Basme - 10

               Zilele acestea au fost haotice. Pe lângă toată treaba pe care o aveam la ziar şi care începea să devină un pic monotonă din lipsa unor subiecte noi şi interesante, a fost din nou amețit de gânduri din trecut legate de presupuşii frați de cruce. La fel că toți cei ce pășesc în lumea celor mari şi el are la rândul lui o melancolie legată de o copilărie poate prea fericită pentru ceea ce avea să urmeze. Mă împăcasem de mult cu gândul că voi vedea prietenii din copilărie din ce în ce mai rar sau poate chiar deloc, dar starea gri din ultimul timp mă trăgea din nou de mânecă. Am rămas dezamăgit de tot ceea ce încă văd în jur. Ema nu poate îndepărta toți oamenii falși ce bântuie peste tot, nu poate face situațiile ridicole să dispară şi nici poate să mă scape de toate problemele care acum ani buni nu existau. Mi-e dor de John şi îmi pare rău de cum a trebuit să se încheie o prietenie de o viață cu Jack…cu Ava. Oamenii de acum sunt diferiți, fiecare în parte câte un mic detectiv, judecător şi executor, liberi profesioniști, pregătiți să lucreze fără oprire în slujba celor care nu au nevoie de asta, într-o lume în care nu există nici o regula adevărată. Dealul din spatele casei din copilărie arăta mult mai bine decât harta asta ocupată până peste cap de jucători, care mai de care alergând pentru rang dar uitând total de viața reală. Nimic nu are sens…. Mintea se încăpățânează să se gândească la marea aventură a copilăriei, îşi dorește să evadeze în lumea aia şi mă imploră să nu o mai stresez cu toate cererile zilei de azi, vrea să se piardă privind acolo alături de comoara ei.

             Astăzi a fost la fel, o zi întunecată, plină de analize ciudate şi memorii vechi, întrerupte uneori de momente alături de Ema, care încerca din răsputeri să îl ţină pe Dante acolo.

-          O să scapi vreodată de ele, Dante?

-          De ce?

-          De momentele astea. Acum ești extraordinar de fericit, apoi brusc iți aduci aminte de câte ceva şi cazi acolo într-o umbră din care cu greu te readuc lângă mine.

-          Nu cred. Nu la cum știu că îmi place să privesc în urmă…poate e blestemul meu.

-          Lasă blestemele Dante. Hai în pat şi sărută-mă…lasă pentru ceva timp mintea să zboare unde vrea ea, sunt sigură că şi ea se va opri din ce face şi ne va privi. Nu trebuie să stai cu ochii pe trecut, acolo nu mai ai nici o putere.

-          La naiba! Știi bine că nu pot refuza oferta ta.

-          Asta era ideea.

           Fără să stau prea mult pe gânduri accept provocarea şi sar în pat lângă Ema. Pielea ei fină dă ușor la o parte din mintea mea lumea pierdută pe acolo. În același timp, pereții de ciment ai locuinței din Praga se transformă din pereți în scânduri obișnuite cabanelor. Închid ochii şi îi redeschid, iar totul revine la normal. Ema mă săruta scurt, apoi se oprește, fixează ochii ei blânzi în direcția alor mei şi zâmbește. Pentru o secundă mă simt liniștit complet, apoi ochii ei albaștrii se colorează într-un căprui simplu, zâmbetul prinde un contur ștrengăresc şi apoi ambele revin la normal. Mi se pare că visez, însă nu e momentul să mă gândesc acum la asta. Mâna mea o caută pe cea a Emei pentru un ajutor care pare să nu conteze la nimic. Mă îndrept să o sărut din nou, iar totul dispare. Ema, patul, locuința, toate au dispărut. Am rămas într-un întuneric infinit, unde disting doar un bâzâit ciudat şi o lumină verde ce licăre continuu. Un ecran se aprinde în față, iar totul începe să prindă contur într-un amalgam de maxim 160 de caractere.

-          Hei, ce mai faci?

-          Mai nimic Ava, un pic surprins de mesajul tău, tu?

-          Sunt la nunta unei prietene, încerc să mă relaxez un pic?

-          Nunta unei prietene? Nu e cam devreme?

-          Habar nu am. Ea pare fericită, iar asta e tot ce contează. Eu nu știu dacă aș fi avut curajul să fac asta la douăzeci de ani.

-          Hmmm. Nu te-ar păcăli cineva așa ușor. Ce te face să îmi scrii după aproape 6 luni, Ava?

-          Nu știu….poate momentul. Aici e timpul pentru dansul mirilor, iar aceștia sunt superbi, totul pare de basm. Mă gândeam că ție ţi-ar fi plăcut.

-          Ce melodie dansează?

-          Can’t take my eyes off you. Ţi-am spus că ţi-ar fi plăcut.

-          Clar. Îmi aduce aminte de filmul pe care l-am văzut împreună cu tipul care a murit. Cânta frumos.

-          Şi dansa la fel de bine.

-          Da…Tu? Ai de gând să dansezi în seara asta?

-          Un pic. O să mă amestec probabil la câteva hore pe lângă bătrâneii ăștia, apoi vreun crai de aici poate mă va invita şi pe mine la dans.

-          Vreun crai? Carl ce așteaptă?...sau stai…Carl nu e. Altfel nu mi-ai fi trimis mesaje.

-          Nu, nu e. Am venit singură.

-          Probleme în paradis?

-          Poți să spui şi așa. De fapt sunt probleme în paradisul meu. El nu are nici o vină.

-          În fine…nu vreau să vorbesc despre el. Aș pierde timp prețios pentru un lăutar.

-          Hei, nu mai fi invidios…mereu te-am disprețuit în starea asta.

-          Scuza-mă Ava, dar nu pot să ascund asta, știi cât de puțin cred că te merita, iar de ferit nu am de gând să o fac…mai ales faţă de tine. Știi cât de mult îl uram de înainte.

-          Știu…

-          Așa că hai să trecem peste. Spune-mi, cum ţi se pare acolo? Tu te-ai vedea în postura miresei?

-          Ha ha…nu cred. E o treabă mult prea importantă, iar tu știi cât de împiedicată sunt. Nu aş putea ţine pasul.

-          Hmmm…trebuie doar să ai ajutorul necesar. Mirele te va ajuta să faci faţă cu brio.

-          Probabil…dar tu? Tu te-ai gândit cum va fi nunta ta? Vei avea nuntă?

-          Cred că da…undeva departe. În nici un caz nu mă gândesc să o fac înainte de treizeci de ani. O să aibă loc vara la munte, la o cabană mică dintre văi.

-          Frumos!

-          Da, ceva simplu, dar cu multa esență, alături de familie şi cei apropiați. O să avem o sală elegantă unde să dansăm melodiile noastre.

-          Atât?

-          Nu. Seara voi rămâne singur cu mireasa la o masă de lemn şi vom privi stelele. Va trebui să le promitem şi lor că nu ne vom pierde undeva departe.

-          Nu va fi frig?

-          Nu, pentru că eu şi mireasa vom avea câteva pături groase pe noi…știi cât de friguros sunt. Dar tu? O să fii acolo?

-          La nunta ta? Mă vei invita?

-          În genunchi?

-          Ha ha…Ce ai de gând?

-          Acum am de gând să aștept. Invitația a fost făcută deja. Ai uitat?

-          Ahhh. Da…m-ai luat pe nepregătite.

-          Abia aștept să dansăm.

-          Știi să dansezi? Mă uimești!

-          Cred că mă voi descurca dacă o să te am alături.

-          Vom fi doi împiedicați.

-          Nu-i nimic. Ne vom ghida unul pe celălalt şi o să fie bine. Vom alege sigur melodia perfectă.  Trebuie doar să ne ocupăm de coregrafie.

-          Putem încerca până atunci mai multe. Ne vom închide singuri sub stele si nimeni nu va ști dacă greşim sau nu. Vom fi doar noi doi acolo unde sunt doar zâmbete.

-          Sigur. Te voi aștepta oricând ai nevoie.

-          Off…cum poți fi atât de înțelegător chiar şi în momentele astea?

-          E simplu Ava, doar lângă tine simt că zâmbesc fără să mă forțez cu nimic, dar tu știai asta…ţi-am mai spus-o de multe ori…niciodată nu m-ai crezut.

-          Ba te-am crezut, dar nu mi-as fi imaginat niciodată că ai mai putea să te gândești la mine după câte au fost între noi.

-          Tu cum o faci? Vezi? Nu scapi așa ușor de amintirea unor momente care te-au marcat într-un fel sau altul.

-          Da. Poate ai dreptate. Acum sunt bulversată total. Te las, fetele întreabă de mine şi m-am pitit destul. Să nu uiți de visul nostru..

-          Nici tu să nu o faci…

          Dante putea să o vadă. Între piloni de lemn, scrijelind cuvinte pe o coală de hârtie, rotunjind forme cu penița aurie. Zâmbea şi privea din când în când spre mulțimea care, după părerea ei, știa să danseze. Aranjează subtil rochia astfel încât să nu calce pe ea şi se îndreaptă hotărâtă spre ringul de dans. Crede că poate, de fapt știe că poate să facă asta…nu e nimic greu să te miști așa….dar lipsește ceva, lipsește zâmbetul…toți zâmbesc şi par atât de naturali, iar ea nu poate schița nimic. Lipsește magia. O putem ignora cât vrem şi putem crede oricât de mult că nu avem nevoie de ea. Suntem oameni raționali şi nu credem în prostii de genul acesta, dar fără magie momentele nu au nici o putere. Dacă în adânc nu se simte nimic, puține lucruri au importanţă cu adevărat. Ava scăpase din vedere magia. A crezut, la fel ca majoritatea, tot timpul că nu are nevoie de ea, însă acum îi şimțea lipsa. Fără să îşi dea seama magia dispăruse odată cu Dante, nici nu simţise nici un moment că de atata amar de vreme nu a mai privit cerul, şi nu a mai înşirat dorințe banale către aștrii dispăruți acum sute de ani. Nu mai vedea nici o fericire în a sta pitită sub o plapumă subțire într-o noapte friguroasă de toamnă târzie. A văzut atât de mult cimentul încât nu mai crede că e ceva după el şi asta o întristează ușor. Totul devine prea serios, iar basmele povestite de Dante în șoaptă au dispărut şi ele. Acum a rămas un sunet slab al unui casetofon ce repeta la nesfârşit aceeași caseta, plăcută la început, însă plictisitoare pe parcurs. Poate nici măcar nu merităm magia. Se plictisește şi obosește să o tot împingem când nu avem chef şi să se întoarcă forțat şi fără sens atunci când cerem asta. Poate o să plece fără să întoarcă privirea spre muritori nerecunoscători….poate o să dispară de tot…