Dar acolo erai fericit?

-          Eram mulțumit și asta e un lucru al naibii de periculos.

-          Hai că iți vei aduce aminte cât de curând cum să zâmbești.

      În scurt timp amintirile au început să își facă din nou loc în capul lui Dante, imediat ce au urcat dealul blestemat, căci așa îl numeam când eram mici și credeam că el e singurul care ne împiedica să ajungem mai ușor la colibă. În față își făcuse apariția bătrânul stejar care adăpostea atâtea vise fără să ceară nimic în schimb. Dante a rămas uimit și că totul este la fel cum l-a lăsat. Nici o scândură nu lipsea în ciuda anilor care deteriorează fără milă absolut orice. Acoperișul, făcut din crengi peste care am adăugat cârpe era și acum acolo, poate doar două găuri își făcuse apariția, însă doar pentru a aerisi locul mai bine. Scara nu avea nici o treaptă lipsă și ușa se deschidea ca pe vremuri, doar dacă împingeai un pic mai tare. Nici după ce a urcat nu i se părea nimic să lipsească sau să fie în plus. În tot acest timp Ava îl privea, încantată de starea de fericirea ce i se putea citi acestuia pe față. Îl trage încă o dată de mână, îl împinge pe vechiul pat din paie acoperit de o plapumă, îl sărută și se așază unul în brațele celuilalt.

-          Oare chiar am ajuns să fim atât de nenorociți, Dante?

-          De ce spui asta, Ava?

-          Umblăm printre ei, Dante. Pe noi ce ne face diferiți față de ei? Noi de ce am fi mai presus? Rosti Ava în timp ce își odihnea capul pe pieptul acestuia, privindu-l în ochi în timp ce acesta rămânea tăcut.

-          .....

-          Așa e, nu? Chiar suntem și niște nenorociți? Insista Ava.

-          Liniștește-te, nimeni nu e în măsura să ne spună asta. Noi nu am renunțat la vise. Noi încă ne mai trezim, chiar daca de puține ori, și ne regăsim în locuri magice ca acestea. Noi nu ne-am lăsat bătuți. Suntem doar amorțiți.

-          Și nu iți e frică de faptul ca poate veni o zi în care locul acesta să rămână istorie? Să se piardă fără ca măcar să ne dam seama?

-          Ba da, dar atâta timp cât va avea cine să mă tragă în lumea asta, voi avea încredere. Promite-mi că vei face asta când vei simți ca lumea mă împinge în largul ei.

-          Ca de fiecare dată...

      Vântul ce bătea printre scândurile colibei din copac făcea ca înăuntru să fie destul de rece așa că Dante scoate din rucsac o pătura și o așază peste ei. Ca pernă se folosește de vechiul casetofon, pe care îl acoperă cu un burete. Casetofon care pe vremuri era martor la jurămintele celor doi în timp ce cânta balade pe cale de dispariție. Nu se grăbesc spre casă deși este o oră la care alții dorm de ceva vreme. Își aduc aminte de copilărie, de serile în care puneau la cale planuri ingenioase pentru a scapă de vigilența părinților. Nu se grăbesc pentru că urăsc să trăiască o viață pe fugă și aici e singurul loc în care sunt scăpați de agitația de afară, mai mult, nu știu când sau dacă se vor mai vedea.

-          Auzi Dante? Ce s-a întâmplat cu romantismul? De ce s-ar îndepărta oamenii atât de mult de el?

-          Oamenii nu mai cred în așa ceva, Ava. Probabil nu le-a adus nici un beneficiu material, mai mult, a fost asemănat de fiecare data cu amintirile dureroase ale unor eșecuri. Oamenii au început să creadă ca e inutil, uitând total cum se simte cu adevărat. Ei nu se mai hrănesc cu el, stau închiși în propriul suflet crezând că viața înseamnă doar ceea ce pot vedea. A devenit o obișnuință ca mai toți să se trezească într-un pat, singuri, să ascundă tristețea sub un zâmbet fals sau sub farduri, iar apoi să iasă pe ușă. Afară se întâlnesc cu alți oameni triști, dar cu zâmbetul pe față și își povestesc întâmplări banale în loc de povești.

-          Asta să fie tot? O lume tristă în căutare doar de lucruri materiale?

-          Cel mai probabil da, dar asta nu înseamnă ca va trebui să rezonăm cu ei.

-          Nu vom fi dați afara în cazul acesta?

-          Marginalizați?

-          Da. Poate vor considera că suntem nebuni și ne vor exclude din lumea lor.

-          Ti-e frică de asta? Când noi suntem aici ca să evadam.

-          Un pic. Oricât de mult am încerca să fugim, tot va trebui să ne întoarcem acolo. În final nu vom putea rămâne plecați. Știi foarte bine...așa că lasă asta. Spune-mi cum e viața ta acolo. Mă gândesc ca ar trebui să fie superbă pentru un om ca tine.

-          Nu chiar. Nu m-am obișnuit fără locul acesta. Acolo ești cineva pentru oricine în afara ta. Relaxarea e total diferită față de aici și, mai mult, acolo nu te găsesc pe tine, cu încrederea ta în vise. Acolo sunt doar pereți goi.

-          Off...hai să uităm de tot pentru scurt timp, nu vreau adormim triști. Povestește-mi ceva frumos în timp ce ațipesc un pic.

-          Hehe. La fel ca pe vremuri...huh? Tu să adormi iar eu să-mi răcesc gura de pomana, nu?

-          Nu iți răcești gura de pomană. Vei visa alături de mine.

-          Oook...pregătește-te să adormi.

-          Sigur. Noapte bună, copil...

        „Se făcea ca există la un moment dat, acum multă vreme, un oraș atât de frumos încât nu puteai să  ajungi acolo și să mai pleci. Un oraș pe care nu l-ar fi putut găsi oricine. Era ascuns undeva în desert și nu oricine ar fi putut ajunge la el”

-          Bineînțeles. Altfel toată lumea ar fi mers acolo.

-          Hei! Ai spus că vei adormi.

-          Hehe...o voi face în curând.

-          Să revenim.

        „Spuneam de orașul acela. Da, nu oricine ar fi putut ajunge la el. Arăta oamenilor demni calea spre el, câteodată, în vise. Era un oraș perfect. Îți poți imagina? Un oraș încărcat atât de mult cu culoarea verde de la natură încât doar respirând simțeai și tu totul în jur cum trăiește. Era un oraș atipic. Lipsit de griul acela obositor al blocurilor. Aici existau doar case, fiecare cu câte o mare gradină. Oamenii nu sunt răi aici. Nu le pase de ce face celălalt, atâta timp cât pe el nu îl deranjează cu nimic, iar oamenii de aici au mare grijă la asta. Niciunul nu cere sau pretinde mai mult decât are nevoie să îi fie bine în aceasta societate, alături de alți oameni care se simt bine...și tot așa. Oamenii zâmbesc des aici. Niciunul nu o face așa frumos ca tine, dar zâmbesc. Aici, nimeni nu are frică de eșec, sau că ar mai putea da greș din nou, pentru că aici fiecare început e văzut ca o sărbătoare pentru ceea urmează și nu ca un doliu pentru eșecul ce a trecut. Acolo suntem și noi doi. Nu știu cum am ajuns, dacă am meritat asta sau dacă cineva ne-a făcut vreo favoare, dar eram acolo. Aveam o casă pe un deal, exact așa cum visa...”

              Dante întoarce privirea spre Ava și observă că, exact așa cum spusese inițial, a ajuns să vorbească singur, la fel cum o făcea de fiecare dată pe vremuri. Nu s-a supărat ci a închis și el ochii îndată. Știa că acolo, în vise, o va întâlni tot pe ea. 

Snap!(5)

         Sunt sigur că te-ai amuza rău. Arogantă, dar reținută, cum te cunosc, vei zâmbi în sinea ta şi iți vei spune după atâta timp: Am avut dreptate. Vei da ochii peste cap, o să te mai uiți încă o dată, pentru a fi sigură, iar apoi vei uita pentru totdeauna. Poate ai fi avut nevoie de atunci să știi că aveai dreptate, dar nu era nimeni lângă tine să te liniștească….singura persoană care ar fi putut să șteargă coșmarul din mintea ta era pierdută undeva printre nisip şi pietre prețioase, orbit de toată lumina aia puternică, reflectată în jur. Nu e felul tău să te dai mare, pentru că ai reușit să iți păstrezi chiar şi după atâta timp aura ta elegantă, dar chiar şi așa, ai scapă printre dinți un „ți-am spus eu…”.

         Am fost obsedat în ultimul timp de munte. Mi se pare pur şi neatins încă de toată mizeria pe care o împrăștiem prin jurul nostru. Am tot încercat să evadez de sub norul negru al poluării spre un vis obsedant. Mă trezesc noaptea din somn cu aceeași imagine în cap. Aceeași casă simplă din Apuseni. M-am tot chinuit să îmi dau seama de unde îmi vin ideile acestea, dar parcă de fiecare dată îmi scapă ceva în analiza obositoare a minții. Acum știu. Căutând după momente prin toate foile împrăștiate in pod, am găsit şi scrisorile tale, semnate scurt în colțul paginilor, C. Într-una din ele îmi vorbeai obsedant despre casa noastră. Ai spus că avem aceleași vise şi că trebuie neapărat să ajungem acolo. Îmi aduc aminte că vorbeai continuu despre asta şi când ne vedeam. Pitiți în puținele locuri verzi din globul nostru, ascultam liniștit cum vorbeai despre ce trebuie să facem, despre cum trebuie să ne depărtăm încet de cimitirul viselor, pentru că trebuie să le trăim, nu doar să ni le imaginăm. Nu înțelegeam, vorbele tale erau prea mult pentru un copil care voia să trăiască fără să facă prea multe eforturi. Am fost mereu doar un visător, pe când tu știai cum să pui lucrurile în ordine pentru a ajunge la vise. Sunt curios acum, oare după atâta timp, tu ai reușit să ajungi în Apuseni?

          E întuneric beznă. Noi umblăm printr-un pustiu peste care se lasă ceaţa. Niciunul dintre noi neavând habar de prezenţa celuilalt. Ne punem sute de întrebări şi nu le găsim răspunsul prin tot haosul acesta. Fiecare aleargă spre un vis, o dorință, un impuls. Sunete ciudate ale nopții se auzeau de peste tot, însă nimic nu se vedea, doar lumina unui astru ce străbătea slab pânza de ceaţă ghida mișcările noastre. Mă gândeam pe unde te ascunzi şi cât timp o să treacă până te voi găsi, însă liniștea nu îmi oferea nici un răspuns. Mă ridic pentru a continua căutările pentru ca știam că dacă nu iți voi da de urma, nu voi reusi sa ies din labirintul ăsta şi ghidat de lumina astrului mă îndrept spre locul în care atingea pământul, iar acolo erau trei scări ce porneau de nicăieri şi care nu aveau nici o destinație. Şi tu erai acolo, iar eu puteam să iți disting chipul de data aceasta, altfel decât arogant şi reținut.

           E dimineață. Mă trezesc buimac şi întind mâna spre telefon să văd cât este ceasul. E 8:58! La naiba, iar voi întârzia. Sar din pat direct în dulap, iar apoi mă îndrept spre baie pentru reîmprospătare. Mă uit în oglinda, ridic încet colturile gurii şi îmi spun că totul e mult mai bine dacă sunt pozitiv. Nu îmi place rutina, dar e ceva prin care trebuie să treci, e un fel de ritual care să te călească pentru călătoria din faţă. Cobor scările să ies din casă şi mă opresc brusc în faţa biroului. Tu ești acolo notând ceva pe un carnețel cu coperți din piele. Te uiți spre mine nedumerită şi mă întrebi încotro alerg la ora asta. Eu rămân blocat şi realizez încet că nu sunt unde credeam. Pereții din lemn nu se aseamănă cu betonul cu care eram obișnuit. Mă uit spre geam, iar afară văd o pădure de brazi întinzând-se de la un cap la celălalt, nicidecum o turmă de mașini gata să se încalece una pe cealaltă. Mă opresc şi zâmbesc ușurat. A fost doar un coșmar. O parte din rămășitele lumii de afară. Ahhh! şi aş mai fi putut dormi destul. Tu ești ocupată cu scrisul în perioada asta a zilei, iar eu nu pot fi mai mândru de tine când te văd atât de perseverentă. Aş fi vrut să fiu ca tine, să pot scoate gândurile pe hârtie şi să rămână acolo să le pot privi doar când aleg eu să fac asta, dar nu am reusit sa fur nici asta de la tine, mai mult, mie îmi place să ies afara, nu pot sta închis atâta timp. Am de îngrijit florile şi legumele din gradină. Cineva trebuie să facă si plimbarea de după-masă alături de cățelul nostru, Dante. Apoi mă voi întoarce să luam prânzul amândoi şi să îmi povestești despre ideile tale, despre cum vezi tu lumea şi ce crezi ca ar trebui să fie acolo. Mereu mi-a plăcut cum gândești şi am învățat atâtea de la tine. Să ne mutam aici a fost o super idee şi deși eu am avut dubii, sunt sigur că a fost cea mai bună alegere. În seara asta vom privi împreună spre stele şi voi asculta poveștile tale despre zei şi muritori, despre alte lumi, alte posibilități, infinit.

               E frig. Mereu se simte așa când părăsesc zona casei. Seara se lasă peste întreg mușuroiul de furnici. Mă uit în stânga şi în dreapta pentru a caută un adăpost, dar tot ce văd în jur este o câmpie imensă brăzdată de un vânt puternic. M-ai rugat să nu ies astăzi din casă, dar nu te-am ascultat. Mă întrebai de ce trebuie să fac asta neapărat. De ce nu mă pot bucura de liniștea dinăuntru? Îmi arătai semnele şi mi le aruncai în faţă, dar eu nu te vedeam, nu te auzeam şi nu te simțeam. Eram blocat cu privitul spre fereastra, orizontul mă fascina. Îmi imaginam că după munți e tot paradisul de aici, doar că multiplicat cu zeci de unități. Îți vine să râzi, ţi-am spus. Munții…îi blamam atât de mult că ascund o lume întreagă de mine când de fapt ei încercau doar să mă apere de smogul sufocant de pe partea cealaltă. Ei şi cu tine. Dar mă credeam mai deștept ca voi toți la un loc şi mi-am urmat instinctul. Am lăsat în spate zona casei fără să îmi dau seama că mă rătăcesc. Am colindat ore în şir terenuri seci, fără natură, fără urme de viaţă. Singurul loc în care am ajuns era bătrânul stejar ce adăpostea cei doi corbi orbi. Cei din coșmarul tău, cei de care spuneai şi cu care te tachinam eu când voiam să mă amuz pe seama ta. Ai fi râs din nou, pentru că ţi-aş fi dat dreptate şi pentru lucrul ăsta.

                E târziu. Mă așez la poalele stejarului şi închid ochii. Sunt obosit şi aş avea nevoie de câteva zeci de minute răgaz. Dar nu scap nici aici. În vis îmi apari şi pari supărată pe mine. Ţi-am spus de multe ori cum sunt când te simt așa. Ţi-am spus chiar de când aveai chef de glume şi-mi testai răbdarea. În visul ăsta tu nu reveneai la zâmbet. Țineai buzele strâns închise şi fruntea încruntată. Aruncai cu săgeți şi blestemai în gând tot ce ţine de lumea muritoare. Stăteai undeva sus, în vârful scărilor şi mă blocai cu privirea. Casa dispăruse, ochii tăi îşi pierduse culoarea unică şi erau transformați într-un roșu aprins.  Rosteai obsesiv cuvinte, dar eu nu reușeam să le înțeleg, nici măcar acum. În final te-ai plictisit să mă urăști şi ai dispărut. Ai lăsat în urma ta doar câteva trepte crăpate care duceau spre nicăieri. Casa a dispărut odată cu tine pentru că nimeni din afară nu e demn să o vadă. Nimeni nu are acces la locul acesta. Cel puțin nu fără voia ta.

               E la fel. Aici nimic nu se schimbă. Mă enervai când vorbeai de sus despre ce este în afara noastră. Credeam că e doar o luptă răzbunătoare a ta cu ei şi că de fapt ei nu sunt deloc cum îi prezinți tu. Nu credeam că toate cuvintele tale pot fi adevărate. Nu aveau cum să fie adevărate când de acolo veneau toate visele şi toate poveștile despre o lume încântătoare. Nu am știut decât până de curând că de fapt visele şi poveștile fugeau de acolo spre noi pentru că acolo nu pot ajunge la finalul fericit pe care fiecare îl implica. Veneau la noi în căutare de stăpâni pentru că acolo toată lumea a luat-o razna şi a uitat să viseze. Au venit aici pentru că în căbănuța noastră erau doar zâmbete, iar lor le plac zâmbetele. Asta încearcă tot timpul să aducă lumii, zâmbete…dar noi nu mai știm să zâmbim. Aici, departe de noi oamenii scotocesc prin răni deschise în loc să ţină ambele mâini apăsate. Ai râde iarăși, dar aici se vinde otravă în loc să se dea gratis serul vieții. Principii? Ei nu au nimic după care să se ghideze. E un haos total şi nimeni nu ia atitudine, toți sunt prea fricoși ca să vorbească. Lucifer a câștigat ușor jocul de șah şi îşi face de cap cu minţile lor. Poate că le sunt asemănător. Din acest motiv am ținut neapărat să ajung aici şi poate că aici este casa mea, dar cum să îmi mai pot dori să rămân aici când îmi zvâcnește în cap imaginea locului de pe munte? Acum, când înțeleg ce înseamnă infinitul…

A bitter end - 11

         Trebuie să ies din casă. Am rămas singur de ceva vreme, în timp ce Ema a început să îşi găsească activități alături de Kristine, tipa de la Drunken Monkey. Vacanţa de iarnă venise peste noi, iar eu nu eram pregătit pentru a petrece prea mult timp alături de oameni. Înăuntrul mă presează, iar amintirile îşi fac de cap nestingherite. Le urăsc în aceeași măsura în care ador să le privesc amorțit în faţa ochilor. Imagini cu tine, imagini lipsite de negrul realității, transformate în icoane hulite ce nu îşi găsesc rostul în lumea aceasta. Afară, lumea se pregătește de trecerea în noul an. Fiecare cu speranța că ceea ce va veni va fi mult mai bine, de parcă de anul nou lumea s-ar transforma cu totul. Nimic mai fals, dar nimeni nu ne oprește să visam. O facem în fiecare zi, însă odată cu trecerea timpului observ mai multă lume plictisită de atâtea vise fără sens şi năruite.

           Luminițele orașului, aranjate frumos de sărbători, îmi licăresc în obraji, odată cu vântul rece ce bate dinspre râu. Ti-ar fi plăcut aici. Ai fi fost departe de toată lumea care iți sare zilnic în spinare, știu cât de mult urai să te bată lumea la cap, să te tragă la răspundere. Aici ai fi fost singură….singură alături de mine. Știu…nu e o lume înzăpezită ca în copilărie. Au dispărut şi dealurile pe care cutreieram şi soba unde ne încălzeam șosetele după o porție bună de bătaie cu bulgări, dar ţi-ar fi plăcut…sunt sigur. Am fi putut găsi destule lucruri comune şi ai fi fost fericită, dar în schimb ne pierdem fiecare printre oameni, locuri şi momente pe care nu le apreciem cu adevărat. Dacă stau să mă gândesc bine, drumul acesta nu pare prea diferit faţă de pârtia noastră. Toți oamenii pe lângă care trec sunt toți copiii aceia pe care nu ii băgam în seamă şi de care ne ascundeam de fiecare dată când voiam să nu ne deranjeze nimeni, iar lumea asta se transformă încetul cu încetul în lumea noastră, doar tu nu ești aici. Doar într-un singur loc le pot simți, dar acolo sunt şi fantomele, acolo sunt iluziile pe care le accept cu zâmbetul pe buze.

         „Dante….Hei Dante, unde ești?”

          Luminițele îşi pierd din intensitate încetul cu încetul până dispar de tot. Toată agitația din jurul meu a dispărut ușor şi ea, iar oameni ce mișunau se fac nevăzuți. În jur este beznă, pereți se ridică în jurul meu şi din tavan se aprinde un bec ce luminează slab. Recunosc locul, măsuța de lângă fereastra e cunoscută, la fel şi carnețelul de pe ea.

        „Ne-a fost dor de tine Dante. Adu-ţi aminte de noi, tu erai cel care visa continuu, adu-ţi aminte!”

         Nu aş fi putut uita, dar nici nu aş fi vrut să îmi aduc aminte. Mă așez pe scaunul de lângă măsuță şi privesc prin fereastra spre magia de afară. De multe ori îmi place să mă implic, dar acum să privesc e de ajuns. Am fost acolo şi m-am plictisit un pic, mai mult, m-a obosit de tot. Știu că aici încep să apară din ce în ce mai multe spectre, dar sunt liniștit. Nu trebuie să alerg nicăieri alături de nimeni.

-          Şi? Povestește-ne? Cum mai e acolo?

-          Glumiți? De parcă nu ați cunoaște fiecare colţ din ce e afară…

-          Ba da, dar ne place să auzim de la tine.

-          Ohh. Acolo e…frumos.

-          Frumos!?

-          Sigur! Mereu a fost.

-          Şi atunci? Ce e cu toate poveștile tale pe care ni le spuneai tot timpul când te întorceai aici?

-          Credeți că aş mai fi vrut să evadez dacă nu mi-ar fi plăcut tot ce e acolo? Doar că ei vor totul sau nimic. Şi sunt pregătiți să facă orice pentru a obține tot ce vor. Eu…eu vreau o cale de mijloc şi sunt îmbrâncit din diferite direcții de cei ce se grăbesc. Obosesc şi mă întorc aici unde vă am doar pe voi. Aici, departe de ei, pot dormi liniștit. Aici sunt nemuritor şi am totul.

-          Ai găsit ce căutai?

-          Nu, dar încă nu renunț, nu vă voi da satisfacția să aveți dreptate. Încă mai cred în ei, chiar dacă nu au învățat mare lucru până acum.

-          Hmmm…nici nu ne-am fi așteptat. Ești obosit, ia loc pe canapea, adormi un pic, putem recupera şi altădată.

                 Le ascult sfatul şi mă întind pe canapea. Îmi era dor să îmi păstrez mintea doar pentru mine şi să o folosesc cum vreau. Mă săturasem să fac pe plac, iar aici nimeni nu mă judeca şi nimeni nu mă atrage în jocuri stupide lipsite de respect şi loialitate. Mă simt rupt în două pentru că urăsc şi iubesc lumea de afară în aceeași măsura, însă acum nici asta nu mă deranjează prea mult. Sunt aici unde mă pot odihni cel mai ușor. Spectrele au plecat şi ele să se odihnească, ieșind pe rând afară din cameră. Sunt atât de obișnuit cu ele de parcă nu aş fi plecat niciodată de aici, toate sunt familiare, în afara ultimei, siluetă ce se oprise în faţa ușii şi mă țintuia cu privirea. Pe ea nu o mai văzusem pe aici, pesemne că cele de înainte şi-au făcut o prietenă nouă. Din cauza luminii slabe nu reușesc să o văd perfect, însă îi simt parfumul, iar privirea mă atinge într-un mod unic. Realizez imediat că nu e atât de necunoscută pe cât credeam.

-          Ai renunțat prea ușor Dante…Te-ai întors fără să te uiți în spate în locul acesta trist. De ce?

-          Hmmm mă întrebi de parcă nu ai știi ce e în mintea mea, de parcă nu ai fi știut niciodată. Uite acesta e unul dintre motive. Ați ascuns tot timpul sentimente şi adevăruri, în timp ce eu am fost sincer şi deschis. Nu știu dacă să vă învinovățesc pe voi, oamenii, până la urmă nici nu contează a cui e vina, însă eu nu pot trăi în locul acela. Îmi place la nebunie, dar nu mă pot înțelege cu voi. Eu am alte idealuri, în timp ce voi vă îngropați visele fără nici o remușcare. Eu aspir să fiu liniștit şi fericit, nu îmi doresc să îmi petrec o viaţă într-o cutie de ciment, conducând o cutie de fier şi în nici un caz nu doresc să primesc tot timpul mâncarea într-o cutie de carton. În nici un caz nu am renunțat prea ușor…

-          Poate trebuie să ne mulțumim toți cu ceea ce avem. Lumea e mult prea complicată.

-          Iar timpul scurt…prea scurt să nu avem pretenții. E singurul nostru moment,. Gândește-te că pământul are sute de mii de ani , iar noi nu știm cum să gestionăm șaptezeci de ani…asta dacă vom prinde şi atât…

-          Totul a devenit atât de dificil..

-          Ce s-a schimbat? Ce a făcut ca tu să fii atât de tristă? Ce ai pierdut în urmă?

-          Nu știu, poate am pierdut încrederea…habar nu am…Sunt amețită de tot ceea ce se întâmpla în jur şi fac destule greșeli, speram că tu să înțelegi asta.

-          D-asta ai venit aici? Să fii înțeleasă?

-          Nu…am venit să te văd. Am venit pentru că m-ai chemat aici şi pentru că m-ai făcut să visez diferit faţă de ei.

-          Draga mea…dar ție nu iți place să visezi. Ție iți place să te chinui, să iți arăți că ești mai bună şi atât…nu iți pasă de altceva. În loc să cauţi acceptul tău, să te mulţumeşti pe tine, te chinui sa faci pe plac unor nimicuri…

-          Greșești Dante, nu m-ai cunoscut niciodată cu adevărat…

-          Ba da, sunt sigur că am făcut-o. Tu nu te-ai cunoscut niciodată. Te-ai înconjurat de oameni de nimic crezând că dacă ești mai bună ca ei te vei simți special. Ai ales să te învârți într-o clică plină de oameni de nimic, pe care credeai că o vei conduce cu mintea ta, dar ai uitat că ei nu dau nici doi bani pe tine. Tu, restul, voi, toți, sunteți doar niște muritori, cu o mentalitate de muritori, pierduți într-o lume în care încercați să va furați locul unii altora.

-          Greșești…

-          Da…greșesc când încă mai visez că oamenii pot fi oameni. Vezi tu? D-aia am ales să plec şi să mă întorc aici, pentru că mulți, printre care şi tu, credeți că ce vedeți în faţă e tot ce trebuie şi nu e ca şi cum nu aş accepta şi alte păreri…dar tu mi-ai povestit cât de mult ii urăști, iar eu ti-am povestit cât de mult urăsc ipocriții…

-          Şi de ce m-ai tras şi pe mine aici?

-          Pentru că te-am crezut…pentru că am avut încredere în cuvintele tale. Am crezut că ce spui e adevărat. Nu aş fi crezut că voi greși având încredere in acei ochi moi. Credeam că tu, alături de cuvintele tale, ești de ajuns…

-          Voi pleca Dante, cuvintele tale mă dezamăgesc.

-          Hmmm…Ai crezut tot timpul că cineva iți va simți lipsa. Ai crezut că ești aici din cauza mea,  dar nici măcar eu nu mai întorc capul…Ești tristă şi plictisitoare…Ești aici doar pentru că tu iți dorești asta. Dacă e ceva ce nu iți convine, poți pleca, rămâi in clica ta de lăutari. Acum e amuzant când îmi imaginez că eu te credeam o persoană pe care să o respect, o persoană pe care încercam să o ajung urcând, fără să îmi dau seama că pentru a fi la același nivel trebuie să cobor destule trepte. Uite, acum sunt sigur de motivele pentru care m-am retras aici. Un idiot care păcălește lumea, o naivă care pășește şi prin foc dacă i se cere asta şi o lume pregătită să le urmeze exemplul. Vezi de ce m-am întors aici? Voi sunteți cei care mă împinge-ti spre o lume diferită de cea pe care o divinizați.

-          Până la urmă fiecare face ce vrea Dante…nu e nimeni obligat să meargă după regulile tale.

-          Cu siguranța că nu e, dar aş fi preferat ca oamenii să nu fie ipocriți, înțeleg că suntem cu toții diferiți şi că nu putem avea păreri asemănătoare, dar speram că fiecare dintre noi să ne respectam cuvântul, să ne uitam cu plăcere în oglindă…sunt curios ce vezi tu în faţa oglinzii după o seara de manele şi discuții despre gagici, valoare si bani…

          Spectrul s-a îndreptat spre ușă. Nu avea chef şi nici motive să insiste în discuție. Nu era genul care să se lase învinsă, doar că de data această nu mai avea nici un motiv să continue, iar tot ce isi dorea Dante era sa rămână singur. Citise undeva că oamenii nu trebuie să fie forțați pentru ceva anume. Oamenii trebuie să se forțeze singuri pentru ce înseamnă viaţă, nimeni nu o va face pentru ei…

           Mă gândeam că nu pot merge înainte dacă nu am motivul vostru, dar am ajuns să realizez că voi sunteți mai triști ca mine. Nimeni nu are un vis care merita urmat. Pe toate cele importante le lăsați baltă şi vă angajați orbește în vise efemere. Eu nu îmi doresc să demonstrez nimănui că sunt o persoană…poate doar mie. Fiecare așteptăm lucruri mărețe de la toți cei din jur, dar nu am fi în stare să mișcăm vreun deget pentru a obține asta. Uite d-asta am plecat, Annie, pentru că sunteți prea leneși şi idioți pentru o lume pe care ar fi trebuit să o conduceți. Sunt plictisit că după atât de multe vorbe voi sunteți tot acolo în spate, şi că după atât de multe laude, voi tot strângeți resturile unor oameni cărora doriți să le luați locul pe viitor. Voi nu sunteti nemuritori, doar slugi ale unui sistem care v-a fost băgat pe gât şi pe care v-a fost prea frică să il puneți sub semul întrebării. Tu, voi, nu sunteţi  oameni de urmat, doar persoane fricoase care nu reușesc să rupă unele lanțuri strânse de prea mult timp. Din acest motiv mi-am dorit să plec de acolo.

           Aş fi crezut că toată călătoria de aici va fi o minune. De parcă nu am mai mers pe același drum de atâtea ori. M-am uitat în stânga şi în dreapta încercând să găsesc o cale de urmat, un om demn, sau o poveste pe care să o susțin, dar lumea voastră e seacă şi tristă. Am crezut că sunt un nebun care cere imposibilul, dar observ că sunt doar un om normal plictisit de măgăriile voastre, obosit de lipsa de onestitate şi libertate, iar ce e mai trist e că am avut încredere în voi în loc să cred în mine. Toate vorbele din lumea aia sunt poveşti fără nici o bază, poveşti pe pare le acceptați fără să comentați.

            Am tras plapuma peste ochi, e singura modalitate în care puteam să rămân singur cu minte. Vezi tu? Nu sunt un om care să ignore totul, însă prefer singurătatea în faţa multor companii de plastic, până la urmă trebuie să ne dăm socoteala doar nouă…nimănui altcuiva. Închid ochii, mă întind pe canapea şi încerc să adorm. O singură promisiune, făcută de mine către mine acum mult timp, îmi urlă în cap….

                                                            I……I……I will battle for the sun….