Enough - 11

                  M-am trezit cu ochii in același calendar. Ziua de unsprezece încă nu fusese bifată. Afară încă nu este întuneric, iar ceasul arată ora șapte. Mă chinui să mă dezmeticesc şi pornesc să cunosc oamenii şi obiceiurile casei. Ies din cameră încercând să dau de cineva şi coborând ușor scările spre camera de jos, observ de pe geam  că toți sunt strânși în foișorul din spatele casei, cei doi părinți pe bancă cu faţa spre geam, iar cei doi energici în stânga şi dreapta unei tipe blonde. Ea este probabil celălalt voluntar. Perfect! Şi eu care mă gândeam că voi avea parte de ajutor pe măsură când am auzit că nu sunt singur, însă ea pare atât de firavă. În fine, să nu judec înainte. Mă simt un pic rușinat că va trebui, practic, să fac cunoștință cu toți, deoarece mai devreme când am ajuns eram destul de aiurit încât să văd altceva în faţa ochilor decât patul, dar trebuie să trec peste asta şi să îmi încep experiența de aici. Dau repede cu mâna prin păr ca impuls şi ies pe ușă.  După doi pași trecuți peste prag Mark şi Hannah mă observa uitând-se curios la mine. În acel moment şi ceilalți trei care stăteau cu spatele se întorc, iar în acel moment observ în detaliu şi cealaltă persoană ce îmi este vecină de mansardă.  Ochii ei verzi mă opresc pentru câteva momente pe loc. Era Ema. Încerc repede să îmi revin din uimire pentru a nu părea un idiot în faţa gazdelor şi mă îndrept spre masă, mai mult robotic, mirat de toată coincidenţa şi oarecum nervos, fără a uita de incidentul încă neexplicat cu poza. Nu aveam de gând să vorbesc nici un cuvânt cu ea, însă din rușine faţă de cei care ne găzduiau, am decis să nu provoc nici o scenă.

-          Hei Dante! Te-ai trezit. Hai la masă cu noi, trebuie să o cunoști şi pe Ema.

                      Nici nu știam cum să reacționez în momentul acela. Mă uitam țintuit spre Ema, gândind dacă mai e nevoie să fac o cunoștința falsă, sau să le spun celor de acolo că o cunosc. Habar nu aveam.  Toate gândurile astea venite în decurs de câteva zeci de secunde blocau orice posibilitate de a face totul comod.

-          Bună Ema, eu sunt Dante. Am spus fără a gândi vreun pic ce va urma să fac. Am creat din instinct o minciună doar pentru că surprinderea era prea mare, iar eu încă nu găseam cuvintele potrivite pentru momentul acela. Probabil, în oricare altă împrejurare, aş fi aruncat cu cuvinte şi aş fi ars orice șansă pentru o discuție normală, dar acum am ales să fac cunoștință cu ea.

-          Bună Dante, eu sunt Ema. Încântată! Ce te aduce prin locurile astea? Ema întreabă sarcastică, iar buimăceala mea continuă, în joc intrând şi ea, rânjind subtil in colţul gurii, cât să îi apară gropiţa.

-          Ummmm. Am pornit într-o călătorie în care îmi doresc să cunosc oameni. Până acum nu am avut prea mult noroc, îi răspund, imitând sarcasmul. După cum vad, sunt sigur că o să fie interesant aici. Mark, cu ce vă ocupați? Cu ce vă ajutam noi?

-          Ușor, Dante, o să ai destul timp să muncești, nu te grăbi. Astăzi ne putem cunoaște mai bine. Uite un pahar de vin, se face seară şi ne place ca serile să fie ale noastre. Vezi tu, Dante, aici mereu este mult de muncă, însă şi eu şi Hannah credem că trebuie să existe un echilibru între sacrificiu şi timpul pe care ni-l oferim nouă. Nu poți fi fericit muncind tot timpul, la fel cum nu poți fi împlinit fiind tot timpul cu capul în nori.

                     Îi mulțumesc şi mă așez în capul mesei cât să nu deranjez pe nimeni. Seara a decurs exact cum îmi imaginam, mai puțin partea cu Ema. Mark ne-a povestit despre cum au ajuns ei aici din Anglia şi cum au dezvoltat o plăcere enormă pentru a fi independenţi de societate. Au aici două sere în care cultivă legume de tot felul. Undeva la câteva sute de metri de casă țin animalele. Vaci pentru lapte, orătănii pentru ouă şi carne şi câțiva porci. Amețit de paharele de vin şi entuziasmat de noi ajutoare, ne repetă continuu cât de mândru este el de ceea ce a reușit. Are o familie încântătoare şi nevoie de nimeni. Ne mulțumește că am venit să punem umărul la visul lui, dar e sigur că poate reuși şi singur, dovadă fiind momentele în care nimeni nu le trece pragul şi este nevoit să facă singuri totul. În tot acest timp cât Mark povestea, jocul lui Dante şi Ema a continuat sub priviri pe care le înțelegeau decât ei doi. Era un pic prea târziu să le explice lui Mark şi Hannah că de fapt ei se cunosc de ceva timp şi vor fi obligați să poarte asta cât timp vor sta aici. Hannah a părut tăcuta. O fire veselă, la locul ei şi foarte calculată. Ascultă cu plăcere toate cuvintele pe care le rostea Mark. E de admirat că după doisprezece ani de căsnicie încă e atât încântată să își asculte soțul, amețit de alcool. Am încercat să caut loialitatea asta şi la alți oameni, dar par prea ocupați să fie loiali doar pentru propriile persoane. Cei doi copii, Jenny şi John au alergat în toată curtea până au obosit, iar apoi s-au așezat din nou la locurile lor din stânga şi dreapta Emei. Se pare că o îndrăgesc mult deși nu înțeleg cum i-a cucerit într-o singura zi. Jenny are opt ani, ochii căprui şi părul roșcat pe care l-a moștenit de la tatăl ei. John, deși are doar zece ani, pare mult mai matur. Este foarte grijuliu cu cele două femei din familie, lucru pe care l-a învățat  de la tatăl lui care are un mare respect pentru sexul frumos. Dacă nu m-am gândit niciodată până acum la ce aş dori de la o familie a mea, acum cei de aici îmi arată cum se poate trăi în armonie. Orele au trecut imediat şi după ce cei mici care au fost duși în pat de către mama lor, a venit rândul şi lui Mark să intre în casă. Ne-a încredințat damigeana pe jumătate goală şi ne-a lăsat să rămânem afară cât dorim noi, dar cu recomandarea să nu mai stăm nici noi prea mult pentru că mâine toată lejeritatea se va termina şi vom intra în pâine. Ușa de la casă se aude cum se închide în urma lui Mark, moment în care măștile purtate de Ema şi Dante până în acel moment pot fi lăsate jos.

-          Ce cauți aici Ema?

-          Şi eu mă bucur să te revăd Dante. Cum a fost drumul până aici? Nu crezi că ai uitat pe cineva pe drum?

-          Să uit? Nici gând. Din contră, nu am uitat nimic. Doar că am preferat să merg singur înainte, fără să fiu nevoit să merg lângă cineva care nu merită.

-          Dante, ai luat-o razna de tot. Pana când ai plecat nu am meritat? De ce te-ai mai chinuit să pari că mă placi până în momentul acela? Ce rost ar avea să faci oamenii să creadă că îi placi dacă nu dai doi bani pe ei?

-          Dar chiar te-am plăcut Ema. Doar că nu sufăr să fiu mințit. Oamenii ascund mult prea multe lucruri, sunt sătul, iar eu am pretenția ca oamenii importanți pentru mine, cărora eu le ofer amabilitate să se poarte la fel şi ei.

-          Despre ce vorbești Dante? Ce minciuni ai în cap? Încep să cred că petreci prea mult timp în camera aia ciudată de care îmi tot vorbești.

-          Mai degrabă petrec mult timp în jurul vostru. Spune-mi Ema…ce caută o poză cu mine şi cu Annie în aparatul tău?

-          Deci despre asta era…ai văzut poza. Şi de ce ai plecat Dante? Ai fi putut să discuți cu mine.

-          Nu aveam ce să discut, Ema. Din moment ce nu mi-ai spus nimic despre asta, era clar că nu vrei să discuți mai mult. Mai ales că știai cum sunt şi cum îmi doresc să fie şi oamenii de lângă mine…mai ales ca știai cât de greu am încredere în cineva şi cât de mult aveam în tine.

-          Încredere? Hai Dante…nu mai exagera. De când te-am cunoscut te-ai ferit continuu. Ce încredere ai avut în mine? Ai rămas blocat acolo în trecut şi oricât de mult am încercat să te scot, tu te-ai agățat de orice pentru a rămâne în spate. Ai folosit o grămadă de motive pentru a te scuza. Observ că am făcut o mare greșeală venind aici. Am vrut să văd ce te-a făcut să pleci. Știam că ești egoist şi că nu o să renunți la planul tău chiar dacă întâmpini piedici, așa că am luat adresa pe care ai lăsat-o, din câte se pare, involuntar pe banchetă şi am venit după tine. Acum nu văd nici un motiv pentru care aş fi făcut-o. Ești doar un alt mare fricos. Unul din cei pe care îi urăști pentru că rămân agățați de fel şi fel de lucruri de nimic. Poza pentru care tu ai plecat de lângă mine a fost făcută din admirație pentru cum erați voi atunci. Ţi-am spus că fac un proiect cu locuri şi momente, iar voi ați fost cel mai frumos lucru pe care îl văzusem până atunci. Ne-am nimerit în vagoane alăturate în trenul din Belarus. Nu am vrut să iți arăt poza pentru că nu ai fi înțeles, iar ceea ce se întâmplă acum e dovada că am crezut corect.

                     
                      Ema avea dreptate, dar nu puteam în nici un fel recunoaște.  În plus, cu toate că ceea ce îmi spunea despre faza cu poza părea perfect omenesc, nu puteam crede. Poate am văzut prea multe sau poate doar am întâlnit oamenii nepotriviți, dar de mult prea puţine ori am fost plăcut surprins.

-          Nu mai vreau să aud nimic Ema. Totul pare atât de frumos şi normal când e explicat, totul are sens atunci când aduci argumente, însă noi nu luam decizii după argumente. Noi suntem pripiți în funcție de impulsurile pe care le primim. M-am plictisit să tot ascult şi să cred.

-          Iar eu m-am plictisit să trag de tine. Am crezut inițial că e ceva normal, că trebuie să iți ofer timp, că totul e de înțeles. Am crezut că vei face tot posibilul să lași în spate ce a fost şi să vezi drumul din faţă alături de mine, dar nu ai făcut nimic. Te-ai mulțumit cu momente sporadice în care mimai fericirea cu gândul la lucruri stricate şi apuse. Mi-a ajuns să accept să fie bine doar când vrei tu. Să râdem când vrei tu să razi şi să ne închidem în camere când ai chef să visezi. Eu nu mai vreau să visez…eu vreau să trăiesc, iar dacă tu nu ești în stare să treci peste probleme tale, nici măcar ajutat, atunci poate e vremea să ne luam rămas bun. Totul are o limită chiar şi înțelegerea, chiar şi răbdarea.

-          Poate ar fi mai bine Ema, singur nu mă pot minți şi nici nu trebuie să trec cuvintele nimănui prin filtre.

-          Ești un idiot! Pentru că ai întâlnit tu oameni de nimic asta nu înseamnă ca toți sunt la fel. Îți place să faci comparații între toți, dar uiți cât de unici suntem fiecare în parte. Cred că am avut destulă răbdare să îți arăt şi cine sunt.

-          Da…am văzut în aparatul tău cine ești şi cât de mult mă pot încrede în tine.

-          De ce nu vrei să înțelegi că aş fi părut o ciudată dacă îți pomeneam de poză? De ce iți place să creezi toată drama asta?

-          Pentru că dacă te-aş crede şi aş trece cu vederea  totul fără să îmi pun întrebări, așa cum mi-ar plăcea să fac, aş sfârși la fel ca până acum. Știu că fiecare suntem unici în felul nostru însă deznodământul a fost asemănător până acum. Toți au schimbat sensul de pe poteca pe autostrada prin manevre bruște şi de neînțeles. Nu vreau să înțeleg pentru că am făcut-o mereu şi nu m-a dus nicăieri în afară de camera aia nenorocită, iar eu nu vreau să le mai alimentez armata. Poți să mă judeci cât vrei, să spui că sunt un fricos şi că nu vreau să mai risc, dar pur şi simplu mi-a ajuns să vă mai cred.

-          Ești un fraier şi e momentul să renunț să încerc să merg alături de tine. Poți rămâne singur în camera alături de ceea ce te face nefericit…eu m-am chinuit destul…Voi mai rămâne două zile aici cât să îmi fac ieşirea. Le voi explica frumos celor de aici că am probleme şi că nu mai pot rămâne. Nu vreau să creez o stare ciudată, așa că îmi voi vedea de drum, iar tu te poți bucura de aventura ta în singurătate. E tot ce meriți.

                    Ema s-a ridicat brusc şi a plecat spre cameră. E prima oara când o văd nervoasă. Nu credeam că ar putea exista şi altceva dincolo de zâmbetul acela ștrengăresc. Mă simțeam prost pentru toată cearta şi ca de obicei au apărut imediat şi micile regrete. Știam că am obiceiul să îndepărtez oamenii dragi cu cuvinte urâte, dar faptul că am făcut asta cu Ema nu mi-a plăcut. Nu e încântător să o văd supărată. Poate toată povestea cu poza nu e chiar cum am crezut, altfel de ce i-ar mai pasă? Mă simt vinovat şi de faptul că nu i-am oferit șansa să discutăm serios despre tot. Știu că mereu greșesc atunci când las oamenii să aducă motive pentru lucruri urâte, însă tot ce a făcut Ema până acum a fost să mă susțină şi să îmi ţină capul la suprafață în momentele în care simțeam că mă sufoc, iar acum am reușit să o îndepărtez doar pentru că alții nu au fost în stare să fie oameni, la fel cum nici eu nu am mai putut să fiu, împrumutând mișcările lor slinoase…