- Bună Dante!
- Ooo..nu. Visez din nou, așa-i?
- Cum ai fi vrut să ne întâlnim altfel?
- Nu cred că aș fi vrut să ne întâlnim deloc. Sunt intr-un loc destul de bun, unde memoriile nu îşi au locul. Ce cauți aici?
- Am vrut să te văd. Tu? ești surprins că discutam din nou?
- Da…nu…nu știu. Doar că nu mă așteptam să fii aici. Nu în momentul acesta.
- Dar știi că mereu sunt aici. Fac parte din tine deja…conștient sau nu.
- Mda…poate am şi eu blestemul meu, dar chiar şi așa m-am plictisit să mă învârt in cerc doar pentru că îmi place peisajul. Ce rost are?
- Pentru că trebuie să alergăm după vise, după ceea ce ne dorim.
- Şi tu crezi că îmi doresc să stau la taclale cu tine?
- Altfel de ce aş mai fi aici?
- Probabil că subconștientul e în căutare de momente fericite şi încearcă să scormonească prin amintiri, doar că am observat că ignoră în totalitate momentele mai puțin încântătoare, iar eu trebuie să filtrez dorințele astea oarbe. Trebuie să ne luam destinul în propriile mâini şi să îl direcționăm corect.
- Tu crezi că au fost momente aiurea cât timp te uitai in ochii mei?
- Nu înțelege greşit. Am apreciat fiecare moment în care eram pierdut în abisul lor, dar asta pentru că eram ocupat doar cu imaginea ta ce se perinda prin faţa ochilor mei. Problemele începeau să apară când plecai de lângă mine. Atunci puteam gândi limpede şi puteam merge mai departe de ochii aceia. Vezi tu? Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care ascund adevăratele trăiri, adevăratele intenții şi nici alergătorii puşi în genunchi care strigă după ajutor doar pentru a putea trece in faţă.
- Poate că ei fac asta fără intenție, poate că vor doar să urmărească propriile vise.
- Glumești? Fiecare suntem responsabil de alegerile făcute, de cuvintele aruncate, de acțiunile noastre. Nu visele le urmăresc ei, ci interesul. La fel ai făcut şi tu lăsând în urmă o dâră de cutii stricate. Nu vreau să ajung in camera lor pentru că sunt sigur că nu mă voi descurca să ies de acolo. M-am uitat pe geam spre ele de prea multe ori şi am fost tras înapoi de fiecare dată de oameni încă neatinşi de noroi. Se vor plictisi şi ei intr-un final de insistenţa mea şi mă vor lasă să fiu absorbit de aurul ce se afla înăuntru, dar știi că aurul nu e pentru mine, nu-mi plac lucrurile care sclipesc prea mult…la fel ma voi plictisi şi eu să te trag de fiecare dată cu dezmierdări atunci când lumea lor te acaparează.
- Dar eu nu te-am obligat nici un moment să faci asta. Nici măcar acum. Nu suntem în visul meu Dante.
- Nu, ai dreptate, nu m-ai obligat cu nimic. M-ai tras aici cu imaginea pe care o porți în faţa mea, cu imaginea pe care o afișezi chiar şi după ce ne-am dezbrăcat de unele secrete. O imagine plină de necunoscut.
- Asta sunt Dante.
- Știu. Am renunțat să mai judec oamenii. Poți fi exact cum iți dorești, doar că eu nu mai vreau să accept oamenii care folosesc scuza asta. Tu ești tu, dar asta nu înseamnă că eu trebuie să te accept. Pe tine, sau pe oamenii care mă transforma ușor in piatră. Nu vreau să învăț cum să îmi bat joc. Aproape că am pierdut oameni pentru simplul fapt că mă obișnuisem cu anumite acțiuni.
- Şi tu mă acuzi pe mine de toate astea?
- Nu. Mă acuz pe mine. E clar că eu sunt vinovatul din moment ce eu sunt cel care a acceptat conștient toate acestea. Eu sunt vinovat pentru că sunt naiv şi pentru că am ignorat propriile principii, crezând că tot ceea ce faci tu e trecător. Ei bine, nu e deloc trecător. Nu te vei schimba niciodată, iar eu am pierdut prea mult timp ignorând realitatea, ignorând momentele cu Ema, ignorand tot ce ar putea sa ma faca fericit. Nu, nu ești tu vinovată, tu doar te-ai comportat normal, la fel cum şi eu am făcut-o . Nu știu dacă am greşit sau nu, dar nu-mi pare rău, pentru că ţi-am arătat exact cum sunt, pentru că nu am mințit cu nimic, pentru că am fost natural şi pentru că te-am tratat exact cum mi-ar fi plăcut să fiu tratat şi eu la rândul meu. În final, primim ceea ce oferim, chiar dacă mai târziu decât ne-am dori.
- Ești un prost şi începi să mă enervezi. Sunt aici să te văd, nu să îmi îndrugi continuu filozofii pe gât.
- Nu…ai venit aici pentru că te simți singură…şi da, sunt un prost, dar asta pentru că m-am uitat din nou in acei ochi goi şi pentru că în loc să merg înainte am ales să îmi întorc privirea spre o persoană care nu îmi oferă nimic mai mult decât o poate face oricare companie simplă.
- Ești un nesimțit…
“Știu că nu îți place atunci când sunt sincer, pentru că sa fiu sincer cu tine înseamnă să fiu un nenorocit, dar vezi tu, nimic nu mă împiedică să-ţi spun ceea ce cred, nici măcar ochii tăi strâmbi în care m-am pierdut de atâtea ori. Dacă o să îmi pară rău, îmi asum asta. Nu, nu ești o persoana rea, iți spun din nou, doar ai fost crescută în mediul acesta bolnav, doar că nu vrei să mergi mai departe. Ești o persoană care a acceptat ideile lor şi le pune excelent în valoare, la fel cum şi eu am început să o fac, lucru de care nu sunt deloc mândru. E greu să joci fără reguli proprii. În felul acesta totul devine haotic şi ne pierdem prin mulțime. Nu mai suntem unici cu nimic dacă le copiem mișcările, dacă nu venim cu propriile schimbări pentru un mediu sufocat de egoism şi idealuri false. Nu te învinovățesc pentru că trăim in lumea asta, ar fi absurd. Doar că sunt sigur că putem lucra să facem mediul acesta un pic mai bun decât ce am întâlnit pana acum...e datoria noastră. Altfel de ce ne-am mai plânge că suntem tratați ca niște nimicuri. De ce să ne gândim că merităm mai mult dacă oferim un rahat. De ce să așteptam la sinceritate când peste tot aruncăm cu falsuri. Nu vreau să fiu așa, dar e deja din ce în ce mai greu să lupți împotriva curentului şi mă întristează să regăsesc în mine acțiuni împrumutate conștient de la tine. Mă gândesc că vom regreta ulterior, dar degeaba ne pare rău pentru modul în care acționam, degeaba ne simțit vinovați dacă pe viitor acționăm la fel. Asta arată doar cât de puțin învățăm din greșeli. Ţi-am văzut ideile…chiar le-am urmărit pentru ceva vreme, dar nu mă regăsesc în ele, doar ajung să regret şi mai mult că le studiez cu atâta de insistenţă. Noi știm bine că trăim o singura dată, cel puțin că individ unic, așa că de ce să ne ocupăm timpul cu oameni şi acțiuni false? De ce să ne chinuim să arătam altora ceea ce vor, uitând ceea ce vrem noi? După atât de multe dezamăgiri e ciudat să văd că sunt încă afectat de manevrele oamenilor…de ei…de tine. Dar poate asta înseamnă că sunt uman. Poate e un lucru bun că încă simt şi nu mă complac să fiu înconjurat de acțiuni lase. Poate toată aceasta cursă printre jaloane triste îmi va aduce linia de final pe care o caut cu atâta ardoare. Asta se poate întâmpla peste ceva timp…niciodată…sau chiar acum alături de Ema….”
Trezit după încă un moment de buimacie, mă regăsesc în brațele Emei care nu dă semne că şi-ar dori să plece undeva, însă în depărtare câteva raze de soare insistă să strice peisajul feeric din jur. Instant, gândul îmi zboară la Mark şi la toată treaba pe care o avem de făcut. Sper că nu şi-a dat seama că suntem încă plecați, altfel mâine va fi o zi în care o să îmi scoată ochii că am preferat să stau până târziu în loc să mă odihnesc, chiar dacă voi face o treaba bună sau nu. Încerc să o trezesc pe Ema care îmi răspunde cu jumătate de gură şi cu un aer somnambul să o mai las să lenevească câteva minute. Nu aş putea să îi refuz asta, dar nici cu Mark nu e de joacă, așa că o iau in brațe şi mă îndrept spre casă în paşi greoi. Nu sunt cel mai puternic om din lume, dar faptul că o țin pe ea în brațe îmi oferă mai multă energie decât ar face-o orice, așa că drumul până acasă nu este o problemă. Ajuns la camera ei intru şi o las ușor în pat. Ea mormăie ceva, trage pătura pe care i-am oferit-o şi se reîntoarce în vise. Eu mă duc la rândul meu în camera unde încerc să dorm dus. Mi-au ajuns visele pentru seara aceasta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu