Șoferul
tirului în care mă aflam mi-a făcut semn că aici trebuie să cobor. Îi mulțumesc
pentru drum şi cobor într-o zona ce nu mă impresionează la prima vedere. Am văzut
același tip de așezare şi aceeași tip de oameni şi pana acum. Poate nu ofer așezării
destule șanse, însă încă nu ştiu dacă am starea necesară să observ în detaliu
tot ce e aici. Vreau doar să ajung la ferma din anunț, să mă odihnesc puțin şi să
cunosc oamenii cu care voi locui în următoarea perioada. Singura problemă ar fi
că nu mai găsesc foaia cu anunțul acela nenorocit. Singurul lucru pe care îl
pot face este să iau zona la pas şi să încerc să găsesc ceva sau pe cineva care
să îmi ofere câteva indicații. Înainte de toate, mă gândesc că cel mai indicat
ar fi să găsesc un restaurant să mănânc ceva, tot drumul mi-a făcut poftă de mâncare.
Fără să mai zăbovesc prea mult timp, încep să merg prin mixtura de case incredibile,
unice prin felul în care sunt construite, alăturate unor construcții gri, mici şi
simple. În final ajung la un restaurant, Kriga. Acesta era fix lângă un complex
mare, cel mai probabil o sală de sport, după inscripțiile de pe pereți şi
terenurile de fotbal din zonă. Am intrat în restaurant şi spre bucuria mea, nu
era deloc aglomerat, ba din contră, părea pustiu. Doar doi tineri, ce păreau să
se certe, la o masă din colţ, un tip la bar şi chelnerul care aproape dormea cu
privirea țintuită pe un televizor mic care transmitea un meci de fotbal. Cer
chelnerului o bere şi mă îndrept spre o masă să studiez meniul. Nu erau prea
multe opțiuni şi oricum nu înțelegeam prea multe. Nu apuc să iau prima gura din
bere că tipul care era la bar se îndreaptă ușor spre mine şi ia loc, fără să
fie invitat, la masă. Nu vreau să fiu nesimțit, dar nu am chef de companie. Mai
mult decât atât, nici nu cred că vom putea schimba câteva cuvinte, așa că nu înțeleg
insistenţa cu care mă privea.
- - Salut! Zise dintr-o dată într-o engleza perfectă.
Poți să încerci kotletes, nu e ceva unic, dar felul în care este preparat aici,
îl face cel mai bun din zonă. Eu sunt Augusts, unul dintre singurii vorbitori
de engleză de pe aici. Iartă-mi îndrăzneala, dar mereu sunt curios când văd pe cineva
nou pe aici.
- - Salut, eu sunt Dante. Încântat! Se pare că am
mare noroc cu tine până la urma, aveam nevoie de cineva care să mă ghideze un pic.
Ai cumva idee despre o fermă unde se practică voluntariatul? Trebuie să ajung
la o familie la care să stau o perioada, însă am pierdut adresa lor şi habar nu
am încotro să mă duc.
- - Hmmm…şi tu ești unul dintre aventurierii aceia
care se dau mari că sunt plictisiți de agitație, care vor să experimenteze viaţa
de la sat şi care își blesteamă în final alegerea făcută? Da, te pot îndruma
spre acel loc. Îi cunosc pe cei de acolo. Sunt renumiți pentru că aduc astfel
de oameni din diferite locuri la noi. Vezi tu? Noi, cei de aici, ne cunoaștem
mai toți şi de obicei nu prea avem legătura cu alte zone, astfel că e foarte interesant
când apare careva nou.
- - De fapt, nu am venit special pentru a testa aici
viată din afara zonei gălăgioase. Sunt în
trecere şi m-am gândit ca ar fi frumos să mă opresc aici pentru ceva timp. Mai
mult mi-aş dori să am o companie plăcută, iar oamenii de acolo par de treabă şi
cu capul pe umeri din ceea ce am citit despre fermă.
- .- Da, sunt oameni buni, doar că să nu crezi că te
duci în vacanţă. După prima zi, care e de acomodare, te vor pune serios la
muncă. Au destule de făcut mereu şi au nevoie de orice ajutor.
-
Cred ca sunt pregătit. Aş avea nevoie de ceva
care să mă ţină în priză. Scuză-mă un moment să comand de mâncare şi revin.
Mă ridic de pe scaun şi mă îndrept pentru a-i spune
chelnerului să îmi servească kotletesul. Sper ca August să nu fi făcut mișto de
mine şi să merite. În tot acest timp cei de la masă din colţ încep să se certe din
ce în ce mai rău. Nu știu de ce ar face cineva asta într-un local. Poate lipss
de bun simţ sau poate nu îi interesa absolut deloc că mai erau şi alții în
jurul lor. Mă întorc la Augusts cu ochii fixați pe masa lor, uimit de nepăsarea
cu care ne tratează, dar până la urmă cine sunt eu să îi judec, nu le cunosc
problemele.
- - Lasă-i în pace, Dante, nu e prima oara când ii
vad așa.
- - Şi nu ia nimeni atitudine? Nu e frumos să încerci
să iți rezolvi probleme în public în modul acesta. Lor chiar nu le pasă că sunt
văzuți?
- - Nu chiar, ne-am obișnuit şi noi cu ei şi ei cu
noi. Nu sunt mereu așa, de cele mai multe ori se țin în brațe, zâmbind. Sunt
două persoane foarte drăguțe cu cei din jur în mod normal, doar că pare uneori
că orașul ăsta îi sufocă. Se plictisesc de tot şi își varsă neputințele unul pe
celălalt. Apoi se împacă şi revin la zâmbetele inițiale. Își promit fericirea
unul altuia şi o iau de la capăt ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E modul
lor de a fi împreună.
- - Fericirea? Cred ca e un cuvânt prea mare pentru
a fi promis. În plus nici nu știm ce e aia fericire.
- - Cred că fiecare ajunge să o cunoască într-un mod
sau altul, doar că fiecare simțim fericirea în mod unic. Pentru fiecare e
diferit. Am mai purtat discuția asta cu o grămadă de persoane, ăsta sunt eu, îmi
place să cunosc cât mai multe gândiri. Orice om poate să aducă ceva nou în gândire,
dar să revin la subiect, fiecare persoană din cei cu care discutam aveam o părere
diferită, pentru că fiecare are bucuriile sale.
- - Şi ce fel de păreri ai auzit?
- - Au fost multe, însă cea care pe care am întâlnit-o
cel mai des era că fericirea înseamnă iubirea. Mulți spuneau că îi îngrozește
ideea de a îmbătrâni singuri, fără nimeni care să asculte şi să ofere sprijinul
în situații neplăcute şi fără nimeni cu care să împărtășească bucuria în momente
bune. Spuneau ca lipsa cuiva apropiat face viaţă mult mai urâtă.
- - Da, însă în același timp nu ar trebui să depindă
de altcineva fericirea noastră. Nu? E ceva ce al nostru fără a fi nevoie de
nimeni.
- - Aici țin să te contrazic. Majoritatea nu pot
ajunge la fericire singuri, au nevoie de careva care să ii împingă de la spate.
Suntem oameni obișnuiți de mici să trăim în jurul altor oameni, obișnuiți să ne
bazăm pe ei pentru absolut orice, să le așteptam acceptul pentru orice într-o
oarecare măsură. Așa că de ce nu ar putea şi fericirea să fie dependentă de
alte persoane? Doar pentru că nu cunosc în mod special ce te-ar face pe tine
fericit, asta nu înseamnă că nu ar putea să te ajute să o obții. Şi la fel cum
au puterea să ti-o ofere, în același timp pot foarte ușor să o ia înapoi. Așa
cred că funcționeză. Tu ce părere ai? Pentru tine ce e fericirea?
- - Nu știu nici eu exact. Am avut păreri schimbătoare
de fiecare dată despre fericire. Mereu credeam că e într-un anume fel până când
ajungeam să experimentez şi să îmi dau seama că nu reușesc să ating nivelul
despre care vorbesc toți. Nu știu dacă am fost vreodată fericit în adevăratul
sens al cuvântul, dar în momentul acesta cred că fericirea e atunci toate
grijile şi supărările care bombardează creierul în mod normal, dispar. Atunci când
poți privi în ochii cuiva şi să rămâi acolo blocat, indiferent la tot ceea ce
se întâmpla în jur….atunci când ţi-ai dori să te pierzi ore în șir în compania
unui lucru sau al unei persoane. Poate fi adevărat, sau poate fi o mare prostie,
habar nu am. Fiecare putem spune ce vrem şi să avem dreptate în această privință.
Ar fi putut discuta continuu şi nu ar
fi reușit să vină cu vreo rezolvare la problema căreia foarte puţini i-au găsit
vreo soluție. Fericirea este influențată constant de tot ce se întâmpla în jur.
Este ceva ce se schimbă mereu în funcție de ceea ce ne dorim, iar noi mereu ne
dorim câte ceva, mereu altceva. Oricât de mult a fost Dante acaparat de discuție,
a trebui să întrerupă deoarece tocmai au apărut şi chiftelele cu mămăliga pe
care cei de aici le numesc pompos kotletes. Augusts s-a ridicat politicos şi a
revenit la locul de la bar pentru a mă lasă să savurez în liniște masa, iar
apoi să mă conducă spre fermă.
După
ce mi-am reîncărcat bateriile i-am făcut semn lui Augusts că putem merge.
Acesta şi-a luat rucsacul în spinare şi a pornit hotărât spre ușă. Mă face să
cred că avem de urcat vreun munte la cum a pornit, însă aflu repede ca ferma
este la doar un kilometru distanţă, la marginea orașului, lângă pădure. După
aproape zece minute am ajuns la o curte mare, unde se alergau doi copii. August mă saluta, cu promisiunea că va veni în
vizită să discutam mai multe, şi se întoarce în oraș. În curte, un nuc mare ce asigura
umbra pe timpul zilei unei bănci acoperită cu zdrențe. Casa era imensă, cu o
arhitectură în stil vechi, cu ferestre mari şi zugrăvită cu un alb aprins. Jenny
şi John, după cum mi s-au prezentat cei mici, m-au condus spre curtea din spate
unde cei doi părinți îngrijeau roșii în sere.
- - Buna ziua, eu sunt Dante. Am găsit un anunț din
partea dumneavoastră şi dacă aveți nevoie de ajutor, sunt dispus să rămân aici o
perioadă.
Cei doi se uita câteva momente unul
către celălalt.
- - Bineînțeles…mereu este utilă o mână de ajutor pe
aici. Eu sunt Mark, iar ea este soția mea Hannah, pe cei doi copii Jenny şi
John, văd că i-ai întâlnit deja. Mă gândesc
ca ești obosit. Hai să iți arăt camera ta. Suntem un pic surprinși pentru că se
pare că zilele astea avem noroc de ajutor. De obicei mai vine câte un rătăcit sau
un grup de prieteni. În ultimul timp din ce în ce mai puțin, însă de dimineața
a venit încă o persoană ce doarme momentan în cameră. Mă gândesc că şi tu ai
nevoie de odihnă. Uite, tu vei sta în mansarda în camera alăturata celuilalt
voluntar. Vă veți cunoaște mai târziu când vă vom prezenta totul prin jur.
Ajuns în
camera mă schimb şi mă așez în patul de sub fereastra. Sunt nerăbdător în legătură
cu multe lucruri, cred că am atât de multe de învățat despre liniște de la cei
de aici. Mi-a rămas în minte şi discuția cu Augusts. Pare un om inteligent şi
sunt sigur că mai am de vorbit destule cu el când va hotăra să mă viziteze. Cei
din familie par destul de calzi şi lipsiți de griji. Sper ca şi cealaltă
persoana ajunsă de dimineața să fie ok. Ochii, ațintiți spre calendarul din
perete, se închid ușor.
11.
Buna
Ava,
Mă întorc
din nou în cameră. Am petrecut destul afară, dar azi este ziua ta şi nu mă
puteam furișa. Vezi tu? Oricât de mult am zis că vreau să rămân acolo, nu am
destulă motivație. Şi nu am răbdare să ii mai aud sau să îi cred în continuare.
Ajung să cred că scopul meu a fost tot timpul după cum ai spus, dar cine eram
eu să te înțeleg? Sau poate așa trebuie să fie, tu să îi urăști din inima, iar
eu să încerc să te fac să îi apreciezi. Poate într-o zi va merita. Oricum nu va
conta, nu știu de ce încerc să fac asta. Perfecțiunea nu va fi ajunsă nici de mine
şi nici de tine. Oare chiar merită să alergăm continuu după ea? Spuneai că până
atunci nu te vei opri şi în nici un caz nu te vei împiedica de nimic. De ce să
te chinui să faci asta? În fine, nu contează. Așa ne-a plăcut nouă să disecam
fiecare lucru în parte şi uite unde ne-a adus. Două drumuri diferite pentru un singur
scop. Am observat însă că încep să iți însușesc din atribuții şi să consider
drumul tău mai practic. Am început, involuntar, să aplic aceleași idei de care
nu sunt mândru, dar care par să întărească globul de cristal. Mă întreb dacă
merită să îl părăsești vreodată.
Aveai
dreptate. Încep să iți spun asta din ce în ce mai des, însă nu puteam crede încă
de la început. Știi că mereu trebuie să văd cu ochii mei şi să simt asta. Tu, întotdeauna
ai citit mai mult şi ţi-ai dat seama mult mai repede. Ai mers pe mâna lor,
deoarece cei care au scris au experimentat pentru ca noi să nu mai fim nevoiți să
o facem dacă nu dorim asta, dar eu nu pot accepta un scenariu așa gri fără să încerc
să îl mâzgălesc după propria dorință. Doar că zidarii îl acoperă în fiecare zi
cu cimentul lor, făcând din încercarea asta, o muncă sisifica, dar promit să o
fac în continuare. Într-o bună zi nu vor mai reuși să ascundă nimic, iar atunci
voi fi mulțumit că desenele de pe perete vor putea fi văzute. Știu că sunt încăpățânat
şi că ar fi trebuit să merg alături de tine, să nu întoarcem privirile şi să ii
lăsăm să se zbată, dar poate acolo e şi locul meu, poate aici m-aş plictisi şi
am nevoie să încerc să le aflu ghicitorile să văd cum sunt şi să înțeleg din ce
motive nu decid să alerge toți cu noi. Mi-ai spus să nu îmi pierd timpul să ii
judec, dar nu ii judec pe ei. Poate în final ar avea dreptate. Încerc doar să îmi
dau seama ce ar putea să îi îndrepte spre alegerile astea şi în același timp de
ce sunt eu atât de legat de alegerile lor.
M-am
luat cu vorba şi am deviat. Tot ce am vrut să spun e că iți urez baftă şi sper din
inimă ca amândoi să avem dreptate, fiecare în felul nostru. Să putem găsi liniștea
şi să putem zâmbi amândoi, la destinație, când toate acestea nu vor mai avea
rost. Tu să ii conduci spre destinație, în timp ce eu să le aduc aminte că sunt
oameni şi că nimic nu va conta în final.
La mulți
ani!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu