Imaginarium - part III - 6

           Ce caut aici? Nici macar nu mai tin minte ce m-a fortat sa ajung in locul asta. Sigur nu a fost  alegerea mea...ahhh, centrul. Da...el trebuie sa fie cel care m-a atras. Trebuie sa ajung acolo si probabil voi inteleg, pentru ca acum nimic nu are sens. Merg de ceva vreme si nu se schimba nimic in afara peisajului. De data aceasta am nimerit pe o campie intinsa si plina de viata prin suntetul ierbii dese si inalta atinsa de adierea usoara a unui vant cald. La fel ca pana acum secventele ce se derulau prin fata ochilor mei erau cunoscute, dar am renuntat sa gandesc de unde tot apar acestea...am observat pana acum ca asta nu ma ajuta. Tot de aici ma duce cu gandul la noptile tarzii petrecute pe campiile britanice cand eram doar un copil. Cu siguranta mi-au marcat viitorul, dar nici macar la asta nu am rabdare sa ma gandesc. Ganduri vin si ganduri alearga cu disperare spre afara ametite de tot ce intalnesc. Vreau sa ajung in centru, poate acolo voi gasi o clipa de liniste. Pasind pe acest drum imi apare in cale o veverita ratacita si ea pe platoul asta, in cautare probabil de copacii inalti unde sa stocheze roadele aventurii de pana acum. Pot observa uimirea de pe chipul ei insa nu o pot inteleg. Incep sa cred ca acest loc poarta cu el un blestemat ce blocheaza toate amintirile insa lasa libere trairile. Ele nu pot fi pacalite dar in acelasi timp sunt lipsite de putere.  Veverita se apropie incet, dar increzator de mine si privindu-mi inca odata chipul, porneste discutia.
   
          - Nu credeam ca aveai de gand sa pleci de aici fara sa ma vizitezi! Am auzit vorbindu-se prin padure ca ai fi revenit in locul pe care nestiind ce faci, l-ai parasit. Am auzit, de asemenea, ca ai de gand sa pleci destul de repede, ca ai revenit cu aceleasi idei cu care ai plecat si ca, de parca nu ar fi fost de ajuns, nu ai nici o amintire de locul asta. Asta e perfect! Iti privesc ochii cum se uita ciudat si gol spre mine si inteleg ca toate soaptele sunt adevarate. Chiar nu ai nici o idee despre ce se intampla aici, Lep, nu?
          - Lep? Cred ca ma confunzi..eu sunt Dante.
          - Huh? Da...nu incape indoiala ca te-au schimbat cu totul..Dante? Ce fel de nume e si asta? Te-au imbracat in hainele lor, ti-au dat nume la fel ca al lor...spune-mi, Lep, ti-au implementat si mintea lor? Pentru ca ultima oara cand am discutat cu tine imi spuneai cat de mult ii urasti atunci cand ii privesti prin usa din beci. Mai iti aduci aminte cand te ascundeai pana si de mine ca sa ii privesti cu dispret? Erai atat de fascinat de omuletii pe care ii vedeai trudind din greu acolo, insa nu reuseai sa le intelegi actiunile lor lipsite de sens?...si tu crezi ca acum nimic nu are rost. Cum au reusit sa te convinga? si daca au facut-o...ce cauti inapoi? Trebuie sa iti fi gasit fericirea prin mormanele de fier. Acelea ce iti pareau rupte din povesti pentru ca inca nu reusisesi sa ai contact cu ele...Sunt atat de multe intrebari pe care vreausa ti le adresez, dar la cum te cunosc nu cred ca ai de gand sa oferi prea multe explicatii unei necunoscute.
          - Asculta, habar nu am cine e Lep! Si povestile voastre despre cum eu as face parte din acest loc ciudat incep sa ma plictiseasca. Nu va cunosc! de ce nu intelegeti odata sa ma lasati in pace sa urmez drumul spre centru? Nu stiu cine credeti voi ca sunt, dar va inselati amarnic. Sunt un biet om care nici macar nu isi mai aduce aminte cum a ajuns aici si care cauta cu disperare iesirea. Am increderea ca daca ajung la centru voi avea sansa sa evadez.
          - Si de ce crezi ca esti asa sigur, Lep? sau Dante, cum iti place sa te numesti mai nou. De unde cunosti tu atat de bine drumul desi nimeni de aici nu te-a indrumat spre vreo directie buna? Niciodata nu ti-a disparut din instinct...inca nu iti dai seama? Cat ai de gand sa mai ignori acele trairi pe care le ascunzi vitejeste sub aura de indiferenta. Revino-ti pana nu e prea tarziu. Nu te duce in centru...nimic bun nu te asteapta acolo si in adancul mintii esti constient de asta.
          - Habar nu ai cat de aiurea suna tot ce imi spui.
          - Ba stiu...chiar stiu. Am facut aceeasi greseala ca si tine, doar ca eu am fost mult mai putin incapatanata decat tine si am luat de buna cuviinta tot ceea ce mi se intampla...dar asta ti-am mai povestit, incearca sa iti aduci aminte. Ti-am povestit de fiecare data cand ai trecut pe aici despre casa aia, incat a devenit o amintire seaca pe care o ai acolo, dar nu stii de unde. Spune, Lep? Stii despre ce vorbesc? Nici macar tu nu poti fi atat de senil.
          - Nu imi aduc aminte decat de intuneric, promisiuni si tristete. De ce as dori sa imi amintesc ceva ce se simte atat de urat. Hai sa iti povestesc cum suna toata nebunia asta din perspectiva mea. Un joc bolnav pe care il exersati pe fiecare nenorocit care se rataceste aici. Va place sa credeti ca ati putea gasi un guvernator in casa de nebuni, insa nimeni nu isi doreste sa ramana aici. Cine ar fi atat de sarit de pe fix incat sa asculte balivernele voastre...macar daca ar exista un strop de adevar ca totul sa para mai credibil. Oricum intr-un final ati termina prin a-l izgoni de aici pe usa din spate. Locul asta nu permite pe nimeni din ce imi dau seama. Orice e strain va pleca intr-un mod sau altul. Toata padurea asta e sufocata de sufletele egoiste ale voastre ce doresc sa captureze orice din jur. Nu pacaliti pe nimeni, iar daca ceea spuneti voi despre cum eu as apartine de locul asta, este adevarat, ma intreb ce m-a facut sa imi doresc atat de mult sa evadez.De ce as fi dorit sa plec daca aici se gaseste doar lapte si miere? Si nici pe voi nu va vad atat de impacati cu voi. Fiecare purtand cate o fata diferita pe post de armura, fiecare avand cate ceva de ascuns...
          - Nu spun ca locul asta e perfect sau ca ai gresi cand spui ca ne-am dori sa ramai aici. Da, sunt multe lucruri pe care nu trebuie sa le stii acum pentru ca nu e momentul si totul te-ar coplesi. Ideea este ca faci parte din tot ce vezi in jur, fie ca iti convine sau nu. Mi-as dori sa nu ajungi in centru. Nu vei gasi nimic mai mult in afara de ceea ce fugi cu disperare. Poate tu nu te mai cunosti, dar eu nu ma pot preface ca nu stiu fiecare particica din tine. Nu te pot obliga sa ramai, asta e clar, dar nimic nu ma opreste sa incerc. Au facut o treaba foarte buna cu tine cei de afara. Trebuie sa recunosc ca au imbunatatit toate atractiile si distragerile, dar vezi tu...nici macar ei nu au fost in stare sa te opreasca din drumul spre casa, nici macar o singura data. De fiecare data ai venit ca un magnet atras de ce simti.
          - Chiar si asa...cum as putea ramane intr-un loc pe care nu mi-l amintesc, unul care nu face parte din memorii. Trebuie sa ajung in centru si daca voi merita sa ma intorc aici, intr-o zi o voi face si poate atunci totul va fi diferit, poate voi creste sa fiu cel pe care sa va bazati...dar acum trebuie sa plec. Pastreza-mi un loc pe campie pentru cand ma voi intoarce. Cand ma voi intoarce o sa imi doresc sa vad cat mai bine cerul de aici. Daca tot ceea ce mi-ai spus este adevarat, ai incredere. Intr-o zi voi veni sa crestem mari. Pe data viitoare...


          Am fugit fara sa ma uit in spate, deoarece acele sentimente ciudate deveneau din ce in ce mai puternice, iar eu inca nu mi-am terminat drumul. Simt ca sunt din ce in ce mai aproape si nu am nevoie de nimic sa imi distraga atentia. Bineinteles ca ramas ulterior singur, gandurile au inceput sa bombardeze din nou creierul care nu reuseste sa gaseasca un moment de liniste si de claritate. "Si daca e adevarat?"..se aude din ce in ce mai puternic. Si daca e adevarat si intorci spatele celora pe care ii cauti cu desavarsire? Si daca tot ce am auzit pana acum au fost strigate puternice ale propriei fiinte care incearca sa scape dintr-o cursa ce nu are nici linie de start, nici sfarsit. Pana la urma tot ce se intampla este datorita sau din cauza mea. Trebuie sa merg inainte, dar nu fara a privi cu putere in urma. In spate las bucati rupte din suflet pentru a fi sigur ca voi gasi calea inapoi atunci cand am nevoie de altceva. Bucati care sa imi demonstreze ca nu am nevoie de mai mult. Sper ca in momentul ala sa simt ca nu am nevoie de nimic in plus si poate asa ma voi aseze langa aceste vietati ca par sa ma indrageasca atat de mult. Poate...poate...poate...totul e relativ si toata framantarea asta este pentru nimic. Am decis sa merg inainte, asa ca macar ma pot bucura de experienta din spate si de cea
din fata. Centrul, bun sau rau, nu imi va scapa, cel putin atunci imi voi hrani curiozitatea.
          De cateva zeci de minute vad in departare o lumina ce straluceste fara oprire. Ma indrept spre ea, dar inca nu am reusit sa ajung mai aproape. Padurea, si ea complice la manevrele vietatilor, se lungeste inexplicabil. Aceleasi curbe, acelasi peisaj si aceleasi stele pe ce de minute bune. Pare ca si cum ma deplasez in cerc cu toate ca am urmat luminita fara greseala. Nu am renuntat pana acum si nici acum nu am de gand sa fac asta, asa ca pot imbatrani alergand in cerc si tot nu voi renunta la drumul asta. Cu cat e mai greu cu atat premiul cules va fi mult mai bun. Pamantul in schimb, imi este din nou prieten batatorind in fata mea cararea pe care trebuie sa merg. Probabil vrea sa scape odata de mine sau i s-a facut mila de un suflet neputincios si il indreapta incet spre autodistrugere. Nu pot sti cu siguranta pana nu voi ajunge la lumina aia. Acum totul se leaga de ceea ce imi va oferi acel loc magic laudat si blestemat la un loc. In fata, un deal isi inalta umerii, incercand sa ma sperie cumva, insa am totala incredere in drumul ce il strabate fix pe jumatate. Spre uimirea mea in jur noaptea este luminata de astrii cerului care au cea mai buna vedere in timp ce urc spre lumina ce pare sa isi aiba epicentrul in varful dealului. Intodeauna am visat sa vizitez o astfel de zona in alt mod...inconjurat de marea alba si de un alai de furnici harnice si corecte, iar in surdina sa se auda clopotei. Visam sa ne facem tabara fix acolo in varf si sa privim cum lumea se misca intr-o mare necondordanta cu noi, dar inca nu am avut ocazia sa o fac, am fost impotmolit in noroi si otravit de fel si fel de lucruri. Sigur locul asta are si partile lui bune, poate as pretrece mai multa vreme aici daca nu as simti chemarea asta sufocanta din centru. Daca merita? nu stiu.. poate asta este si motivul pentru cae merg pana la capat. Vreau sa stiu daca totu a fost in hazard sau daca in final planetele se vor aseza in felul in care imi imaginez ca ar trebui sa o faca. Mai e doar putin, lumina devine din ce in ce mai puternica insa temperatura a inceput sa scada considerabil cu fiecare pas pe care il fac. Emotiile ma cuprind dar fara a sti de unde provin, fara sa am nici cea mai mica idee despre ce le alimenteaza. Am ajuns pe platoul de unde provenea lumina care a disparut odata cu aparitia mea lasandu-mi ochii sa fie uimiti de ceea ce vad. Intr-adevar totul este superb aici..o gradina plina de pomi fructiferi si flori emana o combinatie de mirosuri care te atrage fara a avea un cuvant de spus. Razele lunii isi fac loc cat sa luminize un inger de marmura alaturat unei bancute de lemn ce ii tinea companie pe vecie. Era fix ce cautam in ultima perioada pentru o buna parte de liniste. Am ascultat toate povestile si toate scenariile incat acum tot ce imi doresc este sa imi pot auzi din nou gandurile si sa le pot intelege, insa din nou linistea imi este tulburata...


          - Hei! Visatorule!..

Imaginarium - part II - 5

          Am continuat pe un drum ciudat. O carare ce urca spre deal, plina de noroi ce ingreuna inaintarea. Noaptea inca poarta intunericul pe post de haina si copacii astia prind viata bolborosind sunete ciudate. Pare pustiu aici si nu este nimeni in jur cu care sa schimb o vorba sau pe care sa imping vitejeste de la spate spre o calatorie unica. Nici vremea nu pare sa fie mai prietenoasa..vantul mi-a inghetat fata, nu stiu de unde a aparut. Imi aduc aminte de adieri placute, de copaci infloriti si verde aprins. De ce sa bati atata drum prin haosul asta? si pentru ce..? Imi aduc aminte de centru si de tot ce caprioara povestea si stiu ca fac asta cu un motiv. Poate va fi in stare sa imi explice drumul spre iesire bufnita ce rezista eroic in mediul asta. Nu ma mai mira daca ar putea vorbi, padurea asta mi-a aratat multe si sunt sigur ca am vazut doar o mica parte din ce imi poate dezvalui. Ma indrept timid spre copacul pe care se odihneste si intru in vorba.
       
          - Hei..ma poti ajuta? Am nevoie de cateva indicatii.
          - Cateva? Cred ca glumesti..Te-ai ratacit de tot si habar nu ai incotro sa te indrepti. E prea frig pentru tine aici Dante?
          - Se pare ca toata lumea pe aici imi stie numele si nu toti sunt atat de draguti.
          - Nu toti sunt atat de incantati ca te vad cum alergi spre ceea ce visezi. De ce ar trebui sa imi pese mie ce faci tu. Nici nu ma cunosti si te astepti sa iti ascult bla bla bla-urile.
          - Ai putea fi macar politicoasa...
          - As putea, daca ti-ai castiga dreptul asta. Asa ca..sa te vad. Cu ce ai putea sa ma convingi sa te ajut?
          - De ce trebuie sa fie asa? De ce nu ma poti ajuta pur si simplu? asa scapi si mai repede de mine.
          - Trebuie sa castig si eu ceva din asta. Deja am pierdut din timpul meu pretios, asa ca de acum totul se plateste.
          - Iti promit ca te voi face sa vezi ce e in afara. Sunt sigur ca nu ai vazut nimic din ce e mai departe de aici. Nu imi imaginez cum ai putea altfel sta in vantul asta. Refuz sa cred ca preferi sa stai aici decat sa iesi din locul asta blestemat. Esti prima vietate pe care o vad aici si sunt sigur ca vei fi si ultima. Ce te tine aici?
          - Hmmm...dar pe tine ce te aduce aici? Uite inca un nebun ce prefera sa stea prin vant si copaci uscati.
          - Sunt doar in trecere..asta daca ma vei ajuta, altfel o sa fim doi nebuni..inghetati de tot.
          - Tocmai ce spuneai ca habar nu am cum sa parasesc locul..ca ma vei ajuta tu. Cum sa te ajut daca nu am iesit niciodata de aici. Am intors capul de cateva ori, dar mi-a fost prea frica sa plec. Adevarul e ca urasc vantul, dar e mult mai puternic decat mine. Cum sa zbor de aici? Sunt sigura ca ma va dobori.
          - Si eu sunt sigur ca ma poti ajuta! Undeva in adancul tau cunosti toata zona asta, nu incape indoiala ca tu stii iesirea, tot ce trebuie sa faci e sa iti doresti sa parasesti secul asta de aici. Iti simt amintirile din alte dimensiuni, vad cum le-ai ascuns in spatele unei minti ce a uitat de multa vreme sa mai priveasca spre campia verde pe care o doreste. Spune-mi, draga bufnita, iti aduci aminte cum
zburai cu placere spre fericire fara sa pui intrebari? De ce te-ai lasat prada timpului? cand ai de gand sa te intorci in lumea de care te-ai rupt fara nici o explicatie?
          - Imi pui atatea intrebari si nu vei primi raspuns la nici una. Daca tu ma cunosteai altfel va trebui sa te dezamagesc si sa iti spun ca habar nu am despre ce vorbesti. Nu ma regasesc deloc in asa zisele amintiri ale tale despre mine. Nu am de gand sa plec de aici. Pentru mine tot ce spui e strain, iar compania e o notiune necunoscuta.
          - Nimeni nu trebuie sa fie asa. Stiu, o sa imi spui ca te complaci asa. Ca nu ai nevoie de nimeni si nimic, si ca tu te vei descurca de bine pierduta in mintea ta. Eu unul imi aduc aminte de dorinte si vise, pe care toti le avem. Mi se pare ciudat sa imi spui acum ca nici macar nu iti mai doresti cuibul tau in care sa vezi anii cum trec prin fata ta. Ai crescut si i-ai urmarit pe toti pana te-ai impiedicat
si ai ajuns in locul asta care iti mananca fiecare strop de energie. Ti-ai pierdut politetea, frumusetea si bunatatea in urma. Le-ai inchis intr-o cutie si ai aruncat cheia sa fii sigura ca nu vei mai ajunge acolo. Apoi te-ai scuturat de amintiri si ai poposit pe creanga asta uscata ramanand cu ochii atintiti spre orizont. Trezeste-te te rog si hai alaturi de mine sa vezi soarele.
          - Imi aduc aminte vag despre un obiect pe care oamenii il numeau simplu soare. Nu e pentru mine. Spui ca m-am transformat, dar poate asa am fost intotdeauna. Nu-mi pasa ca nu am politete. Nici nu ma intereseaza sa ofer bunatatea celor din jur. Nu-mi pasa ca te vei rataci si vei pierde timp aiurea pe drum. E strict decizia ta ce vei face in continuare si ce drum vei alege.
          - Am venit cu incredere spre tine crezand in sinceritate si in suflete, cum o fac intotdeauna. M-am aruncat pe drumul asta stiind ca in momentul in care ma voi pierde vei fi aici sa ma indrumi, dar uit de fiecare data ca nimeni nu da doi bani pe ce e necesar pentru cel din jur. Povesti si sfaturi aruncate de muritori in fata altor muritor pentru a se crede nemuritori...
          - Imi pare rau sa te dezamagesc. Te voi privi din urma cum iti urmezi visul, oricat de mult nu reusesc sa il inteleg. Iti urez sa gasesti acolo tot ceea ce cauti, cu toate ca eu nu cred asta. Drum bun...oricare ar fi acela..

          Portiunea asta de drum a devenit foarte intunecata. Copaci inalti plini de frunze acopera cerul, iar razele lunii isi fac cu greu loc prin bolta asta naturala. Inima imi bate in continuare cu putere datorita entuziasmului si picioarele inca sunt pline de energie. Momentele urate vin si trec, asta aud vajaind in urecechi tot timpul. Realizez ca nu doar visul legat de centrul locului ma face sa insist in continuare, de fapt, experienta de pana acum mi se pare foarte interesanta..fie ca a fost buna sau rea, dar bun sau rau nu exista, bun sau rau e ceva ce am inventat noi, oamenii simpli, pentru a cataloga anumite trairi. Din nou, in departare apar ochi sticlosi ce imi urmaresc fiecare miscare, ochi ce se apropie incet. Sunt nerabdator sa aflu povestea acestora. I-am visat de cateva ori, dar de fiecare data ma trezeam inainte sa apuc sa le deslusesc tainele. Sigur se indreapta spre mine. Se pare ca sunt ca un magnet pentru sufletele ce se odihnesc sau sunt ratacite pe aici.

          - Buna dragule..
          - Buna..
     
          Usor, din departare, se apropie un bulgare de foc, o vulpe cu blana de un portocaliu aprins, cu ochii verzi, pasind elegant pe razele lunii ca faceau cararea vizibila.

          - Tu cine esti?
          - Hei, dar cum nu ma recunosti? Ava sunt. Cea care trebuie sa te scoata din incurcatura asta. Nu iti aduci aminte? Ma strigai continuu pana acum ceva vreme. M-am hotarat sa ies din vizunea mea si sa iti arat pe ce cale sa mergi mai departe.
          - Nu imi aduc aminte de tine.
          - O...dar tu nu iti aduci aminte de nimeni. Nu e prima oara cand ajungi aici. Cu totii te cunoastem, iar tu ai de fiecare data din ce in ce mai putine amintiri. Iti place locul asta sau cel putin iti placea inainte sa fii infrant de curiozitate, cel mai mare pacat al tau, si sa fugi spre ceea iti imaginai tu in noptile in care plictisit de fiecare dintre noi te retrageai in casuta din copac. Mereu ai fost un copil
capricios.
          - Auzi? Ava sau cum te-o chema. Am impresia ca iti joci rolul foarte bine. O noua piedica spre ceea ce imi doresc. Trebuie sa recunosc ca esti mult mai credibila decat ce am intalnit pana acum. Nu la fel de amara ca ultima aparitie, dar cu siguranta foarte serioasa in a-si duce munca la bun sfarsit.
          - Si cu toate acestea, tu m-ai chemat. Ai strigat seri la rand catre ferestre pe care le credeai inchise, dar tu ai incercat indiferent de cate sanse credeai ca ai. Mereu ti-a placut sa crezi in basme, mereu ai spus ca locul tau nu e aici, dar locul tau pare ca nu exista, Dante...Nimeni nu te poate opri din alergat.
          - Am acelasi sentiment pe care l=am intalnit pana acum. Sentiment de familial, sentiment pe care il pierd in prima secunda cu care ma indepartez de voi, uit totul. E o vraja cu care faceti totul sa para atat de cunoscut...sunt sigur. Trebuie doar sa invat cum sa scap.
          - Asta crezi? Si ce se intampla cu noptile pierdute alaturi de mine in intunericul padurii. Ce se intampla cu plimbarile prin verdele campiilor din apropiere si cum ramane cu toate proiectiile mintii tale? Crezi ca vei putea scapa vreodata de ele. Poti pacali pe oricine, chiar si pe tine o perioada, dar in final te vei lovi de ele.
          - Poate in final se vor risipi. Timpul isi asterne praful peste absolut orice. In final vor fi uitat, de fapt, cu totii vom fi uitati, absolut orice va fi uitat. Nu vreau raman aici Ava...crede-ma. Oricat de mult am sperat sa ajung in partea asta, nu pot ramane. O sa ajungem sa ne scoatem ochii pentru ca suntem prea fericiti si linistiti. Ne vom lua la harta pentru ca suntem prea tacuti si totusi atat de agitati
in propriile minti.
          - Nu te inteleg Dante. Habar nu am ce e in mintea ta. Cine te mai poate intelege? Ramai aici! De ce crezi ca e asa urgent sa ajungi in centru? De ce sa alergi catre nicaieri de teama ca te vei plictisi aici? Tie orice ti se pare efemer, asa  ca de ce sa cauti ceva in care nu crezi?
          - Tind sa cred ca e natura mea. Ma gandesc ca dupa tot drumul batut pana acum merit sa cunosc adevarul. Merit sa vad ce se ascunde in magicul centru. Poate fi rau sau poate iesi bine si din moment ce am am luat decizia sa vin aici, nu voi pierde timp pe drum. Nu ma vei intelegi...nici tu si nici toti cei ce privesc cu ochi tulburi. Poate nici eu nu voi reusi sa inteleg in anumite momente, dar stiu ca trebuie sa ma
duc acolo. Simt o chemare careia nu ma pot impotrivi.
          - Ramai aici Dante. Incet, te vor transforma in piatra. Nu-mi plac pietrele...adu-ti aminte ca nici tie nu iti plac.
          - Cine ma va transforma? Ava ce tot vorbesti?
          - Cei din gradina zooligica urmaresc fiecare pas. Sunt cu ochii in patru si au de gand sa ne inchida pe fiecare in parte in celule separate, apoi sa faca o atractie din tot locul asta. Ramai cu mine sa luptam impotriva lor, iar daca vom pierde vom fugi oriunde ne dorim...Paris..Praga...Londra...o lume intreaga ne-ar sta la picioare. Oricum ar fi vom castiga...doar ramai...te rog pentru ultima oara.
          - Imi pare rau...habar nu ai..
          - Sper sa te descurci Dante...drum bun...ar putea fi ultima oara cand ne vedem...
       
          Amintirile adunate pana acum in padurea asta ciudata imi zvacnesc puternic in creier, dar nu imi impiedica picioarele sa functioneze automat la pas. Nu as fi vrut sa plec de langa Ava, nu as vrea sa fiu nevoit sa plec de nicaieri. Trebuie sa ne gasim linistea, nu? NU! nu inainte de a afla ce se afla acolo. Nu inainte de a cunoaste infinitul, extremul si nemarginitul. Nu am reusit sa imi dau seama daca Ava era in realitate o piedica ce avea un plan bine pus la punct sau pur si simplu una din cei putini in care inca mai sper, dar oricum nu mai conta...nu aveam de gand sa tin cont de parerea ei orice mi-ar fi spus si mai mult de atat nu eram pregatit sa fiu prins in lanturi de regulile umanitatii...vezi tu? mie nu imi pasa cat de mult praf se poate aduna, nu plang dupa constructii futuristice inutile si nu imi doresc nimic mai mult decat ceea ce imi trebuie. Nu puteam ramane aici. Nu vreau sa muncesc pentru a construi un singur loc la perfectie, mai degraba prefer sa ma simt bine pe camp alaturi de dragele dalii, oferind recunostinta si respect oricarui lucru din jur. Prefer sa privesc si sa imbratisesz galbenul din jur decat sa alerg in maroul lor...dar asta nu cred ca mai e decizia mea. Tot ce ramane de facut este sa mergi inainte.oricum, oricand....oriunde.
          Padurea asta devine din ce in ce mai ciudata, iar asteptarile mele cresc proportional. Atat de multe trairi cunoscute adunate la un loc imi provoaca ameteala. Nu imi aduc aminte de ele cu toate ca le cunosc atat de bine...sunt sigur ca la capat voi ajunge sa inteleg, dar pana atunci e un drum foarte, foarte lung...

Imaginarium - part I - 4

          - Nu vreau sa plec de aici...
          - Stiu. Si eu ma simt la fel, dar in acelasi timp stiu ca suntem oameni si oricat am incerca sa pastram magia locului vie, nu vom reusi. Suntem oameni si ne vom plictisi, vom incepe sa visam alte locuri de care sa ne bucuram si pe care sa le parasim. Suntem obligati sa alergam pana ce viata nu ne mai poate prinde.
          - Si cand vom obosi? ce vom face atunci?
          - Cand vom obosi sper sa avem deja o biblioteca plina cu amintiri pe care sa le citim in fiecare zi pana cand vom pleca spre o noua aventura. Imi e frica sa nu cumva sa obosim fara sa facem nimic, asta e teama cea mare.
          - Ramane sa vedem cat de mult ne putem tine in continuare de plan sau cat de mult vom alege sa poposim in namolul lor prin care e atat de greu sa te misti.
          - Sigur, dar hai sa lasam asta acum...nu as vrea sa pierd prea mult din ziua de azi. In primul rand as vrea sa dam o ultima tura prin imprejurimi, sa ne luam ramas bun de la ce ne-a fost casa pentru cateva zile.
          - Ok. Imi ia cateva minute sa ma pregatesc si mergem.
          - Sper ca esti constienta ca mergem intr-un sat cu populatie aproape de zero.
          - Da. Dar stii cum suntem noi..
       
          Nu, Dante nu stie de fapt cum sunt ele. Nu a zabovit prea mult sa le inteleaga, mai ales in situatii in care a simtit ca nu are nici o treaba. Sincer, nici nu ii pasa prea mult, asa ca asteapta cuminte privind in gol spre gradina..nici lui nu ii convine ca pleaca de aici, dar e mult prea atras de sperantele unor locuri din ce in ce mai interesante, locuri pe care nici nu le poate imagina. Ema a intrat si ea in febra ultimei zile de aici si e gata in timp record, as putea folosi asta in fiecare zi, poate asa va pierde mai putin timp pe astfel de ritualuri pe care inca nu le inteleg. Cei doi dau pentru ultima oara nas in nas cu atmosfera linistita a unui sat cochet, mult peste ce au intalnit pana acum. Oamenii de aici cu toate ca nu au profesii asa zis respectate, reusesc sa duca o viata care poate fi invidiata de fiecare robot istet ce isi ocupa tot timpul cu fel si fel de ecuatii care sa ajute la binele suprem. Ei se inteleg destul de bine si nu au nevoie de obiecte care sa le spuna cum ar trebui sa fie. Dante a vrut neaparat sa mearga sa viziteze si doamna care i-a daruit ceai in pentru prima zi a lor aici, se simte dator cel putin cu un multumesc pentru bunavointa ei. Au gasit femeia in curte, plina de energie, avand grija de plantele din gradina, se poate observa foarte usor cat de dedicata e prin modul in care se poarta cu fiecare in parte, insa asta nu o opreste sa il recunoasca pe Dante si sa se apropie de gard mormaind ceva in limba ei. Dante ii face semne din care spera sa inteleaga ca va pleca si ca ii multumeste pentru ajutorul de pana acum. Nu exista semne internationale pentru asta, insa zambetul reciproc pe care il impartatesc e mai mult decat orice cuvant. Femeia ii intinde o punga cu acelasi ceai pe care l-a oferit si in prima zi, saluta politicos si se intoarce la copiii ei.
          Ziua trece repede, Ema si Dante asteapta cu nerabdare primele stele care apar pe un cer senin. Ii asteapta cateva zile de agitatie in calatorie si tot ce pot face este sa stranga acum putina liniste. Ceaiul primit cadou are din nou efect asupra fiecarui muschi. Luminisul din imprejurul cabanei se transforma intr-o scena de teatru unde apar si dispar luminite continuu, sunetele noptii creeaza o atmosfera epica, fiind completate perfect de bolta cereasca ce ofera atat de multa protectie la un nivel mult mai mare, iar noi, doua puncte ratacite intr-o infinitate de indivizi, uitati de lume in acelasi timp uitand de ei.

          - Hei Dante, te-ai gandit incotro vom merge?
          - Nu chiar, am inceput sa nu imi mai fac planuri, oricum de prea putine ori reusim sa ne tinem de ele, asa ca ce rost are? Vom merge in continuare cu tren, maxi taxi, pe jos, vom merge pana o sa gasim un nou loc in care sa ne odihnim, apoi o luam de la capat.
          - Si unde ne vom opri?
          - Nu ne vom opri, asta e interesant, nu e nimeni care sa ne tina in spate si nimic care sa blocheze viitorul. Nu trebuie sa ne impiedicam de nimic. Uite cate lucruri intalnim pe parcurs. Nu ar fi trist sa nu vedem tot sau macar cat mai mult? Ma simt ca si cum as avea de facut un puzzle de o infinitate de piese iar eu nu am decat o mana din ele. Vezi tu..daca ne vom opri nu o sa reusim sa completam puzzle-ul. Tu, Ema, ce te astepti sa vezi in continuare? de fapt, ce ti-ai dori sa faci in continuare?
          - Habar nu am, am plecat de acasa cu gandul sa imi termin proiectul si sa ma intorc pentru a continua studiile, insa acum cred ca am nevoie mai mult sa ma cunosc pe mine, pentru ca tot ce s-a intamplat pana acum m-a facut sa cred ca alergam in gol, orbita de idei despre lucruri pe care credeam ca mi le doresc. Suntem in aceeasi situatie si am de gand cel putin pentru o perioada sa merg catre nicaieri. Sa tot alergi catre ceva poate fi obositor. Am privit in ultima perioada stelele atat
de mult incat am de gand sa ma plimb odata cu ele, sa ma indrume spre cele mai frumoase locuri si in acelasi timp sa ma indrume spre mine.
          - Adevarat. Uite, niciodata nu am stiut cat de mult ma poate fascina un luminis sub clar de luna. As fi in stare sa las teama de intuneric si de pustiu si sa ma plimb sa ii cunosc toate tainele.
          - Hei..sa nu exageram, paduricea pare sigura de aici.
          - Da, dar are un farmec anume, ceva atat de familiar ma atrage ciudat.
          - Te cred, dar tot nu cred ca e nevoie de o vizita infricosatoare noaptea.
          - Da...dar se tot aude ceva, iar eu sunt atat de curios..
          - Dante? Hei, intoarce-te!
          - ...
          - Dante?
       
          Nu am putut sa rezist tentatiei, nici eu, nici toti ceilalti. Am urmat o voce intr-un loc pe care inca nu il descoperisem, dar care ma imbia atat te dulce incat nu realizam ceea ce se intampla in jur. Puteam sa jur ca totul este un vis presarat de suprarealism totul fiind atat de cunoscut insa atat de diferit. Frica de intuneric nu imi incetinea pasii si nici macar gandul ca as putea sa intalnesc vreun animal salbatic nu imi punea piedica, nimic nu s-a impotrivit, iar eu, sunt atat de dependent de mediul inconjurator. Totul e atat de cunoscut..
          Inainte de primul pas spre luminis, o broasca mica apare in fata si ma trage de mana. Nu ii raspund, mai degraba raman uimit de curajul de care da dovada. Nu pare sa ii pese prea mult de faptul ca as putea sa ii fac rau si insista pana ajungem intr-o portiune prin care doar luna poate patrunde promitand ca va avea grija de mine in toata aventura din fata, insa este doar o broasca...cu ce ma poate ajuta? Nici macar nu ma poate ajuta sa nu ma pierd si asta e doar vina ei pentru ca ar fi trebuit sa se astepte ca odata ce vad tot farmecul din jurul meu sa raman cu capul in nori si sa imi doresc sa cunosc cat mai mult chiar daca asta inseamna sa uit pentru a face loc. Tentatii sunt la fiecare pas in locul asta, iar eu care sunt nou aici, nu ma pot proteja de toate obuzele care vin navala spre mine. Imi place compania ta, dar toata padurea e in fata mea..trebuie neaparat sa cunosc cat mai multe, nu pot ramane in baltoaca asta mereu....oricat de mult mi-ar placea asta...trebuie sa ies de aici. Da, stiu ca broasca m-a introdus in lumea asta, dar nu sunt fericit stand pe loc. Am invatat ca nu tot ce e interesant e ceea ce imi doresc si ca locul meu in padure nu e aici, asa ca trebuie merg spre centru, in jur se tot aud sunete ciudate, iar lumina lunii face ca totul in jur sa para ca intr-un film cu buget limitat horror, mai ales acum ca am ramas singur, dar asta nu pentru mult timp, deoarece sunetele se apropie din ce in ce mai mult.
       
          - Hei Dante! Hai sa ne jucam.
 
          In fata mea a aparut o caprioara cu un casetofon vechi dupa ea. Habar nu am de unde imi stie numele si ce vrea de la mine, in plus, sunetul gajait ce iese din casetofon ma scoate din sarite...sa nu mai spun de faptul ca o caprioara vorbeste cu mine, nimic nu are sens insa totul e atat de frumos, asa ca intru joc.

          - Hei..realizezi cat de ciudat e ceea ce mi se intampla acum, nu?
          - Si inca nu ai vazut nimic. Hai sa ne jucam! Ma plictisesc de moarte aici si tu ai aparut in momentul potrivit.
          - Tot nu vreau sa ma joc. E stupid...in schimb as dori sa cunosc mai multe despre padurea asta, ai putea sa imi povestesti cateva lucruri.
          - Nu merita sa iti stric experienta. Priveste cerul si tot din jur, esti pe drumul cel bun si ma bucur ca nu ai ramas sa zabovesti prea mult timp in baltoaca alaturi de broasca, mereu incearca sa ii impiedice pe toti din drum. Primul test l-ai trecut.
          - Despre ce test vorbesti? De ce pare ca ma cunosti atat de bine?
          - Dante nu iti pot raspunde la intrebari, doar tu poti face asta. Asa ca bucura-te de moment...e tot ce iti doresti.

          Am mers alaturi o perioada prin intuneric impins doar de increderea pe care caprioara o castigase in fata mea chiar daca nu a trebuit sa faca prea multe pentru asta. Imi place compania ei si chiar daca pare aroganta de cele mai multe ori imi place sa cred ca pot intelege un pic peste acest zid fals. Imi place ca pare sa aiba acel spirit liber pe care il vad cateodata in vise. Nu pare sa ii pese prea mult de mine cu toate ca e atat de insistenta sa merg pe drumul asta. Cred ca ii place sa experimenteze sentimentele unice ale oamenilor, dar o sa afle destul de curand ca daca isi doreste cu adevarat asta trebuie sa paraseasca ea casa...nu poate simti prin intermediul nimanui. A parut atat de sigura pe ea, insa cunosti prea putine daca nu scoti capul in afara zonei de confort. O las in pace...ma incanta naivitatea ei, pare atat de lipsita de pacate, cu toate ca stim ca nu exista absolut nimic fara greseala. Privind in ochii caprioarei o parte din ceea ce imi doresc sa caut pe viitor. Naiv sau nu e necesar sa am incredere in fericire si perfectiune.

          - Asa e ca trebuie sa te las in urma, nu?
          - Si nu numai pe mine. Poate sunt doar eu, dar nimic si nimeni nu trebuie sa te tina in spate. Tu stii destul de bine cat de important e sa ai grija de tine.
          - Toata discutia asta pare atat de cunoscuta, ma simt ca si cum ne-am intalnit intr-o viata anterioara unde m-ai invatat sa privesc doar in fata. Nu stiu daca e bine sau nu, dar asta fac de ceva timp. Mi-as fi dorit sa nu imi fi aratat partea asta a mea pentru ca in acelasi timp ura mea pentru oameni se naste si creste incet.
          - Incepi sa intelegi..
          - Sa inteleg ce? Ma ametesti...Hai mai degraba sa imi arati cat mai mult din zambetul ala aproape perfect si invata-ma te rog si pe mine sa fac acelasi lucru. Padurea, impreuna cu tine, devine din ce in ce mai inchisa, iar casetofonul ala a prins banda si tacerea e mai trista decat gajaitul de dinainte.
          - E normal Dante, nu iti face griji, te vei descurca de minune. La fel ca tine, eu trebuie sa imi vad de drumul meu acum.
          - Mai stai, unde fugi asa repede? Nici macar nu am apucat sa ne cunoastem.
          - Ba da, Dante, ne stim de foarte mult timp..doar ca lucrurile s-au mai schimbat de atunci.
          - As vrea sa inteleg. Simt ca esti parte din mine, dar nu reusesc sa imi aduc aminte.
          - Nici nu e nevoie sa faci asta acum. Bucura-te in continuare..nu uita sa zambesti fara intrerupere si adu-ti aminte sa te intorci cand ridurile iti vor acoperi fruntea si clopotul va bate de opt ori.  

          Nu am uitat sa ajung in centru..caprioara imi povestea despre epicentrul padurii, o mica insula in mijlocul unui lac din jumatatea padurii. Imi spune ca putini ajung acolo, impiedicati de toate distractiile de aici care inghit suflete cu iluzii desarte, iar odata ce am intrat in padure nu ma voi multumi cu nimic mai putin decat totul. Ce rost ar avea altfel? Nimic nu poate fi mai incantator decat absolutul. Trebuie sa ajung in centru. Doar daca zgomotele din jur s-ar opri pentru o secunda sa imi pot trage sufletul in liniste, as fi recunoscator, dar am fost avertizat ca voi avea piedici. De acum inainte stiam la ce sa ma astept. De acum inainte trebuie sa le infrunt.

          - Hei! Cine e acolo?
          - Poftim?
          - De ce faci asta? ma urmaresti de vreme buna. Sa stii ca am de gand sa merg singur pe drumul asta. Tot ce e in jur ma incetineste.
          - Stai putin! Tu ma vezi?
          - Normal ca te vad, cateva tufisuri nu sunt de ajuns, si nici rochia ta alba nu ajuta sa te camuflezi in intunericul asta. Spune-mi, ce vrei?
          - Nu am vrut nimic, m-am obisnuit de ani buni sa urmaresc fel si fel de personaje si vietati in padurea asta ciudata, insa pana acum nimeni nu a reusit sa ma vada..si asta nu din cauza vreunui tufis. Cred ca mai degraba conditia mea de fantoma ajuta la a fi invizibila pentru toti ceilalti.
          - Fantoma? Am luat-o razna de tot..dar nu-mi pasa, trebuie sa ajung in centru...
          - Mai termina cu locul ala, te rog. Tot ce am observat in ultimul timp au fost siluete care alearga in jur spre o insula pe care nu o vor atinge niciodata pentru ca nu vor sti sa ajunga acolo, iar in graba lor catre premiul cel mare sunt in stare sa uite de fiecare simt in parte, ajungand intr-un final mici roboti ghidati doar de coduri sa alerge continuu pana se vor dezintegra pur si simplu.
          - De ce te-as crede? De ce sa nu cred ca esti aici doar sa ma imi incurci calea spre fericire?
          - Fericirea nu e un loc, Dante..fericirea e ceva ce ai tot timpul la tine, insa de foarte putine ori avem curajul sa apelam la ea. Ne simtim vinovati sau lipsiti de merit pentru a zambi. Nu trebuie sa ma crezi...m-am obisnuit urlu in continuare si sa fiu ignorata. In adancul sufletului stii ca am dreptate, dar nici macar tu care ma vezi, nu ai incredere si curaj sa crezi in ceea ce iti spun.
          - Stiu exact ce incerci sa faci, mi s-a spus ca voi intalni tot felul de momente care vor trage de mine sa raman pe loc.
          - Caprioara? Ma gandeam ca te-ai inalnit cu ea, dar nu o cunosti la fel cum o stiu eu. Nu are nici o intentie rea, insa a fost atinsa de visele oamenilor. Naiva, a crezut fiecare cuvant pana a ajuns la randul ei sa cutreiere peste tot si sa imprastie povesti nemuritoare despre un loc magic pe care nu l-a cunoscut.
          - De unde stii toate astea?
          - Ti-am spus ca nu imi scapa nimic in jur. Asta e blestemul meu pentru ca am ales sa merg pe un alt drum, pentru ca am ales sa raman in spate in timp ce toti ceilalti se imbulzeau spre nimic. Vad in ochii tai ca ai indoieli, dar in acelasi timp observ ca nimic nu te va opri sa cauti locul ala. Esti la fel ca toti ceilalti, dai la o parte ce poti avea pentru ceva ce nici macar nu esti sigur ca exista. Eu nu te pot opri sa le urmezi calea celorlati, insa pot spera ca atunci cand vei cauta agitat iesirea sa poti evada
linistit.
          - Daca stii ca nu ma vei influenta cu nimic din ceea ce spui, de ce sa mai incerci?
          - Pentru ca eu cred ca este datoria mea sa anunt ceea ce doar eu vad. Sper si cred ca voi reusi sa ajut pe cineva si imi este de ajuns daca am salvat un singur suflet din haosul asta. Nu uita, Dante, cand vei avea dovada ca totul e degeaba, fugi! Nu privi in urma, nu te gandi la ce crezi ca lasi in spate. Nimic nu este real...sper sa te convingi cat mai repede de asta, inainte ca padurea asta nenorocita sa se hraneascu cu tine.

          Avea oare dreptate? Era de urmat? De unde as fi putut sa stiu daca era sincera sau doar isi joaca rolul extraordinar de bine? Am plecat cu destule dubii, insa dupa cum am spus si mai devreme, drumul a pornit, iar in spate nu am de gand sa ma mai intorc. Adevarata sau nu, insula aia este singura mea sansa. Nu exista scapare de aici ci doar esec. Am ales sa ascult toate celalalte voci care incercau sa imi ofere un drum cat mai scurt spre centru, iar pe a ei sa o ignor, insa nu fara sa simt o ruptura in momentul in care decid sa reiau acel drum intunecat.