Stai - 12

               În ușă se aud zgomote puternice. Trezit dintr-o dată, rămân câteva secunde buimăcit în pat.

-          Dante! Trezeşte-te! Trebuie să începem ziua. Vocea hotarâtă a lui Mark rasuna în toată clădirea. Haideţi că avem treabă…v-am spus să adormiţi devreme.

                Să adormim devreme? Oare cât de devreme ar fi vrut? Am adormit la câteva zeci minute după el. Nu cred că asta e problema. Acum mă gândesc dacă nu a fost o decizie prea vitează să încerc o astfel de provocare. Nu mi-a plăcut niciodată trezitul de dimineață şi în nici un caz muncile câmpului…dar poate îmi era dor, sau nu știu.

                Noaptea a fost una liniștită, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. De data asta nu am ajuns nici în camera aia şi nici nu am avut insomnii. Ciudat pentru că nu am auzit nici o voce şi nu sunt cuprins de nici o emoție. Oboseala adunată în ultimele zilele şi-a făcut efectul mai bine ca un somnifer. Am ridicat capul de pe pernă din aceeaşi poziție în care am adormit şi în sfârşit pot bifa ziua de unsprezece din calendar. O nouă zi, una care pare grea după tonul vocii lui Mark. Apuc repede rucsacul, scot perechea urâtă de teneși şi mă avânt spre uşă fără să mă mai gândesc la altceva, mânat de entuziasmul chiriașului.

-          Nu o să terminam nicidecum astăzi. Spuse Mark un pic apăsăt. Avem prea multe de făcut.

-          Nu-i nimic, încercăm să facem cât de mult putem.

-          Sunt încântat de entuziasmul tău, Dante, dar mai întâi să vedem ce poți face.   

              Pe lângă emoțiile mele de nou-venit, Mark părea foarte sigur pe el. Ochii nu se concentrau prea mult pe vreun punct anume. Semn că era țintuit pe ce știa cel mai mult. Calcula totul dinainte, cunoștea ce are de făcut şi care îi sunt piedicile. Nu-i de mirare că a reuşit în lupta împotriva curentului.

-          Unul mai leneș ca celălalt! Tuna Mark în timp ce păzea mișcările din camera Emei.

              Înăuntru, Ema, buimacă şi ea, încerca să îşi ţină promisiunea făcută cu o seara înainte, de a se trezi fără probleme, dar la fel ca Dante, are de reflectat dacă nu cumva a decis prost venind aici. Mark nu pare deloc glumeț când vine vorba de muncă.

               Ajunși cu toțîi jos, Mark începe şi ne face instructajul. Un dirijor ce își împrăștie comenzile către executanți. Jenny şi John vor aduce împreună apa de la puţ în timp ce Ema şi Hannah vor sădi, curăţa şi cocoloși legumele din sere. Eu şi Mark va trebui să ducem munca grea, cea pe care o uram din tot sufletul atunci când eram mic, adunarea fânului, spartul lemnelor şi tot ce ar mai putea face un bărbat într-o astfel de zonă. Mereu am crezut că e o muncă ce nu se va termina niciodată…dar acum nu îmi mai permit mofturile copilăriei. Ziua trece imediat, fără să am timp să arunc prea multe priviri către Ema, care la rândul ei încerca pe cât de mult posibil să mă evite. Toate astea, până la ora prânzului, când profitând de o pauză, am mers către locul unde se odihnea.

-          Hei Ema….cat ai de gând să mă eviți? Ai ferit toata dimineața privirea…

-          Şi o să o fac în continuare Dante, avem destulă treabă…mai mult, va trebui să le spun şi celor de aici că vreau să plec…la nici o săptămâna de când am ajuns…nu cred că o să le pice prea bine, mai ales când nu le voi putea oferi nici un motiv. Deci da, Dante…am de gând să te evit cât mai mult. Nu am chef să înfrunt şi mofturile tale…

-          Tot nu ai renunțat la gândul de plecat?

-          Nu! Am stat prea mult timp lângă tine fără să îmi oferi respect. Ai impresia că voi rămâne aici orice ai face şi sincer m-am cam săturat să crezi că voi merge alături de tine în orice direcție….şi chiar am vrut să fac asta…dar aroganţa şi egoismul, cele de care vorbeai cu atâta dispreț, s-au lipit perfect de tine.  Promisiunile nu au nici o putere în lumea ta şi călătoria asta pare din ce în ce mai plăcută fără să mă chinui să te trezesc.

-          Îmi pare….

-          Hei! Ați terminat cu pălăvrageala? Se aude vocea lui Mark din depărtare.

-          Hmmmm…trebuie să plec. Nu e de joacă cu micul Mussolini…sper să te răzgândești.

                      Ema a continuat ziua în ritmul asta, refuzând chiar şi paharele de apă pe care le umpleam tuturor, doar să ajung la ea. Am înțeles că poate a îndurat până acum şi poate am fost un idiot uneori, dar hai să vorbim!…mă omoară să știu că nu pot face nimic în situațîile de genul aceta.

                    Pe lângă sesiunile de spart lemne de la prânz şi cele de aranjat hambarele, am tot încercat să sparg zidul pe care Ema l-a construit subit, însă fiecare efort era zadarnic, iar ziua trece fără să fiu conștient de asta.  Nici măcar nu știu cât mai este ceasul.

-          Hai Dante, cred că am terminat pe ziua de azi. Spune Mark, liniștit pentru prima dată astăzi. Știu că a fost obositor astăzi, dar vreau să știți ca nu e ușor…vă veţi obișnui. M-am gândit să vă fac o mică surpriză în seara asta.

-          Surpriză? La ce te-ai gândit? Sper că nu o nouă rundă de muncă…Asta nu e surpriză Mark, nu e de glumit cu așa ceva.

-          Haha…Serios? Atât de mult te-ai speriat?

-          Hai lasă asta, spun puțin rușinat. Spune despre ce vorbești!

-          Bine. Uite ce e. În seara asta începe un fel de carnaval. Vor fi câteva  caruseluri, mese unde putem încerca berea şi produse tradiționale şi sper că şi multe lume. Anul trecut au strâns destui. M-am gândit să mergem toți acolo. Ţi-am spus că serile sunt ale noastre.

-          Sună interesant. Mergem să ne pregătim?

-          Da, hai…cred că fetele sunt aproape gata. I-am spus soției şi nu cred că s-a putut abține să împrăștie vestea.

              Mark avea dreptate, Hannah le-a spus deja tuturor şi era un haos total în casă. Cei mici încântați de seara pe care o au în faţă, alături de mama lor care încerca să îi aranjeze pe fiecare în parte, iar Ema, pe care o văd pentru prima oară cu un surâs pe buze, se amuza privind-i pe cei mici. Cele doua femei arătau superb, nu în stilul acela luxos, nu avea nevoie de asta. Rochiile lor cuminți completau seara de basm ce urma să o petrecem în zona asta condusă în mare parte de natură. Le semăn celor mici la cât sunt de încântat şi eu, doar că imediat observ privirea Emei ce se intersectează cu a mea şi brusc îşi schimbă surâsul de mai devreme cu o privire seacă ce trece prin mine.

          După aproape jumătate de ora, timp în care fetele, ironic, au avut de așteptat după noi, am pornit spre locul unde se ţine carnavalul. Cei mici cu măști pe fata, deghizați pentru a nu fi observați de spiritele nopții, după cum chiar ei povesteau, îmi aduceau aminte de cât de fericiți pot fi oamenii daca ar putea să își păstreze inocenţa, dar asta nu e un gând pe care să îl dezbat acum. Mark, Hannah, mergeau la braț în faţa noastră, obișnuiți deja cu priveliștea de aici, fără să mă fie nevoiți să fie uimiți de fiecare lucru, așa cum făcea Ema pe care eu o bănuiam că recurge la asta şi pentru a mă evita, acel obiectiv enervant pe care se pare că îl ia prea în serios.

-          Hai Ema, nu te mai purta așa. Spun, încercând să mă apropii încet de ea, rămânând singuri un pic în spate. Încearcă să te bucuri un pic de moment, chiar daca nu mă suporți.

-          Asta crezi? Că nu te suport? Sunt doar dezamăgita Dante, dezamăgită şi plictisită, asta e tot. Am renunțat să mai am așteptări.

-          Dar de ce trebuie să ai așteptări? De ce să nu ne bucuram cât suntem aici?

-          Pentru că nu ai vrea să se oprească bucuria asta, poate deveni dependentă şi cu toate că știm dinainte că se va întâmpla, niciodată nu încetează să mă afecteze la fel de mult. Noi doi nu suntem chiar așa de diferiți, doar că motivele sunt altele. Te rog, Dante…nu e momentul acum, hai să ne bucuram de ce mai putem.

-          Dar Ema…

              Ema mărește pasul şi îi prinde din urma pe cei doi copii reușind din nou să mă evite elegant. E destul de supărată pe mine, dar nu am făcut decât să fug de ceea ce îmi părea atât de cunoscut, nu am făcut decât să am grijă de mine, să fiu egoist, să nu îi dau nici o șansă şi să fug cât mai departe de ea….Offf…acum gândite la rând parcă nu par atât de în regulă. Drumul de acum înainte a constat în a privi lumea din jur şi fericirea lor, chiar şi cea trasă de păr a Emei alături de cei mici, şi a reflecta la ceea ce pot face în continuare cu Ema. Nu cred că aş suporta să știu că a plecat din cauza incompenţei mele de a nu mai compara fiecare moment. Indiferenţa pe care o simțeam coborând din microbuz de lângă Ema s-a transformat în vină care mă macină continuu. Trebuia să fac ceva, dar toate eforturile se lovesc refuzurile Emei, care îmi oferă acum atât de multe șanse să îi explic precum i-am oferit şi eu…se mai spune că nu exista karma.

              Ajunși în zona carnavalului, imaginea liniștită pe care am întâlnit-o până acum, se transformă întra-una magică. Luminițele din jur se contopeau perfect cu stelele ce îşi făceau apăraţia pe cer. În faţă multe tarabe şi mese la care chefuiau oamenii de aici, în rest, câteva jocuri mecanice pe care mi le aduc aminte din copilărie, câteva mici caruseluri şi marea atracție, roata care domnea peste toată imaginea, fiind cel mai mare lucru din jur.

-          Heei! Strigă John, uite cât de mare e roata aia! Hai să mergem acolo.

-          Ușor John, îl liniști părintele lui. Nu vei putea să te bucuri de ea, cei de vârsta voastră nu au voie să se urce în ea.

-          Off…abia aștept să mă fac mare!

-          Ai grijă de iți dorești, intervin şi eu contrariat de afirmația micuțului. Nu o să iți mai placă atât de mult cu riduri şi somnoros tot timpul.

-          Heei, dar nu vreau atât de bătrân, doar un pic mai mare. La fel ca tine.

-          Hehe..

-          Chiar Dante, zise Hannah. Haideți să mergem noi, să ne bucurăm un pic d beneficiile adulților. Ne suim pe rând. Eu cu Mark mai întâi, în timp ce voi rămâneți cu cei mici şi apoi facem schimb.

-          Da…Haide! Exclamă Mark şi fără să ne dam seama suntem traşi de entuziasmul lor în locul unde trona marea roată.

              Mark şi Hannah nu au stat pe gânduri şi au suit în băncuțele ce trebuia să îi amețească şi să îi înfioreze pentru câteva minute. O tură, două, trei…o mică oprire pentru fiecare în parte sus, apoi a patra rotire şi urmează ultima oprire pentru fiecare. Cei doi coboară încântați şi ne fac semne să le luăm locul. Puteam observa că Ema nu e prea încântată, dar îi plăcea şi ei să joace rolul ăsta în faţa celor doi, așa ca purta actul în continuare. Ne suim la rândul nostru în cabină şi pornim. Odată ajunşi sus totul era încântător. O teamă legată de înălțimea şi nesiguranța la care ne aflam combinată cu măreția de a te afla deasupra oricărui lucru. Ema privește şi ea curioasă, însă un pic cu spatele spre mine, fără a scoate nici un cuvânt.

-          O să încerci să nu vorbești cu mine deloc până când vei pleca? Chiar, legat de asta, le-ai spus şi lor că ai de gând să pleci? Mâine ar fi trebuit să faci asta, nu? Ei nu se purtau de parcă s-ar despărți de tine mâine.

-          Termină Dante..

-          Ahaaa…uite că vorbește! De ce trebuie să te enervez pentru a purta o discuție cu tine?

-          Pentru că nu am chef, ţi-am mai explicat, acum lasă-mă şi hai să ne bucuram fiecare în felul nostru de cursă.

              Mă enervează şi cu cât mă enervează mai mult, cu atât mă îndeamnă să nu o ascult, să nu îi fac pe plac şi să o bat la cap până când va renunța la tot aerul aceta din ultimele zilele.

               Dintr-o dată, la a doua tură, ajunşi în vârf, se auzi un zgomot puternic de jos, luminile din roată se sting unul cate unul, iar cabina încetează să mai avanseze. Totul s-a blocat, iar Ema, speriată de ce se întâmpla mă apuca instinctiv de mână. În jur încep să se audă voci şi urlete îngrijorate de ceea ce se întâmplă. Ţip la rândul meu către Mark, întrebând-l de ce nu ne mișcăm dar gălăgia era prea mare pentru a ne putea înțelege. Mă întorc la Ema şi încerc să o liniștesc.

-          Totul o să se rezolve, stai fără griji.

-          Hm…habar nu ai, putem muri aici şi tu să nu știi.

-          Nu mai fi atât de morbidă, începi să mă sperii.

-          ….

-          Uite totuși ce știu Ema, m-am gândit toată ziua la asta şi acum e momentul perfect să iți spun. Mai ales că nu ai nici o alternativă decât să mă asculți. Nu m-ai lăsat nici un moment să iți vorbesc şi știu că o merit. Eu, la rândul meu, am refuzat orice fel de explicație atunci când te-am lăsat în urmă. Am crezut că pot renunța ușor la tine ținând cont de ce perspectiva pe care o am pe zi ce trece despre oameni, dar nu este așa. Încă nu pot trece peste cei importanți.

-          Cum poți spune ca sunt importantă din moment ce blochezi orice vine de la mine? Eu cred că tu nu ai oameni importanți în jur, Dante…Doar tu ești important pentru tine.

-          Îmi pare rău daca ţi-am dat impresia asta. Adevărul e că am fost blocat încercând să ies de fiecare dată de acolo, tot ce am făcut a fost să mă afund şi mai mult, dar în tot acest timp tu ai fost aici…de fiecare dată, chiar şi după ce am plecat singur spre fermă.

-          Hmmm…destinul, spune Ema, mai mult cu ironie.

-          Poți să îi spui așa, sau poți să îi spui coincidenţă. Oricum nu contează. Rămâi aici Ema, am fost un idiot închis în propriile idei să refuz să văd tot ce am în faţă. Unul care a văzut prea multe lucruri, care a pierdut încredere şi care se uita peste fiecare umăr înainte de a păşi înainte.

-          Auzi Dante? Tu ai oprit roata? Te văd în stare să faci asta pentru a obține ce vrei.

-          Rămâi în discuție Ema, oricum îmi e prea greu să aleg cuvintele, nu mă încurca!

-          Bine Dante, te ascult. Spune-mi ce te face să vrei să rămân?

-          Pe lângă ochii şi zâmbetul tău?

-          Pe lângă, de asta mi-ai tot repetat.

-          Știi Ema? Când ne-am întâlnit ai părut o tipă interesantă şi drăguță. Nu mă gândeam şi nici nu aveam de gând să te las să te apropii prea mult.

-          Annie? Din cauza ei? Mi-ai povestit un pic şi ai mai menționat şi despre fantome ciudate, dar foarte puțin. Niciodată nu mi-ai spus exact ce s-a întâmplat.

-          Oricum nu are rost…Nu neapărat din cauza ei, din cauza tuturor celor care se închid între patru pereți în fiecare zi, doar pentru a evada în următoarea şi tot așa în fiecare zi, la fel ca şi cum cineva ar învârti o rotiţă pentru fiecare în timp ce dormim. Ideea e că nu vreau să merg mai departe singur şi nici nu am încredere să alerg după caractere pe care să le însoțesc. De ce aş face asta când am în faţă unul pe care îl apreciez foarte mult.

Ema părea încântată de ceea ce aude, strângând puternic mâna lui Dante. Zâmbește şi îl lasă să continue fără să îl întrerupă.

-          Îmi placi pentru felul în care mă faci să mă simt, Ema. Știu că asta suna teribil de egoist, dar știi că atunci când ajungem la baza noastră găsim acolo propriile dorințe, doar că, de cele mai multe ori, ajungem să încercam să le obținem în cele mai greșite moduri.

-          Cum așa?

-          Niciodată nu știm cum să obținem corect ceea ce vrem, sau poate că nici nu am avea de unde să știm. Eu am plecat în călătoria asta gândind că doar într-un singur mod pot fi fericit. Cu ideea bine pusă la punct despre ceea ce se va întâmpla, am crezut că e cel mai bun mod de a merge pe drumul acesta, doar că, la fel ca de fiecare dată când avem ceva stabilit, totul s-a dus de râpă…cu sau fără voia mea. Şi atunci ai apărut, încercând să pui totul pe picioare fără ca măcar să iți cer asta. Ai avut grijă şi ai suportat mintea mea plecată de fiecare dată.  Nu îmi imaginez cum aş fi ajuns chiar şi până aici dacă nu erai tu şi nici nu mă gândesc cum va fi dacă vei pleca. Mă motivezi să le arăt că nu e ca ei, mai mult ca oricine, mai mult ca propria mea conștiință. Rămâi Ema…

               Luminile încep să se aprindă din nou în roată. Cabina pornește ușor, după minute bune în care am uitat de teamă, capturat de Ema, iar acum totul revine la normal. Doar mâna acesteia, lipită de a mea, mă face să rămân peste scurt timp în locul în care am fost blocați. Ochii ei îi privesc pe ai mei în timp ce cabina coboară.

-          Când vom coborî din cabina asta vei reveni la a mă ignora?

              Ema îl privește adânc, dar fără a oferi vreun răspuns. Cabina se oprește, iar mâinile celor doi se despart pentru a apară rolurile pe care le aveau de jucat în faţa celorlalți, cel de necunoscuți, de oameni care nici măcar nu s-ar uita în direcția celuilalt daca s-ar întâlni pe stradă. Doi străini, legați de cel căruia i se spune destin, atras fiecare de monștrii celuilalt. Doi bolnavi, ce gândesc prea mult, spre binele nimănui….Rămâi Ema…