Click - 8

             Am plecat din Brunava astăzi.  Eram conștient că o să vină şi momentul acesta, însă nu atât de repede şi nu după o seară ca cea trecută. Nu am reuşit ore bune să trec peste amorţeala ce m-a cuprins de când m-am trezit, iar Ema m-a grăbit constant. M-a ajutat însă cu micul dejun fără de care nu aş fi fost în stare să fac nici măcar un pas, cu zâmbetul ei şi siguranţa de care dă dovadă.  După ce am terminat micul dejun am luat bagajele, am lăsat cheia sub bolovan unde ne tot arăta proprietarul când am ajuns prima oară, am privit pentru ultima oară locul acesta minunat şi am pornit la drum. Încă nu ne-am gândit încotro ne vom îndrepta, tot ce ştim este că pentru a călători către oricare alt oraş, într-o zi de duminică, înseamnă să baţi la picior aproximativ 6 kilometri. Duminica este respectată până la extrem de comunitatea de aici. Nici măcar femeia cu ceaiul nu era în grădină alături de copiii ei. Ne-am dorit să ne luăm rămas bun, dar am rămas un pic uimiţi de lipsa de viaţă pe care satul o afişa, apoi mi-a spus Ema că in ziua în care  s-a dus singură să se plimbe şi să cumpere câte ceva i s-a spus că duminica satul este mort, asta in cazul în care ar fi avut nevoie de orice…şi noi fix astăzi ne-am hotărât să plecăm. In fine, oricum am plecat la drum şi nu avem altă soluţie in afară de picioare aşa că putem să încercăm să ne bucurăm de peisaj măcar.  Alături de cea mai bună companie pe care puteam să o am în momentul acesta nu poate fi decât o plăcere. Ema reușește să facă ce foarte putini au reușit până acum. Mă ambiționează exact în momentele în care am cea mai mare nevoie, iar eu mă simt atât de prost pentru că am impresia de multe ori că nu mă ridic la nivelul pe care îl merită, dar asta e doar mintea mea obișnuită prea puțin cu  lucruri frumoase din partea altora. Nu pot să spun sigur dacă Ema e diferită, chiar dacă a demonstrat multe în ultimele zile, însă merită să sper că e așa. Mereu merită să speri la mai bine cu toate că de cele mai multe ori rămânem dezamăgiți…sigur momentul care va fi diferit va compensa eșecul celorlalte. Trebuie să o facă…

-          Şi? Ai de gând să îmi povestești şi mie ce ai visat aseară, Dante?

-          Încă nu sunt sigur. Îmi aduc aminte acum de câteva flash-uri dintr-o pădure. Nu știu unde eram şi ce căutam acolo, însă știu că mă simțeam răvășit ca şi cum mi-ar lipsi o mare bucată din mine…dar nu reușesc să îmi reamintesc detaliile. Şi nici nu cred că voi reuși să o fac. Oricum ar fi, nu îmi doresc neapărat să mi-l aduc aminte şi e doar un vis, nimic mai mult.

-          Niciodată nu este doar un vis. De fiecare dată subconștientul lucrează fără să ne dăm seama. El te-a dus in pădurea aia şi se pare că îți plăcea mult sau erai prea prins acolo. Oricum ar fi , sigur era ceva interesant pentru tine.

-          Nu tot timpul ce e interesant e şi bun, iar eu momentan nu vreau nimic mai mult decât să privesc în față. Știi şi tu cât de ușor mă pot împiedica de trecut.

-          Ok...las-o baltă. Ai dreptate până la urmă. Încă mai am anumite obiceiuri învățate de la ei, oamenii furnică, încă  mă mai trezesc considerând că trebuie să știu tot şi că altfel nu ne putem bucura de ce e în față, dar alături de tine învăț cât de mult e necesar sa mă dezvăț de unele reacții furate de la ei. Chiar așa, Dante, de ce îi urăști atât de mult?

-          Pe cine?

-          Pe oameni, despre ei vorbim.

-          Așa pare?

-          Nu știu, câteodată am impresia că ai vrea să rămâi singur pierdut prin lumea asta. Ai momente când pari deranjat şi de prezenţa mea, iar în alte momente ai lăsa tot doar pentru compania oricărui amărât.

-          Poate pentru că de fiecare dată când reușesc să mă apropii de cineva acesta din urma revine la obiceiurile celor de rând şi mă trezesc la realitate. Atunci cortina cade, iar ce e în spate nu mai impresionează pe nimeni, nici măcar naivitatea mea nu mai are nici o putere. Aici vine momentul acela de care vorbeai tu, când prefer doar gândurile mele. Plictisit de toate prostiile lor mă retrag în camera mea din care să privesc detașat fără să intervin. Apoi apare o noua persoană ce se crede demnă pentru a-mi capta atenția şi totul o ia de la capăt, exact ca într-un mare cerc vicios.

-          Şi eu din ce categorie fac parte?

-          Din a celor ce mi-au câștigat încrederea, dar depinde numai de tine dacă le cei copia comportamentul de acum înainte. Oamenii au prostul obicei de a încetini ritmul în momentul în care obțin ceea ce își doresc, fără să le pese că pentru a păstra ce au câștigat e nevoie de mai multa muncă. Din acest motiv ne răzgândim atât de des. Nu ni se mai pare normal şi corect să luptăm pentru ceva ce am cucerit deja.

-          Dar ce crezi Dante? E normal să luptăm pentru ceva anume? Nu e mai normal ca pur şi simplu să îl avem, fără să luptăm?

-          Ar fi perfect, nu? Sunt sigur că fiecare şi-ar dori să aibă totul la îndemână fără nici un pic de efort, din păcate, nu e totul roz aici. Omul nebun care insista că noi trăim în iad, pare pe zi ce trece mai demn de crezut. Aici nimic nu ți se oferă, tot timpul există fel şi fel de implicații, iar ca să închei, îți repet că nimic ce merită să ai nu vine ușor.

-          Da...nu ratezi nici un moment să îți folosești replica preferată, dar e doar o vorbă…şi sunt conștientă că în societatea asta trebuie să lupți până la moarte şi pentru o picătură de apă, dar eu cred că cel mai bine e să ne mulțumim cu ce avem şi să ne bucuram de ceea ce ni se oferă, fără a ne pierde timp prețios pentru a atrage obiecte şi situații de care să ne dăm seama că nu avem nevoie.

-          Cum ar fi mașina asta care a oprit si probabil ne va duce spre următorul drum. Nu avem nevoie de ea. Hai să nu ne urcăm.

-          Hai Ema…cu siguranță nu mă refeream la asta când vorbeam. Mașina este mijlocul care să ne ducă mai aproape de visul nostru de a vizita cât mai mult, iar eu momentan nu am de gând să merg atâția kilometrii prin pustietatea asta. Hai sa ne urcăm!

-          Glumeam Dante, nu vreau să ratez drumul asta decât daca m-ai căra în cârcă până la următorul oraș.

-          Nu o să te car, știi asta, nu?

-          Mă gândeam, dar ar fi fost amuzant. Hai să mergem că își pierde șoferul răbdarea cu noi.

            Am avut noroc sa prindem un microbuz într-o zi de duminică, pe aici. Foarte sigur mașina era în trecere şi a oprit la semnele disperate ce veneau de pe margine, de la noi. Am urcat încercând să îmi dau seama cum să mă înțeleg cu șoferul şi scoțând o hartă din rucsac îi arăt acestuia unde vreau să ajung. Cu un calm incredibil pentru un șofer de microbuz, îmi arată o locație un pic mai la stânga față de unde voiam să ajung, însă face un contur pe hartă al traseului său şi încântat să aflu că trecea pe unde doream să ne oprim, pornesc spre locurile din spate, libere si numai bune de relaxat. In legătură cu destinația, mă hotărâsem pentru ținutul Baldone. Am găsit pe un stâlp, într-una din zilele petrecute în Brunava, un anunț in letonă ce avea şi traducere în engleză care era în căutare de voluntari pentru niște ferme bio. Se asigura cazare, mâncare şi voie bună, răsplătind cu munca pentru diferite nevoi pe care le au. Am aflat şi că aceste anunțuri sunt des întâlnite în Letonia, unde se preferă ca omul în nevoie să fie ajutat măcar cu cele necesare pentru a trăi, asta atâta timp cât persoana în cauză își dă interesul şi oferă la rândul ei bunătate şi ajutor. E o unitate incredibilă între oamenii feriți de tentațiile orașului. Observ că aici majoritatea sunt mult mai conectați la realitate decât în zonele urbane, foarte conectați doar la nevoile de bază. M-am gândit că este un loc în care pot învăța destule şi unde pot testa cât mai mult viața de aici, să îmi dau seama de unde vine zâmbetul acela lipsit de griji pe care îl întâlnesc tot mai des în zona rurală a Letoniei.

-          Fericit acum? Poți sta liniștit până când ajungem în Baldone, nu mai ești nevoit să faci pic de efort…leneșule. Cum ţi-a venit ideea să mergem acolo?

-          Mi se pare o experiență pe care nu trebuie să o pierdem. În anunțul pe care l-am găsit în Brunava descria un pic şi familia celor pe care doresc să îi întâlnim. Un cuplu la patruzeci şi de ani şi doi copii. Imaginează-ți că doi oameni, destul de tineri, au ales să își petreacă viața aici, departe de gălăgia orașului. Trebuie neapărat să îi cunosc. Sunt sigur că pot afla multe lucruri de la ei. În plus zona e superbă. M-am interesat un pic şi am aflat că acum șaptezeci şi doi de ani acolo se dădeau lupte pentru libertate, putere, faimă şi siguranță. Merită să vedem istoria cu ochii noştrii. O regiune care peste ani s-a reinventat, păstrând în același timp un aer vechi şi impunător prin marile clădiri rămase în urmă. O să îți placă.

-          Sunt sigură, până acum avut parte doar de momente ţi merg pe mâna ta şi în continuare.

             Microbuzul se deplasa încet spre o noua destinație. Ema, în dreapta, cu căștile în urechi, a adormit în câteva minute după ce am urcat. Se tot dădea vitează că ar putea merge pe jos o eternitate, cred că încerca să pară amuzantă şi îi ieșea de minune. M-a binedispus de fiecare dată în ultimele zile. Nu știu cum a apărut şi ce a făcut-o să rămână în continuare, dar mă bucur. Drumul e lung şi cred că e omul potrivit, în acest moment, care să mă tragă de picioare când plutesc aiurea prin gânduri. Pare prima persoană care să înțeleagă exact ceea ce cer de la mine, de la viată, de la ea. Câteodată devine plictisitor să te lovești de pereții oamenilor, devine obositor să le povestești despre plăceri simple, iar ei să te privească ciudat ca şi cum le-ai explica poveşti science-fiction.  Cred că ne pierdem pe zi ce trece siguranța în noi şi suntem extrem de fricoși fată de tot ceea ce ne înconjoară. Ne cream fără să vrem o altă imagine, una pe care să o prezentam zilnic în faţa unei comisii de care nu prea ne pasă…dar vrem să fim acolo, pentru că toată lumea se duce în direcția aia şi e atât de greu să fii diferit….dar iar am căzut în gânduri pe care nu le doresc şi am promis să nu mai fac asta şi să alerg cât mai mult de ele.

             Drumul până în Baldone este destul de lung, iar eu nu am pic de stare, în ciuda oboselii acumulate cu o noapte in urmă când visul ală ciudat mă ținea în priză. Mă tot uit de jur împrejur să îmi capteze ceva atenția, să poată trece timpul mai repede şi ochii îmi cad repede pe rucsacul Emei, așezat la picioarele ei. A rămas întredeschis de când a luat căștile, iar aparatul de fotografiat stă să cadă. Tentația e mare. Ema mi-a spus clar sa mă uit la poze doar când proiectul ei este gata, însă nu mai am răbdare şi nici măcar nu va ști. Îl scot ușor din rucsac, îl aprind şi în fața mea încep să se deruleze instantanee din călătorie. Cu siguranță are talent. Pozele i-au ieșit perfect….cât de frumos a surprins peisajul din Brunava! Parcă exprimă toată emoția momentului în poză. Îmi aduc aminte cu plăcere de ultima călătorie cu trenul, chiar dacă habar nu am când a făcut poza asta şi, la fel,  de Vilnius, care avea un farmec aparte. Ha! Uite-i şi pe cei doi cartofori din trenul în care am cunoscut-o. Ema nu a pierdut timpul şi a fotografiat totul încă din primul moment, chiar şi poza asta cu mine şi Annie e incre…stai…ce!?....