Ce caut aici? Nici macar nu mai tin minte ce m-a fortat sa ajung in locul asta. Sigur nu a fost alegerea mea...ahhh, centrul. Da...el trebuie sa fie cel care m-a atras. Trebuie sa ajung acolo si probabil voi inteleg, pentru ca acum nimic nu are sens. Merg de ceva vreme si nu se schimba nimic in afara peisajului. De data aceasta am nimerit pe o campie intinsa si plina de viata prin suntetul ierbii dese si inalta atinsa de adierea usoara a unui vant cald. La fel ca pana acum secventele ce se derulau prin fata ochilor mei erau cunoscute, dar am renuntat sa gandesc de unde tot apar acestea...am observat pana acum ca asta nu ma ajuta. Tot de aici ma duce cu gandul la noptile tarzii petrecute pe campiile britanice cand eram doar un copil. Cu siguranta mi-au marcat viitorul, dar nici macar la asta nu am rabdare sa ma gandesc. Ganduri vin si ganduri alearga cu disperare spre afara ametite de tot ce intalnesc. Vreau sa ajung in centru, poate acolo voi gasi o clipa de liniste. Pasind pe acest drum imi apare in cale o veverita ratacita si ea pe platoul asta, in cautare probabil de copacii inalti unde sa stocheze roadele aventurii de pana acum. Pot observa uimirea de pe chipul ei insa nu o pot inteleg. Incep sa cred ca acest loc poarta cu el un blestemat ce blocheaza toate amintirile insa lasa libere trairile. Ele nu pot fi pacalite dar in acelasi timp sunt lipsite de putere. Veverita se apropie incet, dar increzator de mine si privindu-mi inca odata chipul, porneste discutia.
- Nu credeam ca aveai de gand sa pleci de aici fara sa ma vizitezi! Am auzit vorbindu-se prin padure ca ai fi revenit in locul pe care nestiind ce faci, l-ai parasit. Am auzit, de asemenea, ca ai de gand sa pleci destul de repede, ca ai revenit cu aceleasi idei cu care ai plecat si ca, de parca nu ar fi fost de ajuns, nu ai nici o amintire de locul asta. Asta e perfect! Iti privesc ochii cum se uita ciudat si gol spre mine si inteleg ca toate soaptele sunt adevarate. Chiar nu ai nici o idee despre ce se intampla aici, Lep, nu?
- Lep? Cred ca ma confunzi..eu sunt Dante.
- Huh? Da...nu incape indoiala ca te-au schimbat cu totul..Dante? Ce fel de nume e si asta? Te-au imbracat in hainele lor, ti-au dat nume la fel ca al lor...spune-mi, Lep, ti-au implementat si mintea lor? Pentru ca ultima oara cand am discutat cu tine imi spuneai cat de mult ii urasti atunci cand ii privesti prin usa din beci. Mai iti aduci aminte cand te ascundeai pana si de mine ca sa ii privesti cu dispret? Erai atat de fascinat de omuletii pe care ii vedeai trudind din greu acolo, insa nu reuseai sa le intelegi actiunile lor lipsite de sens?...si tu crezi ca acum nimic nu are rost. Cum au reusit sa te convinga? si daca au facut-o...ce cauti inapoi? Trebuie sa iti fi gasit fericirea prin mormanele de fier. Acelea ce iti pareau rupte din povesti pentru ca inca nu reusisesi sa ai contact cu ele...Sunt atat de multe intrebari pe care vreausa ti le adresez, dar la cum te cunosc nu cred ca ai de gand sa oferi prea multe explicatii unei necunoscute.
- Asculta, habar nu am cine e Lep! Si povestile voastre despre cum eu as face parte din acest loc ciudat incep sa ma plictiseasca. Nu va cunosc! de ce nu intelegeti odata sa ma lasati in pace sa urmez drumul spre centru? Nu stiu cine credeti voi ca sunt, dar va inselati amarnic. Sunt un biet om care nici macar nu isi mai aduce aminte cum a ajuns aici si care cauta cu disperare iesirea. Am increderea ca daca ajung la centru voi avea sansa sa evadez.
- Si de ce crezi ca esti asa sigur, Lep? sau Dante, cum iti place sa te numesti mai nou. De unde cunosti tu atat de bine drumul desi nimeni de aici nu te-a indrumat spre vreo directie buna? Niciodata nu ti-a disparut din instinct...inca nu iti dai seama? Cat ai de gand sa mai ignori acele trairi pe care le ascunzi vitejeste sub aura de indiferenta. Revino-ti pana nu e prea tarziu. Nu te duce in centru...nimic bun nu te asteapta acolo si in adancul mintii esti constient de asta.
- Habar nu ai cat de aiurea suna tot ce imi spui.
- Ba stiu...chiar stiu. Am facut aceeasi greseala ca si tine, doar ca eu am fost mult mai putin incapatanata decat tine si am luat de buna cuviinta tot ceea ce mi se intampla...dar asta ti-am mai povestit, incearca sa iti aduci aminte. Ti-am povestit de fiecare data cand ai trecut pe aici despre casa aia, incat a devenit o amintire seaca pe care o ai acolo, dar nu stii de unde. Spune, Lep? Stii despre ce vorbesc? Nici macar tu nu poti fi atat de senil.
- Nu imi aduc aminte decat de intuneric, promisiuni si tristete. De ce as dori sa imi amintesc ceva ce se simte atat de urat. Hai sa iti povestesc cum suna toata nebunia asta din perspectiva mea. Un joc bolnav pe care il exersati pe fiecare nenorocit care se rataceste aici. Va place sa credeti ca ati putea gasi un guvernator in casa de nebuni, insa nimeni nu isi doreste sa ramana aici. Cine ar fi atat de sarit de pe fix incat sa asculte balivernele voastre...macar daca ar exista un strop de adevar ca totul sa para mai credibil. Oricum intr-un final ati termina prin a-l izgoni de aici pe usa din spate. Locul asta nu permite pe nimeni din ce imi dau seama. Orice e strain va pleca intr-un mod sau altul. Toata padurea asta e sufocata de sufletele egoiste ale voastre ce doresc sa captureze orice din jur. Nu pacaliti pe nimeni, iar daca ceea spuneti voi despre cum eu as apartine de locul asta, este adevarat, ma intreb ce m-a facut sa imi doresc atat de mult sa evadez.De ce as fi dorit sa plec daca aici se gaseste doar lapte si miere? Si nici pe voi nu va vad atat de impacati cu voi. Fiecare purtand cate o fata diferita pe post de armura, fiecare avand cate ceva de ascuns...
- Nu spun ca locul asta e perfect sau ca ai gresi cand spui ca ne-am dori sa ramai aici. Da, sunt multe lucruri pe care nu trebuie sa le stii acum pentru ca nu e momentul si totul te-ar coplesi. Ideea este ca faci parte din tot ce vezi in jur, fie ca iti convine sau nu. Mi-as dori sa nu ajungi in centru. Nu vei gasi nimic mai mult in afara de ceea ce fugi cu disperare. Poate tu nu te mai cunosti, dar eu nu ma pot preface ca nu stiu fiecare particica din tine. Nu te pot obliga sa ramai, asta e clar, dar nimic nu ma opreste sa incerc. Au facut o treaba foarte buna cu tine cei de afara. Trebuie sa recunosc ca au imbunatatit toate atractiile si distragerile, dar vezi tu...nici macar ei nu au fost in stare sa te opreasca din drumul spre casa, nici macar o singura data. De fiecare data ai venit ca un magnet atras de ce simti.
- Chiar si asa...cum as putea ramane intr-un loc pe care nu mi-l amintesc, unul care nu face parte din memorii. Trebuie sa ajung in centru si daca voi merita sa ma intorc aici, intr-o zi o voi face si poate atunci totul va fi diferit, poate voi creste sa fiu cel pe care sa va bazati...dar acum trebuie sa plec. Pastreza-mi un loc pe campie pentru cand ma voi intoarce. Cand ma voi intoarce o sa imi doresc sa vad cat mai bine cerul de aici. Daca tot ceea ce mi-ai spus este adevarat, ai incredere. Intr-o zi voi veni sa crestem mari. Pe data viitoare...
Am fugit fara sa ma uit in spate, deoarece acele sentimente ciudate deveneau din ce in ce mai puternice, iar eu inca nu mi-am terminat drumul. Simt ca sunt din ce in ce mai aproape si nu am nevoie de nimic sa imi distraga atentia. Bineinteles ca ramas ulterior singur, gandurile au inceput sa bombardeze din nou creierul care nu reuseste sa gaseasca un moment de liniste si de claritate. "Si daca e adevarat?"..se aude din ce in ce mai puternic. Si daca e adevarat si intorci spatele celora pe care ii cauti cu desavarsire? Si daca tot ce am auzit pana acum au fost strigate puternice ale propriei fiinte care incearca sa scape dintr-o cursa ce nu are nici linie de start, nici sfarsit. Pana la urma tot ce se intampla este datorita sau din cauza mea. Trebuie sa merg inainte, dar nu fara a privi cu putere in urma. In spate las bucati rupte din suflet pentru a fi sigur ca voi gasi calea inapoi atunci cand am nevoie de altceva. Bucati care sa imi demonstreze ca nu am nevoie de mai mult. Sper ca in momentul ala sa simt ca nu am nevoie de nimic in plus si poate asa ma voi aseze langa aceste vietati ca par sa ma indrageasca atat de mult. Poate...poate...poate...totul e relativ si toata framantarea asta este pentru nimic. Am decis sa merg inainte, asa ca macar ma pot bucura de experienta din spate si de cea
din fata. Centrul, bun sau rau, nu imi va scapa, cel putin atunci imi voi hrani curiozitatea.
De cateva zeci de minute vad in departare o lumina ce straluceste fara oprire. Ma indrept spre ea, dar inca nu am reusit sa ajung mai aproape. Padurea, si ea complice la manevrele vietatilor, se lungeste inexplicabil. Aceleasi curbe, acelasi peisaj si aceleasi stele pe ce de minute bune. Pare ca si cum ma deplasez in cerc cu toate ca am urmat luminita fara greseala. Nu am renuntat pana acum si nici acum nu am de gand sa fac asta, asa ca pot imbatrani alergand in cerc si tot nu voi renunta la drumul asta. Cu cat e mai greu cu atat premiul cules va fi mult mai bun. Pamantul in schimb, imi este din nou prieten batatorind in fata mea cararea pe care trebuie sa merg. Probabil vrea sa scape odata de mine sau i s-a facut mila de un suflet neputincios si il indreapta incet spre autodistrugere. Nu pot sti cu siguranta pana nu voi ajunge la lumina aia. Acum totul se leaga de ceea ce imi va oferi acel loc magic laudat si blestemat la un loc. In fata, un deal isi inalta umerii, incercand sa ma sperie cumva, insa am totala incredere in drumul ce il strabate fix pe jumatate. Spre uimirea mea in jur noaptea este luminata de astrii cerului care au cea mai buna vedere in timp ce urc spre lumina ce pare sa isi aiba epicentrul in varful dealului. Intodeauna am visat sa vizitez o astfel de zona in alt mod...inconjurat de marea alba si de un alai de furnici harnice si corecte, iar in surdina sa se auda clopotei. Visam sa ne facem tabara fix acolo in varf si sa privim cum lumea se misca intr-o mare necondordanta cu noi, dar inca nu am avut ocazia sa o fac, am fost impotmolit in noroi si otravit de fel si fel de lucruri. Sigur locul asta are si partile lui bune, poate as pretrece mai multa vreme aici daca nu as simti chemarea asta sufocanta din centru. Daca merita? nu stiu.. poate asta este si motivul pentru cae merg pana la capat. Vreau sa stiu daca totu a fost in hazard sau daca in final planetele se vor aseza in felul in care imi imaginez ca ar trebui sa o faca. Mai e doar putin, lumina devine din ce in ce mai puternica insa temperatura a inceput sa scada considerabil cu fiecare pas pe care il fac. Emotiile ma cuprind dar fara a sti de unde provin, fara sa am nici cea mai mica idee despre ce le alimenteaza. Am ajuns pe platoul de unde provenea lumina care a disparut odata cu aparitia mea lasandu-mi ochii sa fie uimiti de ceea ce vad. Intr-adevar totul este superb aici..o gradina plina de pomi fructiferi si flori emana o combinatie de mirosuri care te atrage fara a avea un cuvant de spus. Razele lunii isi fac loc cat sa luminize un inger de marmura alaturat unei bancute de lemn ce ii tinea companie pe vecie. Era fix ce cautam in ultima perioada pentru o buna parte de liniste. Am ascultat toate povestile si toate scenariile incat acum tot ce imi doresc este sa imi pot auzi din nou gandurile si sa le pot intelege, insa din nou linistea imi este tulburata...
- Hei! Visatorule!..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu