Imaginarium - part IV - 7

                 - Bună Huldra...am căzut din nou în capcană..așa-i? Nenorocitul ăsta de centru mă atrage de fiecare dată şi ca să îmi râdă în nas îmi prezintă cu încetinitorul toate amintirile furate până în acest moment. Înțeleg acum și sictirul unor prezențe de pe drum. Mi-au explicat de atâtea ori ce să fac, iar eu mințit de un spirit am mers pe acest drum prăfuit.

                 - O...dar erai atât de drăguț prima oarp. Era mai amuzant atunci. Îți aduci aminte că mă întrebai când te vei putea întoarce? Ha...când te vei întoarce...încă din prima zi ți-a plăcut să visezi. Odată intrat în horă nu o să mai faci parte de aici. Mai mult, dacă ești insistent ai șansa să rămâi blocat undeva la jumătate. Nu ai înțeles nici un moment asta crezând că ești deasupra acestui sistem mistic. Și mai presus de atât, nu ai reușit niciodată să stai departe de centrul ăsta. Ți-am spus că e locul meu de joacă și m-am plictisit să apari aici și să faci tu regulile. Mă mai distrez din când în când cu amărâții care se aventurează prin aceste locuri, dar cu tine nu mai e nici o bucurie. Într-un fel ciudat am devenit prieteni, iar eu urăsc prietenii, de fiecare dată se bagă în lucruri și strica tot. Înțelege Lep, Dante sau cine ești...nu te mai întoarce aici.

                 - Ai încercat vreodată să ieși de aici? ai atins măcar o singură dată oglinda spre care mă împingi de fiecare dată? Vorbești, dar fără să cunoști Huldra...îmi dai sfaturi despre ceva ce nu ai simțit. Mă scoate din sărite să observ mereu cât de încăpățânată ești in perimetrul tău plin de tot ce crezi că ai nevoie…poate asta mă atrage tot timpul aici. Și eu am observat câteva lucruri prima oară când te-am întâlnit. In naivitatea de atunci am observat cât de plictisită ești de tot ce te înconjoară, dar tu ai purtat armura fericirii si aroganței pe tot parcursul. Am observat cum vânezi tragicul doar pentru adrenalina pe care ți-o oferă momentul. Habar nu ai câtă adrenalină îți stă la îndemână afară. Vezi tu…și eu am fost atât de păcălit de filmele pe care le rulai pe pânza de păianjen. Cu toate că veneam dintr-un mediu pașnic am început să cred cu tărie că e necesar să sângerezi pentru a te simți în viață.

                 - Crezi ca vei reuși să minți maestrul? Îmi placi Dante, dar să-mi folosești tacticile e josnic, chiar şi pentru tine.

                 - Nu observi că nu fac nimic? Am încercat doar să te ajut, fiecare om merită îndrumat spre mai bine. Nu te oblig sa mergi pe calea pe care ți-o arăt eu. Mereu ți-am oferit o alternativă încercând sa te iau cu mine.

                 - Mereu ai presupus că cineva vrea să te urmeze, că drumul tău e cel corect, dar te-ai tot învârtit intru-un carusel blocat pe pilot automat.

                 - Poate, dar eu în toată agitația asta am ajuns să cunosc oameni si locuri...

                 - Pe care sa le schimbi in bine...nu? In binele tău, nu? Si cât ai reușit să schimbi? Eu nu observ urme decât la tine. De fiecare dată când treci pe aici sunt din ce în ce mai adânci, iar tu-mi râzi in față crezând că știi ce faci. Mereu pleci încrezător dar te întorci dezamăgit. Am crescut cu tine odată Dante...Cum crezi că îmi doresc să ies din confortul meu când văd prin ce cursă ești obligat să treci de fiecare dată. Îi trimit pe toți de aici să privească în oglindă, să vadă dacă totul merită. Și te-aș invita și pe tine, nu pentru prima oară, să o faci. De ce trebuie să îmi dai bătăi de cap de fiecare dată?

                 - De ce trebuie să mă refuzi din nou?

                 - Pentru că tu este acela care refuză liniștea, mereu vrei să vezi sau să faci ceva nou, nimic nu te mulțumește îndeajuns de mult oricât spui că asta visezi.

                 - Încă nu am găsit locul perfect Huldra, nici măcar dacă aş putea să mă mai întorc in pădure, nu cred că sunt în stare să rămân acolo. Încă nu am găsit de ce am nevoie, pentru că nu cred că am căutat destul. Nimic din ce am văzut aici nu mi s-a părut perfect, chiar dacă am fost impresionat de multe. Meritam altceva, Huldra. Ăsta e motivul pentru care vă învinovățesc. Preferați să rămâneți într-un singur loc de care vă leagă o magie care și-a pierdut puterile de mult. Sunteți îngrădiți doar în mintea voastră. Pădurea asta nu este totul.

                 - Asculta-mă, copil...

                 - Nu! Nu pot să te ascult. Nici măcar tu nu ai încredere în ce spui, iar tot ce văd eu în spatele cuvintelor tale sunt doar circuite, coduri si date false...aceleași bazaconii de care fug. Dacă au ajuns să îmi placă discuțiile cu tine să nu crezi, dragă Huldra, că voi crede liniile aruncate de tine pentru a-ţi atinge scopul.

                 - Ești prea sceptic şi neîncrezător.

                 - Iar tu ești prea naivă atunci când vine vorba să privești spre tine. Ești blocată aici, hrănindu-te cu vise din alte dimensiuni, dar sunt sigur că ți-am mai spus asta de fiecare dată când involuntar te vizitam. Tu nu reușești să gândești altfel, iar eu nu pot rupe cercul acestei călătorii, dar nici nu îți pot refuza întâlnirile.  În final, rămânem doi nebuni ce își țin morală, fiecare forțând ideea sa, ignorând-o pe cealaltă. Dă-mi oglinda...te rog, m-am săturat de ce se întâmplă, vreau să îmi încerc norocul din nou. Singurul eșec e atunci când te complaci cu totul fără a fi neapărat mulțumit de rezultat. Poate de data asta deciziile mă vor duce fix in cabană alături de oricine ar fi destul de nebun încât să mă urmeze. Cu rele sau bune, vă plac extraordinar de mult, dar mă enervează cât de mult doriți să vă îngropați in noaptea asta neagră. I-am promis soarelui că îl voi urma oriunde va merge, dar aici nu văd nici măcar o rază. Nu vreau să pierd soarele...înțelegi? El m-a învățat să zâmbesc și să ies din cușcă pentru a-l întâmpina. Vezi tu? soarele ne-a oferit întotdeauna totul şi voi ce faceți? Încercați să îl stingeți, iar dacă asta nu merge îl ascundeți pe unde nimeriți. Pentru ce? Doar pentru că voi credeți că vă simțiți liniștiți și lipsiți de griji fără atingerea lui. Nu pot să iau parte chiar dacă aș rămâne mai mult timp să îți admir ochii şi siguranța. Privește stelele în continuare şi numără pe cele ce obosite își aruncă ultima rază pentru ca noi să ne putem îndeplini vise sau măcar să sperăm la ele. Ia-le tu şi pe ale mele şi folosește-le cu înțelepciune şi încredere. Dacă mă voi întoarce promit să petrec mai mult cu tine aici in centru. Eu îți voi încălzi urechile cu sunetele omenirii, iar tu îmi vei spune povești din noapte in rime si ritm ciudat. Dă-mi oglinda. E timpul să plec. Rămâi cu bine şi ai grijă de ceilalți!

                Huldra întinse o oglindă prăfuită dintr-un cufăr pe care îl ascundea în spatele statuii şi se afundă ușor în pădure. Nu i-a plăcut niciodată să îl vadă pe Dante cum se chinuie pentru niște idealuri pe care nu le înțelege şi preferă să îl lase singur să răsucească cuțitul în aceeași rană rămasă nevindecată de când a plecat prima oară. Dante apucă oglinda de mânerele de lemn sculptate fin si deschide ochii adânc. La început reflexia este una normală. Întunericul pădurii, câteva stele mai curajoase si un amărât pierdut își făceau loc in cadrul oval, însă pe măsură ce secundele trec, forme ciudate își fac apariția. O rățușcă aurie şi un pic urâtă se cufunda in lacul din ochii lui Dante, făcând semne disperate să nu o las singură. Nu știe să înoate, însă şi-a dorit atât de mult să poată concura cu surorile ei mai mari, rațele sălbatice, care ar fura ochii oricărui vânător. Supărată că nimeni nu ii oferă atenția cuvenită se îndreaptă încet şi dezamăgită spre mal. De asemenea, un bursuc de culoare tot aurie dansează comic pe fruntea chipului din oglindă. Nu îi pasă că este observat si nici nu îl interesează că oile din jur îl arată cu degetul. Îi place să se simtă bine chiar dacă de multe ori exagerează. Iubește să fie in centrul atenției, dar obosește în final şi se retrage spre locul său liniștit. Oglinda nu rămâne monotonă deoarece în scurt timp apare un vultur ce privește atent si arogant. Nimeni nu îl înțelege. E pătimaș când își urmărește prada şi în același timp teribil de indiferent după ce curge prima picătură de sânge. Spre deosebire de bursuc, nu îi place să fie în mijlocul tuturor, însă iubește să îi privească tăcut pe fiecare în parte şi să își creeze lumea lui departe de toți. Nu zăbovește nici el prea mult. Se plictisește de prostiile celor din jur şi pleacă în căutarea altor zări pe care să le spioneze. Agățată de ureche, o maimuță își face numărul pe care l-a învățat la circ înainte să scape spre nicăieri. Ochii albaștrii trădau o tristețe pe care voia să o ascundă. A avut mult de suferit in locul anterior unde hotărâse să își trăiască viața. Flașnetarul pe care cu încredere a decis să îl urmeze a fugit cu toți banii lăsând săracul animal fără un acoperiș deasupra capului fix in sezonul ploios, distrugând astfel sănătatea şi încrederea sufletului voios. Maimuța își încheie numărul şi pleacă fără a cere nimic, indiferentă la orice soartă va avea de acum înainte. Din cealaltă ureche scoate capul un șoricel timid. Nu e sigur că vrea să iasă afară, însă nici înăuntru nu mai suportă. E singur de când prietenul lui a decis să plece pentru că se simțea inutil acolo. Primul încă simțea că nu a terminat tot ce avea de spus în acel loc, iar cel din urmă nu a suportat să îi mai stea alături in mediul ăsta. Lumini ciudate lovesc puternic sticla oglinzii. Flash-uri ce se contopesc cu imagini ale unor persoane pe care nu le cunosc țipând să îmi aduc aminte. Apoi se opresc. Un rinocer atipic, cu zâmbetul pe buze si  plin de energie, cercetează zona. Înțelege tot ce se întâmplă, însă prefera să țină totul pentru el. Face o plecăciune, apoi un scurt salut şi iese din peisaj. Luminile pornesc din nou să zguduie puternic imaginea, acompaniate acum şi de sunete asurzitoare. Țipete ale unor suflete disperate, râsete isterice neprovocate, tropote de copite şi bătăi de tobă puternice crapă oglinda. Dintr-o dată totul este negru. Dante poate simți locul însă nu îl poate vedea. Sunetele au rămas, dar totul s-a transformat într-un vid enorm. Sentimentul este copleșitor. Seamănă fix cu ce își imagina el despre moarte atunci când era doar un copil. Ar trebui sa fie extrem de plictisitor să îți petreci astfel restul vieții. In toată gălăgia din jur un sunet acoperă încet pe toate celelalte. La început neclar, acum Dante poate auzi exact...

                 - Dante! Dante…Trezește-te!! Te rog...

                 Dintr-o dată totul se luminează deranjând serios ochii încă obișnuiți cu negrul nopții. Primul lucru pe care îl poate observa sunt cei doi ochi albaștri, atât de calmi şi călduroși însă atât de speriați în acest moment. Părul blond ce se scurge peste umerii goi reflectă razele soarelui punând astfel serios ochii la încercare.

                 - Ema?

                 - Phew...Dante! De ce faci asta? Habar nu ai cât m-am speriat. Încerc să te trezesc de cinci minute. Dacă mai dormeai puțin plecam în sat după ajutor. Nu e posibil să dormi în halul ăsta...Ești un pericol pentru cei din jur. Ai fi fost în stare să pleci de aici cu ambulanța şi sa te trezești pe drum întrebând liniștit unde mergem.

                 - Ușor Ema...mă doare capul. Am impresia că am dormit zile bune şi încă nu mi-am revenit complet. Ce s-a întâmplat? De ce suntem in leagăn?

                 - Se pare că am adormit aseară aici, deși nu am nici o idee despre cum s-a întâmplat asta. Magia locului se pare că a aruncat totul în joc aseară. Hai să ne pregătim, a venit şi ziua în care să plecăm de aici. Mă gândesc că nu ai nici un plan despre o posibila destinație, nu?

                 - Exact! Acolo mergem.

                 - Ești amuzant când ești somnoros. Hai in casă, am pregătit micul dejun şi un ceai din ce a mai rămas aseară. Avem nevoie de forţe pentru a merge mai departe.