Imaginarium - part I - 4

          - Nu vreau sa plec de aici...
          - Stiu. Si eu ma simt la fel, dar in acelasi timp stiu ca suntem oameni si oricat am incerca sa pastram magia locului vie, nu vom reusi. Suntem oameni si ne vom plictisi, vom incepe sa visam alte locuri de care sa ne bucuram si pe care sa le parasim. Suntem obligati sa alergam pana ce viata nu ne mai poate prinde.
          - Si cand vom obosi? ce vom face atunci?
          - Cand vom obosi sper sa avem deja o biblioteca plina cu amintiri pe care sa le citim in fiecare zi pana cand vom pleca spre o noua aventura. Imi e frica sa nu cumva sa obosim fara sa facem nimic, asta e teama cea mare.
          - Ramane sa vedem cat de mult ne putem tine in continuare de plan sau cat de mult vom alege sa poposim in namolul lor prin care e atat de greu sa te misti.
          - Sigur, dar hai sa lasam asta acum...nu as vrea sa pierd prea mult din ziua de azi. In primul rand as vrea sa dam o ultima tura prin imprejurimi, sa ne luam ramas bun de la ce ne-a fost casa pentru cateva zile.
          - Ok. Imi ia cateva minute sa ma pregatesc si mergem.
          - Sper ca esti constienta ca mergem intr-un sat cu populatie aproape de zero.
          - Da. Dar stii cum suntem noi..
       
          Nu, Dante nu stie de fapt cum sunt ele. Nu a zabovit prea mult sa le inteleaga, mai ales in situatii in care a simtit ca nu are nici o treaba. Sincer, nici nu ii pasa prea mult, asa ca asteapta cuminte privind in gol spre gradina..nici lui nu ii convine ca pleaca de aici, dar e mult prea atras de sperantele unor locuri din ce in ce mai interesante, locuri pe care nici nu le poate imagina. Ema a intrat si ea in febra ultimei zile de aici si e gata in timp record, as putea folosi asta in fiecare zi, poate asa va pierde mai putin timp pe astfel de ritualuri pe care inca nu le inteleg. Cei doi dau pentru ultima oara nas in nas cu atmosfera linistita a unui sat cochet, mult peste ce au intalnit pana acum. Oamenii de aici cu toate ca nu au profesii asa zis respectate, reusesc sa duca o viata care poate fi invidiata de fiecare robot istet ce isi ocupa tot timpul cu fel si fel de ecuatii care sa ajute la binele suprem. Ei se inteleg destul de bine si nu au nevoie de obiecte care sa le spuna cum ar trebui sa fie. Dante a vrut neaparat sa mearga sa viziteze si doamna care i-a daruit ceai in pentru prima zi a lor aici, se simte dator cel putin cu un multumesc pentru bunavointa ei. Au gasit femeia in curte, plina de energie, avand grija de plantele din gradina, se poate observa foarte usor cat de dedicata e prin modul in care se poarta cu fiecare in parte, insa asta nu o opreste sa il recunoasca pe Dante si sa se apropie de gard mormaind ceva in limba ei. Dante ii face semne din care spera sa inteleaga ca va pleca si ca ii multumeste pentru ajutorul de pana acum. Nu exista semne internationale pentru asta, insa zambetul reciproc pe care il impartatesc e mai mult decat orice cuvant. Femeia ii intinde o punga cu acelasi ceai pe care l-a oferit si in prima zi, saluta politicos si se intoarce la copiii ei.
          Ziua trece repede, Ema si Dante asteapta cu nerabdare primele stele care apar pe un cer senin. Ii asteapta cateva zile de agitatie in calatorie si tot ce pot face este sa stranga acum putina liniste. Ceaiul primit cadou are din nou efect asupra fiecarui muschi. Luminisul din imprejurul cabanei se transforma intr-o scena de teatru unde apar si dispar luminite continuu, sunetele noptii creeaza o atmosfera epica, fiind completate perfect de bolta cereasca ce ofera atat de multa protectie la un nivel mult mai mare, iar noi, doua puncte ratacite intr-o infinitate de indivizi, uitati de lume in acelasi timp uitand de ei.

          - Hei Dante, te-ai gandit incotro vom merge?
          - Nu chiar, am inceput sa nu imi mai fac planuri, oricum de prea putine ori reusim sa ne tinem de ele, asa ca ce rost are? Vom merge in continuare cu tren, maxi taxi, pe jos, vom merge pana o sa gasim un nou loc in care sa ne odihnim, apoi o luam de la capat.
          - Si unde ne vom opri?
          - Nu ne vom opri, asta e interesant, nu e nimeni care sa ne tina in spate si nimic care sa blocheze viitorul. Nu trebuie sa ne impiedicam de nimic. Uite cate lucruri intalnim pe parcurs. Nu ar fi trist sa nu vedem tot sau macar cat mai mult? Ma simt ca si cum as avea de facut un puzzle de o infinitate de piese iar eu nu am decat o mana din ele. Vezi tu..daca ne vom opri nu o sa reusim sa completam puzzle-ul. Tu, Ema, ce te astepti sa vezi in continuare? de fapt, ce ti-ai dori sa faci in continuare?
          - Habar nu am, am plecat de acasa cu gandul sa imi termin proiectul si sa ma intorc pentru a continua studiile, insa acum cred ca am nevoie mai mult sa ma cunosc pe mine, pentru ca tot ce s-a intamplat pana acum m-a facut sa cred ca alergam in gol, orbita de idei despre lucruri pe care credeam ca mi le doresc. Suntem in aceeasi situatie si am de gand cel putin pentru o perioada sa merg catre nicaieri. Sa tot alergi catre ceva poate fi obositor. Am privit in ultima perioada stelele atat
de mult incat am de gand sa ma plimb odata cu ele, sa ma indrume spre cele mai frumoase locuri si in acelasi timp sa ma indrume spre mine.
          - Adevarat. Uite, niciodata nu am stiut cat de mult ma poate fascina un luminis sub clar de luna. As fi in stare sa las teama de intuneric si de pustiu si sa ma plimb sa ii cunosc toate tainele.
          - Hei..sa nu exageram, paduricea pare sigura de aici.
          - Da, dar are un farmec anume, ceva atat de familiar ma atrage ciudat.
          - Te cred, dar tot nu cred ca e nevoie de o vizita infricosatoare noaptea.
          - Da...dar se tot aude ceva, iar eu sunt atat de curios..
          - Dante? Hei, intoarce-te!
          - ...
          - Dante?
       
          Nu am putut sa rezist tentatiei, nici eu, nici toti ceilalti. Am urmat o voce intr-un loc pe care inca nu il descoperisem, dar care ma imbia atat te dulce incat nu realizam ceea ce se intampla in jur. Puteam sa jur ca totul este un vis presarat de suprarealism totul fiind atat de cunoscut insa atat de diferit. Frica de intuneric nu imi incetinea pasii si nici macar gandul ca as putea sa intalnesc vreun animal salbatic nu imi punea piedica, nimic nu s-a impotrivit, iar eu, sunt atat de dependent de mediul inconjurator. Totul e atat de cunoscut..
          Inainte de primul pas spre luminis, o broasca mica apare in fata si ma trage de mana. Nu ii raspund, mai degraba raman uimit de curajul de care da dovada. Nu pare sa ii pese prea mult de faptul ca as putea sa ii fac rau si insista pana ajungem intr-o portiune prin care doar luna poate patrunde promitand ca va avea grija de mine in toata aventura din fata, insa este doar o broasca...cu ce ma poate ajuta? Nici macar nu ma poate ajuta sa nu ma pierd si asta e doar vina ei pentru ca ar fi trebuit sa se astepte ca odata ce vad tot farmecul din jurul meu sa raman cu capul in nori si sa imi doresc sa cunosc cat mai mult chiar daca asta inseamna sa uit pentru a face loc. Tentatii sunt la fiecare pas in locul asta, iar eu care sunt nou aici, nu ma pot proteja de toate obuzele care vin navala spre mine. Imi place compania ta, dar toata padurea e in fata mea..trebuie neaparat sa cunosc cat mai multe, nu pot ramane in baltoaca asta mereu....oricat de mult mi-ar placea asta...trebuie sa ies de aici. Da, stiu ca broasca m-a introdus in lumea asta, dar nu sunt fericit stand pe loc. Am invatat ca nu tot ce e interesant e ceea ce imi doresc si ca locul meu in padure nu e aici, asa ca trebuie merg spre centru, in jur se tot aud sunete ciudate, iar lumina lunii face ca totul in jur sa para ca intr-un film cu buget limitat horror, mai ales acum ca am ramas singur, dar asta nu pentru mult timp, deoarece sunetele se apropie din ce in ce mai mult.
       
          - Hei Dante! Hai sa ne jucam.
 
          In fata mea a aparut o caprioara cu un casetofon vechi dupa ea. Habar nu am de unde imi stie numele si ce vrea de la mine, in plus, sunetul gajait ce iese din casetofon ma scoate din sarite...sa nu mai spun de faptul ca o caprioara vorbeste cu mine, nimic nu are sens insa totul e atat de frumos, asa ca intru joc.

          - Hei..realizezi cat de ciudat e ceea ce mi se intampla acum, nu?
          - Si inca nu ai vazut nimic. Hai sa ne jucam! Ma plictisesc de moarte aici si tu ai aparut in momentul potrivit.
          - Tot nu vreau sa ma joc. E stupid...in schimb as dori sa cunosc mai multe despre padurea asta, ai putea sa imi povestesti cateva lucruri.
          - Nu merita sa iti stric experienta. Priveste cerul si tot din jur, esti pe drumul cel bun si ma bucur ca nu ai ramas sa zabovesti prea mult timp in baltoaca alaturi de broasca, mereu incearca sa ii impiedice pe toti din drum. Primul test l-ai trecut.
          - Despre ce test vorbesti? De ce pare ca ma cunosti atat de bine?
          - Dante nu iti pot raspunde la intrebari, doar tu poti face asta. Asa ca bucura-te de moment...e tot ce iti doresti.

          Am mers alaturi o perioada prin intuneric impins doar de increderea pe care caprioara o castigase in fata mea chiar daca nu a trebuit sa faca prea multe pentru asta. Imi place compania ei si chiar daca pare aroganta de cele mai multe ori imi place sa cred ca pot intelege un pic peste acest zid fals. Imi place ca pare sa aiba acel spirit liber pe care il vad cateodata in vise. Nu pare sa ii pese prea mult de mine cu toate ca e atat de insistenta sa merg pe drumul asta. Cred ca ii place sa experimenteze sentimentele unice ale oamenilor, dar o sa afle destul de curand ca daca isi doreste cu adevarat asta trebuie sa paraseasca ea casa...nu poate simti prin intermediul nimanui. A parut atat de sigura pe ea, insa cunosti prea putine daca nu scoti capul in afara zonei de confort. O las in pace...ma incanta naivitatea ei, pare atat de lipsita de pacate, cu toate ca stim ca nu exista absolut nimic fara greseala. Privind in ochii caprioarei o parte din ceea ce imi doresc sa caut pe viitor. Naiv sau nu e necesar sa am incredere in fericire si perfectiune.

          - Asa e ca trebuie sa te las in urma, nu?
          - Si nu numai pe mine. Poate sunt doar eu, dar nimic si nimeni nu trebuie sa te tina in spate. Tu stii destul de bine cat de important e sa ai grija de tine.
          - Toata discutia asta pare atat de cunoscuta, ma simt ca si cum ne-am intalnit intr-o viata anterioara unde m-ai invatat sa privesc doar in fata. Nu stiu daca e bine sau nu, dar asta fac de ceva timp. Mi-as fi dorit sa nu imi fi aratat partea asta a mea pentru ca in acelasi timp ura mea pentru oameni se naste si creste incet.
          - Incepi sa intelegi..
          - Sa inteleg ce? Ma ametesti...Hai mai degraba sa imi arati cat mai mult din zambetul ala aproape perfect si invata-ma te rog si pe mine sa fac acelasi lucru. Padurea, impreuna cu tine, devine din ce in ce mai inchisa, iar casetofonul ala a prins banda si tacerea e mai trista decat gajaitul de dinainte.
          - E normal Dante, nu iti face griji, te vei descurca de minune. La fel ca tine, eu trebuie sa imi vad de drumul meu acum.
          - Mai stai, unde fugi asa repede? Nici macar nu am apucat sa ne cunoastem.
          - Ba da, Dante, ne stim de foarte mult timp..doar ca lucrurile s-au mai schimbat de atunci.
          - As vrea sa inteleg. Simt ca esti parte din mine, dar nu reusesc sa imi aduc aminte.
          - Nici nu e nevoie sa faci asta acum. Bucura-te in continuare..nu uita sa zambesti fara intrerupere si adu-ti aminte sa te intorci cand ridurile iti vor acoperi fruntea si clopotul va bate de opt ori.  

          Nu am uitat sa ajung in centru..caprioara imi povestea despre epicentrul padurii, o mica insula in mijlocul unui lac din jumatatea padurii. Imi spune ca putini ajung acolo, impiedicati de toate distractiile de aici care inghit suflete cu iluzii desarte, iar odata ce am intrat in padure nu ma voi multumi cu nimic mai putin decat totul. Ce rost ar avea altfel? Nimic nu poate fi mai incantator decat absolutul. Trebuie sa ajung in centru. Doar daca zgomotele din jur s-ar opri pentru o secunda sa imi pot trage sufletul in liniste, as fi recunoscator, dar am fost avertizat ca voi avea piedici. De acum inainte stiam la ce sa ma astept. De acum inainte trebuie sa le infrunt.

          - Hei! Cine e acolo?
          - Poftim?
          - De ce faci asta? ma urmaresti de vreme buna. Sa stii ca am de gand sa merg singur pe drumul asta. Tot ce e in jur ma incetineste.
          - Stai putin! Tu ma vezi?
          - Normal ca te vad, cateva tufisuri nu sunt de ajuns, si nici rochia ta alba nu ajuta sa te camuflezi in intunericul asta. Spune-mi, ce vrei?
          - Nu am vrut nimic, m-am obisnuit de ani buni sa urmaresc fel si fel de personaje si vietati in padurea asta ciudata, insa pana acum nimeni nu a reusit sa ma vada..si asta nu din cauza vreunui tufis. Cred ca mai degraba conditia mea de fantoma ajuta la a fi invizibila pentru toti ceilalti.
          - Fantoma? Am luat-o razna de tot..dar nu-mi pasa, trebuie sa ajung in centru...
          - Mai termina cu locul ala, te rog. Tot ce am observat in ultimul timp au fost siluete care alearga in jur spre o insula pe care nu o vor atinge niciodata pentru ca nu vor sti sa ajunga acolo, iar in graba lor catre premiul cel mare sunt in stare sa uite de fiecare simt in parte, ajungand intr-un final mici roboti ghidati doar de coduri sa alerge continuu pana se vor dezintegra pur si simplu.
          - De ce te-as crede? De ce sa nu cred ca esti aici doar sa ma imi incurci calea spre fericire?
          - Fericirea nu e un loc, Dante..fericirea e ceva ce ai tot timpul la tine, insa de foarte putine ori avem curajul sa apelam la ea. Ne simtim vinovati sau lipsiti de merit pentru a zambi. Nu trebuie sa ma crezi...m-am obisnuit urlu in continuare si sa fiu ignorata. In adancul sufletului stii ca am dreptate, dar nici macar tu care ma vezi, nu ai incredere si curaj sa crezi in ceea ce iti spun.
          - Stiu exact ce incerci sa faci, mi s-a spus ca voi intalni tot felul de momente care vor trage de mine sa raman pe loc.
          - Caprioara? Ma gandeam ca te-ai inalnit cu ea, dar nu o cunosti la fel cum o stiu eu. Nu are nici o intentie rea, insa a fost atinsa de visele oamenilor. Naiva, a crezut fiecare cuvant pana a ajuns la randul ei sa cutreiere peste tot si sa imprastie povesti nemuritoare despre un loc magic pe care nu l-a cunoscut.
          - De unde stii toate astea?
          - Ti-am spus ca nu imi scapa nimic in jur. Asta e blestemul meu pentru ca am ales sa merg pe un alt drum, pentru ca am ales sa raman in spate in timp ce toti ceilalti se imbulzeau spre nimic. Vad in ochii tai ca ai indoieli, dar in acelasi timp observ ca nimic nu te va opri sa cauti locul ala. Esti la fel ca toti ceilalti, dai la o parte ce poti avea pentru ceva ce nici macar nu esti sigur ca exista. Eu nu te pot opri sa le urmezi calea celorlati, insa pot spera ca atunci cand vei cauta agitat iesirea sa poti evada
linistit.
          - Daca stii ca nu ma vei influenta cu nimic din ceea ce spui, de ce sa mai incerci?
          - Pentru ca eu cred ca este datoria mea sa anunt ceea ce doar eu vad. Sper si cred ca voi reusi sa ajut pe cineva si imi este de ajuns daca am salvat un singur suflet din haosul asta. Nu uita, Dante, cand vei avea dovada ca totul e degeaba, fugi! Nu privi in urma, nu te gandi la ce crezi ca lasi in spate. Nimic nu este real...sper sa te convingi cat mai repede de asta, inainte ca padurea asta nenorocita sa se hraneascu cu tine.

          Avea oare dreptate? Era de urmat? De unde as fi putut sa stiu daca era sincera sau doar isi joaca rolul extraordinar de bine? Am plecat cu destule dubii, insa dupa cum am spus si mai devreme, drumul a pornit, iar in spate nu am de gand sa ma mai intorc. Adevarata sau nu, insula aia este singura mea sansa. Nu exista scapare de aici ci doar esec. Am ales sa ascult toate celalalte voci care incercau sa imi ofere un drum cat mai scurt spre centru, iar pe a ei sa o ignor, insa nu fara sa simt o ruptura in momentul in care decid sa reiau acel drum intunecat.