Am plecat.
Am coborât fără să cer vreo o explicație. Nu aș fi fost in stare să ascult nici
un moment scuze de nimic sau nu eram pregătit să aflu un adevăr ascuns atât de
bine până acum. Pur şi simplu nu conta motivul pentru care Emma ar fi avut poze
cu mine şi Annie în aparat. Pare destul de dubios…atât de ciudat încât şi
încercarea de a explica situația ar fi o nouă realitate deformată de motive. Eu
m-aș fi enervat, iar ea ar fi scăzut şi mai mult în fața mea încercând să
îndulcească situația, sau mai rău…ar fi dat o posibilă mască la o parte, astfel
prinsă, m-ar fi îndemnat, fără nici o obiecție, să îmi văd de drum. Nu i-am dat
șansa asta şi am decis să continui drumul de unul singur ca şi cum nimic nu
s-ar fi întâmplat pentru că oricât de mult ar încerca gândurile să împingă săgeți
mai jos, nu mai îmi pasă.
Mă îndrept
spre Baldone cum voi putea. Toată nebunia asta cu poza nu a schimbat cu nimic
planul pe care îl aveam făcut şi de acum înainte mă voi ține strict de el indiferent
câte piedici vor apărea. Sunt sătul de toate care se întâmplă în jurul meu şi pe
care trebuie să le am în vedere. Poate toate lucrurile şi momentele ar trebui
să țină cont de mine. Așa ne-am înțelege mult mai bine…dar mi-am pierdut
încrederea că orice din jur ar avea puterea de a vedea clar peste nori de fum
din care acel orice, ar încerca, haotic, să scape. Fiecare poartă bătălii pe
care incearcă să le ducă la bun sfârşit, însă din ce în ce mai puţini pot găsi
momentele în care să privească deasupra norului pe care tot încearcă să îl
îndepărteze şi să pună un umăr pentru alte lupte. Ştiam că voi ajunge să mă afund din nou prin
negura minţii, însă nu pot să nu îmi arăt dezaprobarea faţă de cei care crezând
că un singur drum e cel bun, rămân blocaţi undeva la jumătatea aceluia pe care
ei cred că trebuie să avanseze. Sunt o infinitate de drumuri care ajung în
acelaşi punct. Depinde doar de noi pe care vrem să mergem. Să ne pierdem
minţile doar pentru că noi avem impresia că unul singur e pavat cu aur, e o prostie
pe care nu mai pot nici să mi-o imaginez.
Încet,
dar sigur, alunec din nou prin tot felul de idei. Nefiind nimeni care să îmi
distragă atenţia e destul de uşor să mă rup de tot ce e în jur şi să mă retrag
spre camera veche, plină de memorii, pe care o uitasem de ceva vreme. Aici mă
pot odihni pentru puţin timp ţinând cont că ultima oară cele ce trăiau aici nu
dădeau semne că ar fi acasă sau că ar mai fi fost de ceva timp pe acolo. Aşa că
mă aşez iar la măsută şi privesc în gol spre geam, dar ceva nu pare în regulă.
Caietul meu nu mai este aici, iar lumânarea este aprinsă. Probabil s-au
plictisit şi s-au întors unde ştiu sigur că pot sta singure, dar ceva nu se
leagă…nu e stilul lor să fie neglijente cu lucrurile de aici. Fantomele au fost
tot timpul atente să nu deranjeze locul ăsta…
-
Hei, Dante…ce mai faci? Nu te-am mai văzut de
ceva vreme.
-
Wow! Adevărat, dar nici eu nu mă așteptam să te
văd vreodată în locul asta. Cum ai ajuns aici?
-
Mi-ai oferit puterea să văd prin pereți ăștia şi
astfel am descoperit unde tot alergai plictisit de oameni. Apoi am văzut ce s-a
întâmplat cu Emma şi m-am gândit că te voi găsi aici încercând să îți umpli
capul cu toate amintirile pe care le ai exceptându-le pe cele cu Emma. Am vrut
să te văd. Ultima oară, când ne puteam vedea in lumea reală, nu a ieșit deloc
bine. Am crezut că pot încerca măcar să te ajut să treacă timpul mai repede cât
vrei să stai aici, să vorbim despre cum trebuia să evadăm amândoi, despre orele
pierdute prin noapte care au încetat să mai apară şi despre călătoria uitată către
casa părinteasca a bunicii din Castle Comb…să îmi imaginez măcar încă odată că
nu sunt lipită de ei, iar tu să mă liniștești spunând-mi că sunt doar niște
piedici. Am venit să îmi spui că sunt niște idioți şi apoi să îmi arăți stelele
spunându-mi că pe ele trebuie să le urmăm, nu pe aceia care sunt niște simpli
muritori la fel ca şi noi. Chiar, stelele…iți mai găsești timp să te oprești să
le privești, să le asculți şi să le ceri ajutorul?
-
Dacă îmi găsesc timp? În momentul în care nu voi
mai avea timp să le privesc voi considera că sunt într-o mare încurcătura. Nu voi
înceta niciodată să admir stelele, ele aduc o îmbunătățire, chiar şi magică,
unei realități ce merită cioplită cu
fiecare ocazie pentru a lua forma pe care ne-o imaginăm fiecare. Îmi place să
cred că atunci când totul în jur nu face decât să sufoce, putem respira prin
ele. O să spui din nou că sunt un visător şi că nu voi reuși astfel în lumea
lor, dar sper ca măcar acum să fii înțeles că nu vreau să trăiesc într-o lume a
lor, cu reguli ordonate de inși la cravată care nu o cunosc mai deloc. Îmi vei reproșa
încă o data ca așa nu voi reuși decât să mă chinui visând la ceva ce nu e
posibil, însă chinuiala e ceea ce mă face să găsesc soluții, altele decât cele
pe care le vor ei. Şi voi continua să le caut până în momentul în care nu voi
avea la ce să le folosesc, iar atunci mă voi retrage în cabana aia să privesc
pentru ultima oara stelele care mi-au ghidat drumul acolo. O să îmi spui şi că sunt
un ratat pentru că nu mă chinui să ating obiectivele impuse de ei…dar am învățat
să îmi pese cât mai puțin de alte păreri în afară de cele ale mele, poți să
arunci cu ce vrei.
-
Nu vreau să arunc cu nimic. Vreau doar să te
ascult cum îmi spui poveşti despre alte lumi. Poate nu voi ajunge la ele, poate
nu sunt în stare, dar cu siguranță îmi place să le visez. Vreau doar să adorm
aici amețită de liniște. E timpul să mă odihnesc. Ele au fost destul de stricte
cu mine în încercarea de a mă adopta. Am nevoie de o pauză.
-
Ele? Ar fi trebuit să îmi dau seama…
-
Hei! Nu mă învinovăți doar pe mine…tu ai decis
să mă arunci în brațele lor.
-
Iar tu…se pare că ai capitulat atât de ușor, dar
nimic din asta nu mai are rost acum. In plus…chiar sunt curios ce mai faci,
dacă ești bine.
-
Cred că da…în principiu. Probabil voi zâmbi şi
eu…cândva. Momentan încerc să deslușesc care sunt pașii următori. Știam de la
tine că aici pot scapă pentru ceva vreme de toată cicăleala lor. Vor să mă învețe
toate manevrele pe care le știu ele. Mă vor perfectă spunând că sunt urmașa
lor, dar eu nu cred că mai vreau să continui așa. Vreau să îmi îngrop ziua în discuții
şi știu că mă pot baza pe tine când vine vorba să ne pierdem timpul pălăvrăgind
despre tot şi nimic în același timp.
-
Da…nu cred că am prea multă răbdare acum. Ce
rost au discuțiile între oameni dacă în final rămân străini? Pentru ce să facem
schimb de păreri dacă oricum nu ne modelează în nici un fel? La sfârșit de zi
fiecare pleacă în câte o direcție diferită, iar toate cuvintele aruncate capătă
sensuri pe care ajungem să nu le mai înțelegem.
-
Am venit şi pentru că nu aş fi vrut să rămână
totul murdar. Nu a fost așa tot timpul, dar noi, in egoismul nostru, am reușit
să acoperim cu noroiul lor sclipirea pe care o căpătasem. Am venit pentru a sfârși
frumos. Mă gândeam că mă vei ajuta şi vom stinge împreună focul care s-a abătut
asupra podurilor din depărtare…altfel am rămâne izolați in lume diferite.
-
Dar suntem din lumi diferite. De ce am încerca
să le alăturăm şi să le stricam pe ambele? Îmi spuneai că nimic nu trebuie forțat.
Oricât de mult am dori s îl avem.
-
Pentru că ar trebui să trăiesc cu sentimentul de
vinovăție gândindu-mă că totul a rămas definitiv fără să îmi dau silința.
-
Iți spuneam acum ceva vreme că nimic nu e
definitiv şi aceeași părere o am şi acum. Nimic nu are sfârșit dacă nu iți dorești
asta. Trebuie doar să știi să insiști. De fapt trebuie să știi ce face zâmbetul
să apară căci despre asta vorbim până la urmă.
-
A trecut mult timp de când am zâmbit sincer.
Poate nici nu am făcut asta vreodată cu adevărat. Mereu am crezut că a zâmbi e
o pierdere de timp, mai ales când avem atâtea de făcut.
-
Ce avem de făcut? Ce crezi că e mai important decât
atât?
-
Nu știu. În ultimul timp totul pare lipsit de
sens. Pentru ce alergăm atât Dante? Știu că tu prefer să lași in urma griji şi
tot ce ar face o persoană nefericită, dar chiar şi tu alergi involuntar printre
ei.
-
Ţi-aş spune să găsești ce iți face sufletul să
tresare, ceva ce merită atenția ta şi să te arunci cu totul, dar știu că te-ai
plictisi de un singur lucru. Spuneai că îți schimbi ideile foarte des şi că nu
te-ai putea limita pe un singur plan. Ia o pauza, uita-te in jur, bucură-te de
ce ai în faţă şi lasă pentru un timp plictiseala să te cuprindă. Privește cerul
şi cufundă-te în natură, roboţii ăștia vor să te sufoce, iar tu, folosind încăpățânarea
ta, vrei să îți demonstrezi că îi poți depăși oricând. Te obosește concursul ăsta
mai mult decât iți dai seama. Am făcut si eu întreceri cu mine doar pentru a
demonstra lucruri până în momentul în care obosit de la atâtea dansuri false am
căutat mulțumirea pe feţele lor, iar atunci am realizat că nimic nu îi va încânta.
Lor nici măcar nu le pasă, astfel că am început să am grijă mai mult de mulțumirile
mele.
-
Am încercat să nu le dau atenție, dar e ceea ce
am învățat să fac. Nu o să fie atât de ușor să renunț la vechile
obiceiuri....SHHH!….le simt Dante. Mă cheamă la ele. Va trebui să plec acum
până nu se vor înfuria. Am un plan să scap de ele, dar până atunci nu trebuie
să bănuiască nimic. Am fugit…
…………………………………………………………………………………………………………
Aproape am ajuns în Baldone. Șoferul tirului care m-a
cules de pe drum îmi arată cu degetul pe hartă cam pe unde am ajuns. Mai aveam
aproximativ cincisprezece kilometri. Tipul din stânga mea a încercat să vorbească
cu mine la început, însă văzând că nu reușim să ne înțelegem a lăsat-o baltă şi
astfel am avut parte de un drum destul de ok. În schimb gândurile mi-au alunecat
din nou prea mult şi am ajuns în camera aia ciudată în care am găsit de data
aceasta alți ochi sticloși. Aş fi preferat să fiu singur acolo, însă nu pot să
spun că m-a deranjat compania. M-a făcut să mă gândesc un pic la tot ce e în
jur şi parcă a îndepărtat ura şi lipsa de dorința care domneau de ceva vreme, fără
nici un motiv, undeva în adânc. Până la
urmă…nimic nu e definitiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu