Chill Bumps - 13

             Bum! Bum! Bum!....Ahh…dimineața e încântătoare aici, Mark se pare că are un obicei în a ne trezi în sunete superbe.

-          Trezește-te! Nu o să fac asta în fiecare zi. Dacă nu ești gata în scurt timp, vei pierde micul dejun gătit special pentru ziua de azi de Hannah şi crede-mă că nu vrei să faci asta.

-          Imediat!

              Hmmm…şi eu sper să nu devină o obișnuință trezitul acesta. Cred că o pot face şi singur dacă mă abțin să amân alarma.  Mă pregătesc repede şi ies pe ușă pentru a le arăta celor de aici că mă obișnuiesc pe zi ce trece mai mult. Mark era prea încrezător că vom pleca foarte repede şi țin să ii demonstrez că greșește.  Cât despre Ema, sunt foarte curios şi nerăbdător să văd ce are de gând. După momentul din roată, de aseară, nu am mai discutat nimic despre asta cu ea. Am avut parte de timp prețios alături de famiîla de aici şi nici eu nu am insistat. M-am mulțumit pentru moment cu strângerea de mână din cabină. Sunt foarte curios ce va avea de gând şi o caut cu privirea de îndată ce ies din camera. Dintr-o dată, aromele care au ajuns la nasul meu mă conduc robotic spre bucătăria de jos. Dacă ce a gătit Hannah e bun măcar pe jumătate pe cum miroase, o declar cel mai bun bucătar. Copiii așteptau nerăbdători, cu ochii pe farfuria unde se afla desertul, clătitele cu gem. Aici o găsesc şi pe Ema, trezită un pic mai devreme, ajuta în aranjarea mesei. Avea acel surâs cuminte pe care îl poartă de fiecare dată când este liniștită, ceea ce mă face să cred că încă mai pot spera să rămână aici…cel puțin cât mai mult.

-          Ia loc Dante, aproape că uitam de tine dacă nu ne amintea Ema, trebuie să înveți să te trezești mai devreme.

-          Îți promit că în următoarele zile voi bate eu la ușa ta.

-          Nu promite ce nu poți face, răspunde Mark cu o voce neîncrezătoare.

-          Hei, trebuie să te porți mai frumos Mark, îi spun şi eu amuzat, până la urmă sunt singurul tău ajutor şi nu știu cum ai reuși să faci tot de unul singur.

-          Au fost dați când a trebuit să fac şi mai mult așa că nu te baza pe asta. Hai să mâncăm, fetele ne vor strânge de gât dacă au muncit degeaba.

             Micul dejun ar fi trebuit să ne trezească şi să ne ofere puterea necesară pentru câteva ore. În schimb, tot ce îmi doream era să revin în cameră pentru încă o porție de somn, însă nu aveam cum. I-am făcut o promisiune lui Mark şi nu vreau să renunț, doar că astăzi sunt un pic pierdut între propriile gânduri şi imaginea Emei, pe care exista posibilitatea să o pierd de tot. Mark observă asta şi în timp ce ne îndreptam spre treabă îmi spune cu un surâs special:

-          O placi, așa-i? Se vede în felul în care ai început să o privești. Hai să terminam treaba, timp în care ne vom gândi cum să o cucerești.

              Hmmm…Să o cuceresc? E amuzant să îl vad pe acesta cum își face idei pentru mine fără să știe de micul secret al meu şi al Emei, dar în esența el avea dreptate. Simțeam pentru prima oară că vreau să o cuceresc. Până acum ochii ei albaștrii îmi aduceau doar liniște în fața unor momente, dar niciodată nu m-au făcut să tresar în felul în care o fac acum.

               Ziua a trecut repede în ciuda celor multe activități din fermă. Emei ii place să fie misterioasă, iar eu nu sufăr incertitudinea. Dacă stau să mă gândesc, nu reușesc să îmi aduc aminte decât când ne intersectam prin curte. Ema păstrează același aer indiferent față de mine, în schimb poartă zâmbetul pe care îl avea şi când ne-am văzut pentru prima oară în tren. Un zâmbet sincer, de copil, alăturat unor ochi mari, albaștrii. Astăzi, societatea de afară a dispărut cu tot cu minciunile ei…cu tot cu imaginea încețoșată şi înfricoșătoare pe care o purtam în spinare, a lui Annie.

                 După ore întregi de tras în fermă, seara se lasă ușor peste zonă. Îl ajut pe Mark să strângem utilajele, ne ducem repede pentru a ne răcori cu un duş şi apoi ieșim pentru obișnuita seară la măsuța din spate, alături de ceva pahare de vin. Chiriașul dă repede pe gât doua pahare şi voia bună începe să își facă apariția în sufletul şi pe faţa acestuia. Începe şi ne descoasă pe fiecare în parte despre ce ne-a făcut să venim aici, despre cine suntem noi şi tot felul de întrebări interesante legate de viaţă.

-          Hei, voi ce credeți despre moarte? Întrebă Mark cu o atitudine serioasă. De fapt despre viaţa de apoi? Mereu mă contrazic pe tema asta cu Hannah. Ea spune că viaţa de apoi e o răsplata pentru ceea ce facem aici, merge într-un fel pe direcția bibliei, însă mie mi se pare că e prea visătoare. Eu cred că pur şi simplu dispărem, astfel că trebuie să ne bucurăm de fiecare moment aici, fie el unul bun sau rău.

-          Cum să dispărem? Sar şi eu că ars pentru o astfel de idee. Nu pot să cred că gândești așa Mark. Şi atunci ce rost ar avea totul?

-          Rostul de a ne aprinde cât mai mult, până la apogeu, iar apoi să coborâm ușor spre apusul nostru, încheind un ciclu minunat.

-          De unde să o luam de la capăt. Nu?

-          Hmmm…şi tu ești unul din cei care cred în reîncarnare? Spune Ema un pic dezamăgită.

-          Da, mi se pare cea mai plauzibilă teorie.

-          Reîncarnare din om în om său din om în orice vietate şi invers? Mă întreabă şi Ema curioasă.

-          Cred că din orice în orice. Mă gândesc că viată pe care o trăim sub orice fel ne ajută sau ne împiedică să avem o viaţă următoare şi mai frumoasă.  Trebuie să trăim cât mai corect cu noi şi astfel vom putea evolua. Astfel ne putem găsi ușor, menirea.

-          Şi după ce ne găsim menirea de se întâmplă Dante? Intervine Mark din nou.

-          Atunci cred că vom trece la următorul nivel.

-          Care este?

-          Habar nu am. Poate o luăm de la capăt şi poate ne blocăm pe menirea noastră, încercând să ajutăm pe alții să o atingă.

-          Pentru ce?

-          Ești obositor Mark, spune Hannah calm. Nu avem de unde să știm răspunsul unor întrebări de genul acesta.

-          E ok Hannah, încerc să ii răspund exact cum cred eu. Îmi place discuția. Așa Mark, nu știu pentru ce. Asta o știe puterea care ne-a creat.

-          Ha…asta e problema Dante că nu exista nici o putere nicăieri. Suntem decât noi şi mediul înconjurător. Şi trebuie să facem ca minune pe care o trăim să merite. Asta e menirea noastră. Să ne bucuram de viaţă şi atât.

-          Da. Cred că într-un fel său altul asta spun şi eu doar că în alt mod.

-          În fine, ia vino puțin să mă ajuți cu ceva.

             Mă uit curios spre Mark şi mă ridic după el. Oare ce idee trăsnită i-a venit? Fetele se uită şi ele ciudat una la cealaltă, dând din umeri. Apoi Ema întoarce privirea spre mine ca şi cum m-ar bănui de ceva. Toata seara a aruncat priviri sărite spre direcția mea, dar fără să dea vreun semn, iar eu am tot încercat să intru în vorba cu ea, dar nu am avut deloc ocazia prin nenumăratele cuvinte şi discuții pe care Mark le arunca spre noi, mânat de energia paharelor de vin, așa că va trebui să insist când mă voi întoarce acolo. Până atunci trebuie să îl ajut pe Mark, care m-a tras undeva după colţ.

-          Hai spune, cu ce pot să te ajut?

-          Cu ceva ouă Dante, să vorbim că între bărbați. Ce faci?

-          Încerc să te urmăresc, dar mă pierzi. Desper ce vorbești?

-          Despre Ema, nărodule! Credeai că nu o să observe nimeni?

-          Ahhh…? Deja începeam să mă gândesc cum să mai ascund totul de Mark, dar de unde şi-ar fi dat seama.

-          V-ați aruncat priviri toată seara, până şi cei mici chicoteau când vă vedeau, dar tu ce faci? O lași pur şi simplu să adoarmă în speranța că vei mișca ceva. Vorbește cu ea, trage-o deoparte. Ea nu o să vina la tine. Ema e foarte mândră din câte văd, așa că e nevoie să insiști un pic.

-          Hmmm. Răsuflu ușurat văzând că nu știe despre mine şi Ema. Nu e chiar așa, Mark, în plus nu pot să îmi declar iubirea eternă faţă de ea cu toată lumea prin jur.

-          Iubirea eternă?

-          Glumeam, Mark. Uite, iți promit că voi vorbi cu ea la momentul oportun.

-          Ei bine, uite că acest moment a venit. Am o idee!

-          O doamne…

-          Mă voi preface că îmi e un pic rău de la paharele de vin, lucru de care nu sunt departe, şi voi chema pe Hannah să mă dădăcească, la fel şi pe copii. Iar tu vei avea tot timpul din lume.

-          Nu! Toată lumea se va speria şi va veni după tine în casă, iar eu voi părea un cinic care vrea să stea la băut vin când unuia îi e rău. Pe bune, Mark, cât te-ai gândit la asta?

-          Hmmm. Așa cum o prezinți tu, nu mai pare o idee prea bună. Bravo! ai stricat şi șansa asta. Tu ţii morțiș să o scapi.

-          Nu, îți mulțumesc pentru grijă, îmi pari amuzant, dar ţi-am promis că voi vorbi cu ea. O voi face. Ai răbdare.

-          Bine Dante, hai să ne întoarcem. Să te văd.

             Aveam de gând să vorbesc cu Ema, serios, dar nu la modul la care credea Mark. Apreciez dorința lui de a mă vedea fericit, dar nu e cazul…cred…la naiba! Are dreptate, dormeam pe mine încercând să găsesc scuze pentru o oarecare teamă. Următorul moment în care voi fi singur cu ea, chiar şi pentru o secundă va trebui să acționez.

              Întorși la masă observ cum Hannah se ridică de pe bancă.

-          Hai Mark să mergem în casă, spune cu o voce obosită. Haideți copii! E târziu şi trebuie să ne adunam forțele. Ei mai pot să rămâne, sunt tineri şi se recuperează mai repede.

-          Dar şi noi suntem tineri, chiar mai tineri decât ei, mami. Şi noi vrem să mai stăm, spuse John revoltat.

-          Hai John, tu ești prea tânăr, încă nu ai voie atât de târziu afară.

            John se întoarce un pic îmbufnat şi porni agale spre casă. Îl urmă îndeaproape şi sora lui, iar apoi Mark şi Hannah, cea din urmă trecând pe lângă mine cu un zâmbet ștrengăresc şi făcând cu ochiul. Familia asta e nebună. Insistă să vorbesc cu Ema de parcă am fi cu toții copii mici şi încercăm să ne împingem unii spre ceilalți. Ema a rămas singură la masă şi cred că şi dacă nu aş vrea tot nu pot să nu vorbesc cu ea. Ar fi penibil pentru toți.

-          Hei Ema, se pare că suntem obligați să purtăm discuția asta?

-          Te simți obligat să faci asta?

-          Nu, nu! Nu mă înțelege greșit, doar mă amuzam pe faptul că familia de aici face tot posibilul să ne cupleze.

-          Da, sunt doar drăguți.

-          De ce mă eviți în continuare Ema?

-          Nu te evit, doar m-am gândit şi eu. Mi-ai plăcut aseară, dar trebuie să fiu şi eu atentă, ai puțină încredere de recâștigat, însă nu mă grăbesc nicăieri, ai timp să o faci.

-          Adică nu mai pleci?

-          Voi rămâne aici cât va fi cazul Dante, cât voi fi fericită. Mi-ar face plăcere ca momentele frumoase să fie cât mai multe şi cât mai dese, însă chiar şi dacă nu va fi așa voi încercă să mă bucur de fiecare moment.

-          Mă bucur să aud asta. Uite primul moment. Hai să urcăm dealul din față şi să ne rătăcim prin liniștea şi lumina lunii.

-          Sună frumos, așteaptă să îmi iau aparatul şi vom merge. Sper să nu le deranjez somnul celor din casă.

-          Somnul? Probabil se uita pe geam acum. Fugi..

             După câteva minute de urcat, am ajuns în vârful unei coline, pe o poiană înconjurată de câțiva meri, iar spre cer se creea o zonă rotundă prin care puteau vedea cerul. Ema, încântată de ceea ce vede începe să pozeze totul în jur, luminând zona continuu. Dacă ar vedea cineva s-ar mai creea încă o poveste despre extratereștrii. După ce mă prinde şi pe mine cu câteva feţe strâmbe reușesc să o opresc şi să ne așezăm în mijlocul poienei, unul în brațele celuilalt. Ema îndreaptă șiret aparatul spre mine, zâmbește şi ne face o poza.

-          Hai Ema, selfie? Şi tu?

-          Termină Dante, ne-a prins pe toți, degeaba încerci să comentezi. E practic, simplu şi amuzant. Așa că taci din gura şi uite câte stele sunt şi azi pe cer, până nu mai fac încă un selfie.

-          Nu, nu e nevoie. Lumina stelelor, chiar şi a lunii pline din seara asta este mult mai drăguță decât fulgerul aparatului tău. Le prefer pe ele, alături de tine.

             Era ciudat să simt din nou trupul Emei lângă al meu, părea diferit faţă de alte momente. Inima pompa mult mai repede fără să dea semne de oprire, iar o senzație de împlinire mă cuprinde. Peisajul face totul să pară magic şi încă nu îmi dau seama cât de norocos sunt să mă aflu în acest moment aici lipsit de orice grijă. Ceaţa ce se întinde în depărtare contribuie şi ea la aerul misterios din jur. Amândoi ne cufundăm în tăcere, fără nevoie de cuvinte, şi ne bucurăm de atmosferă.

             După câteva zeci de minute, încerc să vorbesc cu Ema, însă observ că aceasta a adormit. Nici eu nu mai am prea mult, dar nu vreau să o trezesc, când voi simți că adorm mă voi ridică şi ne vom îndrepta spre casă, dar până atunci prefer să prelungesc mai mult momentul, începând să mă confesez știind că nu mă poate auzi.

             

              …Nu m-am gândit că voi putea recupera momente pierdute de mult timp, sub alte forme. Sentimente pe care nu credeam că le voi mai întâlni își găsesc locul înapoi acolo unde sunt atrase atât de mult. Prin simplitatea ta faci totul în jur să pară simplu. Nu e nevoie să am grija la ce fac sau să îmi umplu capul cu o mie de scenarii, chiar dacă am făcut asta deja. A fost doar o teamă de a mea şi nimic mai mult. Lumea vorbeste des despre simplitate si iubire...ei spun ca e tot ce ai nevoie pentru a fi fericit, insa prea putini se conformeaza. Spunem sus si tare ca nu avem nevoie de mai mult, insa ne blocam in actiuni complicate in urmarirea visurilor pe care nu stim de ce le avem. E un sentiment unic să te țin în brațe şi să simt că sunt completat de asta, mai mult, să știu că nu ai de gând să pleci e mai liniștitor decât orice. Nu-mi doresc nimic mai mult decât să știu că acesta nu e ultimul moment. Acum odihnește-te dragă Ema. Eu nu vreau să plec de aici….