Wedding bells - 5

              În cameră se aud zgomote. Ema s-a trezit ceva mai devreme, exact așa cum a promis, în schimb eu încă mai încerc să lipesc pleoapele una de cealaltă, însă sentimentul că cineva mișuna prin jurul meu mă neliniștește şi astfel trebuie să mă ridic şi eu. Mai mult, va fi o zi plină. Astăzi este ziua nunţii, nunta Laurei, fata managerului ziarului pentru care lucrăm. Ne-am gândit că ar fi un subiect interesant pentru rubrica noastră, iar Evan, managerul, a acceptat fără să stea pe gânduri, oricum prin mâna lui va trece articolul înainte de publicare, așa că a fost de acord cu propunerea. Astfel m-am trezit astăzi în febra unei zi de nuntă. O zi plină şi agitată pentru că trebuie să alergăm după Kamil şi Krystina pentru a împrumuta ceva elegant şi în același timp să terminăm treaba pentru rubrica de mâine. Am decis ca ea să meargă la birou pentru că mai avea de editat câteva poze, iar eu să alerg după cei doi pentru îmbrăcăminte.

-          Dante? Te-ai trezit?

-          Pe jumătate. Nu ai glumit aseară când ai spus că azi vrei să faci multe lucruri începând cât mai de dimineață.

-          Mda…aş vrea să termin repede cu jobul pentru că apoi să mă pot pregăti de nuntă. Am emoții, Evan mi-a arătat locația unde se va ţine evenimentul, e superbă. Arată ca în imaginile pe care le vedeam când eram mică înainte să dorm. Îmi imaginam că va veni prinţul pe cal alb din poveștile mamei, mă va cere în căsătorie de faţă cu toată lumea, iar apoi vom ţine nunta într-un loc spațios, cu multă lume şi draperii mari strânse elegant la jumătate. Îmi imaginam o formație care să cânte melodiile preferate şi mulți oameni fericiți.

-          Haha…un prinţ?

-          Eram mică, ce vrei?

-          Nimic, mi se pare amuzant…prinţul a venit, ba mai mult, te-a cerut în căsătorie de faţă cu toată lumea.

-          Da…haha. Dar prinţul acesta nu vorbea serios, iar căsătoria nu mai pare atât de pură cum suna în copilărie.

-          Prostii! Oamenii nu mai sunt ca înainte. Nu mai au respectul pe care îl aveau înainte pentru căsătorie. O fac doar de dragul de a fi legaţi de cineva. O fac din obligație pentru ei pentru că așa trebuie. Căsătoriile sunt pentru sufletele pereche, nu pentru oricine ce crede că poate întemeia o familie fericită, dar nu face nimic pentru asta. Oamenii au făcut căsătoria să pară un nimic….şi prinţul nu vorbea serios, pentru că dacă vă căsătoriți va trebui să rămâi în castel să ai grijă de tot. Prinţul vrea să trăiești aventura cu el, să mergeți împreună în războaie şi să câștigați sau să pierdeți împreună.

-          Haha...lasă poveștile Dante, am zăbovit prea mult, trebuie să ajung la sediu, iar tu, fugi să te întâlnești cu cei doi, dacă nu facem rost de ceva elegant nu vom avea cu ce să mergem.

-          Nu te agita. Mă ocup eu de asta.

               Ce nu știa Ema era că deja mă gândisem la ceva anume. Toată alergătura era de fapt o fugă prin magazine alături de Kamil. Era timpul pentru un cadou, iar o rochie era perfectă pentru momentul acesta. Am mers cu Kamil şi m-a îndrumat spre câteva magazine interesante. În plus, a fost şi destul de drăguț încât să mă acompanieze la o tură de shopping. Mi-a luat destul timp să mă hotărăsc şi să aleg una din rochiile văzute. E prea mică? E prea mare? Îi place? Albă? Neagră? Roșie? Roz? Nu…nu roz! Simplă? Împopoțonată? Toate gândurile acestea îmi dau bătăi de cap , dar până la urma exista şi planul B, o rochie de la Krystina, așa că am renunțat la toate întrebările care făceau ocol prin capul meu şi am ales o rochie în care mi-ar fi plăcut mie să o vad. Am ales o rochie neagră. Voiam să o vad şi în felul acesta.

                 Întors acasă am așezat hainele pentru ca Ema să le calce şi am intrat la duş. Când am ieșit își făcuse şi ea apariția.

-          Hei Dante. E superbă rochia? Nu mă așteptam să îmi placă așa mult. Krystina mi-a spus că îmi va da cea mai frumoasă rochie a ei, dar nu mă gândeam că vorbește serios.

-          Iți place?

-          Sigur! Mă gândesc să îmi opresc telefonul şi să mă mut că să nu mă mai găsească Krystina, să nu fiu nevoită să o mai înapoiez.

-          Ce bine că nu va mai trebui să faci asta.

-          Ce vrei să spui?

-          E rochia ta. M-am gândit că e momentul să iți mulțumesc pentru că mă faci mereu să fiu mai bun. Nu aş fi fost în stare să ajung cu călătoria atât de departe daca nu erai tu alături. E un cadou pentru prietenia ta sinceră.

-          Vorbești serios?

-          Da.

-          Wow…iți mulțumesc mult, deși nu trebuia să faci asta.

-          Probează-o, sunt nerăbdător să văd cum arați.

-          Imediat.

               Ema arata incredibil. Încep să cred că nu contează ce rochie îmbracă, ci pur şi simplu când o face, e perfectă, indiferent de ceea ce poartă. Ochii ei se asortează la orice îmbrăcăminte, iar trupul i se potrivește de minune pe orice şi poate sunt subiectiv, dar asta nu ii cioplește cu nimic din frumusețe.

                Timpul a trecut foarte repede, iar ziua se îndreaptă spre evenimentul principal. Ema a avut grijă că fiecare dintre noi să arătăm impecabil, iar eu m-am ocupat să admir toata dăruirea ei. Rezultatul era încântător. Ai fi crezut că venim direct de pe un platou de modă. Am plecat plini de încredere şi nerăbdători să participăm şi să documentam această seară.

                 Ajunsi pe insula unde se ținea evenimentul, ne-am ocupat locurile şi am admirat eleganţa din jur şi frumusețea mirilor, apoi am rămas surprinși să vedem cum Laura, mireasa, apucă o farfurie şi o izbește de pământ, urmând că Adam, mirele, să curețe, păstrând doar o bucățică din farfurie pentru noroc. Se pare că şi cei de aici au obiceiurile lor şi e interesant să observ că le păstrează. La masă, am fost așezați lângă trei colegi de la ziar, trio-ul de la pagina de sport. Trei inși care nu au ieșit deloc din tipar, concentrați pe băutură şi pe analiza excesivă a meciurilor de fotbal. Impresionant a fost dansul mirilor, o melodie lenta de care nu mai auzisem şi un dans fără greșeala al celor doi.

-          Hai să dansăm şi noi Ema, spuse Dante observând cum perechi au început să iasă la dans pentru următoarea melodie.

-          Vrei să ne împiedicam acolo? Te anunț că nu sunt un as al dansului.

-          Haha…Nici eu, dar sunt sigur că ne vom descurca. Ia-mă de mâna şi urmează-mă.

                Ema ii ia mâna lui Dante şi îl urmează îndeaproape până ajung în jurul celorlalți care au urmat mirii pe ringul de dans. Dante o prinde de mijloc cu o mână, iar cu cealaltă conduce dansul. Totul era natural şi nici nu au mai realizat dacă e bine sau daca e rău. Ema a aşezat capul pe pieptul lui Dante şi s-a lăsat plimbată de către acesta.

-          Îți imaginai vreodată că vei fi aici, alături de mine în Praga? Șoptește Ema.

-          De foarte multe ori. Bineînțeles că nu exact că în situația asta, dar mi-am imaginat mereu că voi ajunge undeva în lume alături de fel şi fel de oameni, într-un haos al gândurilor şi alături de tine.

-          Pe bune? Mă visai?

-          Nu reușeam să observ aspectul, asta am lăsat-o la întâmplare si nu sunt dezamăgit deloc, dar ti-am simțit mereu sufletul aproape. Sufletul liber care să aibă curajul să treacă peste limite.

-          Şi eu am sperat tot timpul astfel de momente, dar drumul care îmi era scris obligat în București părea că va schimba orice vis pe care îl puteam avea.

-          Despre ce vorbești?

-          Vorbim altădată, acum trăiește momentul. Se pare că nu dansăm chiar atât de slab.

-          Hehe. Ți-am spus că nu contează pașii, trebuie doar să simți.

   

               După câteva dansuri, ne-am așezat din nou la masă pentru a asculta o nouă analiză de sport a celor trei comeseni. Nu am apucat să fim atenţi la prea multe teorii deoarece în scurt timp toată lumea a început să se agite şi curios să văd ce se întâmplă îl întreb pe unul din cei trei colegi.

-          Hei, Adolf, pentru ce e forfota asta?

-          Eh…stai liniștit şi bea un pahar, nu se întâmplă nimic, e doar obiceiul. Se fură mireasa…fă-te că nu vezi nimic ca să pară totul mai interesant.

-          Huh? Se fură mireasa?

-          Da. Se vor întoarce doar ca să îl oblige pe mire să facă anumite lucruri.

-          Cunoșteam tradiția, dar sunt surprins să văd că şi voi aveți același obicei. Interesant.

-          Da…mai sunt câteva. Stai să vezi cum se vor bate doamnele pe un buchet doar pentru a se mărita următoarele. Hmmm…Doamne in toata firea își vor da coate acolo doar pentru a-şi pune speranța într-un buchet de flori. O să fie amuzant.

-          Serios? Se va arunca buchetul?

-          Da?

-          Alt obicei cunoscut. Se pare că avem destule lucruri în comun.

-          Da…păcat că sunt ciudate şi fără sens.

-          Hai Adolf, urăști prea mult.

-          Se pare că nu destul.

               Adolf era ciudat, nu îi plăcea să facă noi cunoștințe şi nici nu avea vreun interes să facă pe plac cuiva așa că l-am lăsat în pace alături de ceilalți.

               Evenimentul a fost un succes total. O combinație de eleganţă alăturată unor obiceiuri pe care nu le imaginam în colţul acesta de lume. Nu credeam că voi vedea în Praga tradiții pe care le cunosc de mult timp, expuse într-un mediu atât de diferit. Mireasa a fost returnată cu succes, iar după scurt timp am fost convinși de cei de la masă, să îi conducem pe miri pe drumul spre prima lor noapte oficială împreună. Sigur cei care locuiau pe traseul nostru nu au fost fericiți  de gălăgia pe care o făceam, dar am înțeles că așa se obișnuiește, ca alaiul mirilor să fie extraordinar de gălăgios până când își duce treaba la bun sfârșit, lăsând cei doi îndrăgostiți în lumea lor. Apoi eu şi Ema ne-am rupt de restul persoanelor și am plecat spre casă pe jos. Am păcălit-o să ne bucurăm de seara senină şi să ne pierdem timpul singuri în liniștea celor mulți. Până acasă erau cam patruzeci de minute de mers pe jos, dar după paharele de la nuntă nimic nu mai părea atât de departe.

-          A fost frumos în seara asta. M-am simțit bine să mă aflu lângă atât de multa lume fericită şi ruptă de probleme. Aproape că nu ii recunoști. Ei sunt cei ce dimineața pleacă cu mutrele îmbufnate spre muncă. Îți vine să crezi Dante?

-          Toți facem asta. Ne trezim doar în momentele în care suntem în preajma unor variante îmbunătățite ale lor. Ne dăm seama dintr-o dată cât de simplu e totul, păcat că în câteva ore ajungi să uiți asta şi te întorci la problemele cotidiene.

-          Poate asta face ca momentele de genul acesta să fie atât de importante. Faptul că se petrec de puține ori.

-          Așa e. Înțelegi acum de ce trebuie să ne bucurăm atât de mult când le avem?

-          Știam asta, dar ce facem noi acum înseamnă că trișam?

-          Ce vrei să spui?

-          Noi vânam momentele astea. Nu așteptăm să apară ele din când în când.

-          Haha...nu, nu trișăm, doar suntem foarte buni la jocul acesta. Ne dedicăm şi nu ne pierdem cu firea când totul devine dificil.

-          M-aş bucura să ai dreptate. Cei foarte buni câștigă de cele mai multe ori, în timp ce trișorii sunt prinși şi excluși din jocul acesta…

               Undeva pe o bancă pierdută în negura nopții, două persoane își petreceau noaptea, într-un parc ascuns în inima orașului Praga. Doar luna ce privește printre ramurile copacilor le ține companie in acest moment. Afară e răcoare, dar nu mai contează, deoarece se au unul pe celălalt, iar liniștea din jur face ca timpul să se oprească în loc oferindu-le acestora o parte în istoria nemăsurată a orașului. Doi diferiți ce se ascund mereu de o lume care încearcă atât de mult să copieze…

     

                 

Ying/Yang - 4

              Urăsc duminica! O urăsc de fiecare dată când apare cu promisiunea de a liniști lucrurile, de a oferi odihnă şi de a pune totul pe picioare. În schimb, oferă cale liberă spre o realitate pe care o ignori toată săptămâna. Dezbracă mintea de învelișurile cu care e ocupată de multe ori şi lasă loc liber unei judecate crudă dar onestă. Duminica nu e un prieten. E cunoștința aceea pe care o accepți doar pentru că la un moment dat în copilărie erați prieteni. E ziua care minte cel mai mult în esență. O zi perfectă pentru a muri mai degrabă decât pentru un restart, iar eu nu eram departe deloc de starea ciudată despre care vorbesc. După o seară de distracție şi euforie, a venit o zi ploioasa de duminică în care nimeni nu iese din casă…cei cu familii se bucură de timpul petrecut împreună, iar cei singuri gândesc prea mult. Doar Ema şi-a făcut curaj să se ducă până la sediul ziarului pentru a culege informații despre săptămâna ce urmează. Eu am rămas să umplu singur toata goliciunea locuinței şi nu mă descurc bine deloc. Lăsată singură, mintea zboară în toate colţurile negre pline de otravă din care gust uneori să îmi dau seama că trăiesc, otrava celor mulți, venite din acțiuni şi impulsuri lipsite de sens. Mă deranjează că trebuie să fiu pe lângă atât de mulți pe care nu îi înțeleg, să merg pe stradă şi să văd feţe lipsite de zâmbet şi pline de griji. De ce nu ar fi așa până la urmă? Fiecare dintre ei este martor zilnic la minciuni îndesate pe gât de cei din jur, așa că învățam şi noi să fim, la rândul nostru, superficial, ascunși şi fără respect. E mai simplu așa. Nu? E mult mai ușor să te afunzi odată cu gloata decât să ieșim în faţă şi să trăim aşa cum, foarte frumos, de multe ori vorbim, dar şi vorbitul acesta e sufocat de noi prin modul superficial în care îl facem, aruncăm cuvinte care nu reflectă deloc realitatea, cuvinte mincinoase, doar pentru a capta fals o atenție. Prin cuvintele rostite am început să cerem manele în loc de relații sincere…dar contează? Tot noi devoram acum manele în loc de opere de artă. Poate ne merita soarta. Mulți preferăm comoditatea unor relații false doar pentru simplitate, pentru că nu trebuie să facem nimic şi ne mulțumim așa, nu vrem nimic autentic. Suntem blocați în niște acțiuni învățate de la televizor şi devenim la fel de seci. Minciunile aruncate de ei le facem parte din noi şi le folosim la nevoie. Superficialitatea, pe care am învățat-o tot de la televizor, devine un mod de a trăi, doar pentru că cineva de acolo spune că e bine. Aş fi crezut că suntem mai deștepți de atât…dar nu ne place să gândim prea mult…nu ar mai fi comod.

               Am renunțat să mai trag de oamenii pentru că am văzut de nu se schimbă oricât de mult şi-ar dori asta, iar eu nu mai am răbdare să îi văd cum repeta aceleași greșeli disecate deja de prea multe ori. Același promisiuni chiar şi către noi le încălcăm de fiecare dată când avem ocazia şi apoi cerem liniște şi pace. Cine să ne mai înțeleagă? Din acest motiv nu reușim să ajungem la casele din vise. Pentru că ele nu ar fi așa cum le visam, singure undeva într-o liniște perfectă, ele sunt de fapt vile lipite una de cealaltă, iar la vecini bubuie manelele, că tot vorbeam despre ele. Stelele de fapt nu se văd cum ar trebui. Fumul, tot de la vecini, acoperă în mare parte cerul şi aerul de munte, respirând în schimb mici şi bere. Romantismul e stricat de toate cuvintele colorate şi fără importanţă ale petrecăreților. Nu ajungem la vise pentru că ele nu mai există de fapt așa cum le dorim, le-am stricat aducând o lume tristă peste ele, o lume întristata de noi în momentele când oferim otravă fără să fie cerută.

               V-aş certa şi v-aş lua la palme să vă treziți. Aş lua cuvintele aruncare aiurea pentru a le aranja în faţa voastră, astfel, privindu-le poate veți observa diferența între ceea ce doriți să fiți şi ceea ce sunteți de fapt. Pentru a mia oară v-aş pune să vă înghițiți propriile minciuni să vă privesc cum vi se face rău….dar ce rost ar avea? Ţi-aş fi spus cât de dezamăgit sunt şi că omul pe care îl imiți câteodată există cu adevărat, doar că e ascuns bine sub o cochilie formată din acțiuni învățate de la ei…că nu ești la fel şi că ai puterea să te ridici peste smogul lor...dar ce ştiu eu? Ţi-aş spune că e imposibil să iți fie dor dar să tratezi cu dispreț. Să lași ideile mele stupide despre o lume perfectă, dar că mai presus de toate să nu iți încalci propriile promisiuni. Ţi-aş spune multe dar nu înțelegi şi îi lași să te conducă. Ţi-aş spune că am vazut bunatete si simplitate, dar nu stiu daca erau reale. Ți-aș vorbi despre orice dacă aş ști că ajung undeva, dar la fel ca toți ceilalți, iți e frică să zâmbești, iar eu am ajuns să urăsc oamenii triști şi m-am plictisit să pierd timp pe aceeași cărare prăfuită şi neschimbată.. Am obosit să mă mai cert cu voi.

                 În final nu contează nimic. Nu contează că ne pierdem timpul aiurea, că ne pierdem libertatea câștigând în schimb, lanțuri şi cătușe. Nu contează faptul că ne batem joc de oameni şi că îi tratăm cu lipsă de respect. Nu are importanţă nici că nu mai urmărim valori ci vedete şi că trăim în ceaţă. Totul dispare…în afara imaginii reflectată sincer de oglindă atunci când o privim. Cu imaginea asta trebuie să trăim tot timpul pentru că nu vom putea scăpa de ea oricât de mult am încerca să o mințim…oricât de mult am încerca să o ignorăm. Oare noi chiar suntem cu adevărat fericiți?

                   Starea asta m-a dus într-un loc trist, dar de data aceasta știu cum să mă întorc. Îi urăsc din ce în ce mai mult, dar în același timp am învățat şi să îi ignor. În plus, am cel mai bun ajutor care tocmai a intrat pe ușă ca un super erou pregătit să salveze ziua.

-          Dante? Nici acum nu te-ai ridicat din pat? Ce e cu faţa aia lungă?

-          E de la duminica asta ploioasă…

-          Nici nu vreau să mă gândesc că ai vreo stare nasoală. Spuse Ema hotărâta să îl trezească pe Dante. Haide să facem ceva de mâncare şi apoi să iți povestesc despre cum se va desfășura săptămâna viitoare. Am lua câteva ouă, bacon şi ceva legume. O să mâncam în stil american astăzi.

-          Sper că nu ne vom face cât ei.

-          Nu, spuse Ema zâmbind şi luminând toată camera. Noi suntem atleți, nu sedentari ca ei.

-          Nu știu ce să spun, mai degrabă tu ești. Eu cred că aş putea lenevi o viaţă întreagă în pat.

-          Poate, dar atâta timp cât ești cu mine trebuie să te ridici la nivelul meu, nu poți rămâne în urmă…nu ai fi în stare să mergi singur pe aici. E nevoie de cineva care să te trezească în duminicile ploioase.

-          Ai dreptate, va trebui să țin pasul. Spuse Dante ridicându-se dintr-o dată din pat şi oferindu-i Emei un sărut înainte să intre la duş.

-          Hei! Eu sunt cea care intra prima…şi aş vrea să fac baie, nu dus…așa că va trebui să mai aștepți.

-          S-o crezi tu! Sunt deja cu un picior în cadă.

-          E singurul loc care îmi place cu adevărat din locuința asta, așa că nu îmi fura bucuria.

-          Îmi pare rău. Singurul mod prin care poți face acum bake e să iți ofer eu jumătate de cadă.

-          Ahhh…ce drăguț ești tu!..dar nu! Ar trebui să mă respecți pentru că sunt fată.

-          Ha…niciodată nu o să te respect doar pentru că ești fată…te respect pentru cine ești, pentru că ești persoana care ești.

-          Bine, atunci respecta-mă pentru ce vrei tu, dar lasă-mă prima.

-          Mmmmnu…tot nu mă convingi.

-          O să vin peste tine atunci!

-          Te aștept.

                  Mica răfuiala a celor doi s-a mutat în câteva minute în baie. Dante a ajuns primul şi a dat drumul la apă pentru a se umple cada, însă nu a trebuit să aștepte prea mult deoarece Ema şi-a făcut apariția şi îl împinge pe  Dante dintr-o dată fix în cadă, fără să îl mai lase să se mai dezbrace, după care îi urmează un haos cu haine ude şi apă peste tot pe jos. Nu mai contează…acum e despre ei şi nimic altceva. Îl săruta pasional şi îi lasă în urmă toate gândurile stupide legate de oameni triști şi de ziua de duminică.  Acum toate acestea nu mai există. Sunt doar umbre alungate de zâmbetul Emei, zâmbet ce îi oferă lui Dante motive să alerge printre scheleţi şi roboţi….Îi oferă puterea de a trece zâmbind şi el, la rândul lui, pe lângă oameni ce își uită promisiunile, uită de ei şi trăiesc doar pentru a muri.

        

Wanderers - 3

                            Într-un final soarele a decis să își facă apariția pe cerul din Praga, o zi numai bună de a te bucura cu adevărat de oraș. Cei doi aveau de data aceasta datoria să se plimbe pur şi simplu şi să detalieze locuri interesante din oraș. Dante a decis să plece devreme pentru a se documenta, mai ales că era momentul perfect să o facă. Au căutat repede pe internet câteva locuri de văzut şi au început documentarea. Au ajuns în centrul orașului după vizite la catedrala şi la Podul Charles, iar cei doi încă nu erau incântați pe deplin de ceea ce au văzut până acum.  

-          Cu ce arată ceasul acesta mai important decât alte ceasuri amplasate în centrul orașelor vechi?

-          Hai Dante, nu îi mai lua din farmec. Ideea este că atunci când te uiți la ceasul acesta ești prezent aici, nu în toate celelalte locuri. Ceasul aceste pe care li vezi e aici de șase sute de ani şi arată impecabil. Gândește-te cât efort a fost pentru ca acest ceas să nu dispară. Mulțumește-te cu el sau nu, e alegerea ta. În plus, unde ai mai văzut tu până acum un ceas astronomic?

-          Nu am mai văzut şi nici nu înțeleg prea bine ce arată acolo. Îl percep doar ca pe un monument ce a dăinuit de mult timp, dar care nu e unic. Trebuie să căutam ceva pe care să construim un articol ieșit din normalitate. Nu sunt sigur că acest ceas sau centrul vechi vor interesa prea mulți cititori. E același lucru ca în marile orașe. Nu e unic deloc, iar turul pe sub ceasul astronomic nu a fost așa de interesant. Când am auzit de un tur prin catacombele Pragăi îmi imaginam cu totul altceva decât două locuri în care să aflau câteva celule.

-          Da, ai dreptate, dar e foarte ciudat că tocmai tu vrei să mergem în cât mai multe locuri. Mă faci să cred că iți place agitația.

-          Nu-mi place! Care e următorul loc de pe listă?

-          Vrei să mergem la zoo?

-          Altceva mai avem pe acolo? Nu-mi place să văd animalele țintuite în niște cuști. Era amuzant atunci când eram mic, dar a devenit din ce în ce mai trist pe măsura ce creșteam şi înțelegeam că viaţa lor înseamnă doar atât. Hai să mergem în altă parte.

-          Zidul lui Lennon?

-          Lennon?

-          Da, tipul de la Beatles care a fost ucis. Am citit că cei de aici au umplut cu graffitti-uri un zid în semn de respect pentru John Lennon. Partea interesantă e că în ciuda tuturor eforturile făcute de poliţia de aici, graffitti-urile au continuat să apară în continuare chiar şi în zilele noastre, deși acum nu se mai chinuie nimeni să le șteargă. A devenit deja un simbol.

-          Bine. Hai acolo.

                      “I’m a dreamer”, era citat John Lennon pe zid. Un visător care își imagina o lume perfectă şi care a lăsat în urma lui o armată de visători care să se sufoce la rândul lor undeva în gri. Zidul era ceva pornit din dorința oamenilor de a refuza o realitate forțată spre ei. O dorință de arata că şi vocea lor contează cumva, o dorință a fiecăruia de a-şi arata cum contează pentru ceva şi de a ignora o lume împinsă tot mai mult spre ei împotriva dorințelor altora. Ema a făcut poze cât să îl reproducă Într-un mare puzzle şi am plecat spre următoarele destinație. Era ora trei după masă şi căutarea noastră abia începea. Trecuți prin cartierul Josefov, unde ne-au impresionat căsuțele mici şi arhitectura lor, apoi ne-am hotărât să urcăm cu trenul funicular spre un turn din vârful dealului Petrini, cel mai înalt loc din Praga.

-          Începe să devină din ce în ce mai bună ieșirea asta, priveliștea e superbă aici şi nici drumul cu tramvaiul acela ciudat nu a fost rea. M-a întors puțin în timp, asta şi datorită faptului că arata de ceva timp.

-          Într-adevăr Dante, Praga e un oraș de văzut, oricât de mult ai spune tu că e comun.

-          Şi încă susțin că e comun, nu văd sclipirea care să îl facă de neuitat, dar mai avem timp să vedem din el. Următoarea destinație?

-          Insula Kampa, o să iți placă.

                     Insula era o oază de liniște undeva la vest faţă de centrul agitat şi gălăgios, plin de turiști din toate ţările. Mă bucur că am văzut locul acesta toamna. Copacii, plantați în număr cât mai mare printre case, au pornit ofensiva culorilor şi creează un aspect vizual de neuitat alături de clădirile uitate de timp dar îngrijite perfect de oameni. Un colţ de rai ascuns prin ciment. Dante şi Ema au decis să facă o pauză într-un parc de aici. Soarele se pregătea să își folosească ultimele raze pentru ziua de astăzi şi lumina făcea din acest parc cel mai romantic loc pe care l-au văzut în ultima perioadă.

-          Îți place aici, Dante?

-          În Kampa?

-          Nu, aici sunt sigură că ești în mediul tău. Aici în Praga. Ești mulțumit cu ceea ce trăiești acum? Îți place viaţa asta în care trebuie să alergi după ceva?

-          Nu în mod special dacă te referi la a fi legat de ceva şi să ai anumite ordine pe care să le respecți, nu dacă te referi la a sta țintuit într-un oraș, într-un singur loc şi să ai un orizont atât de scurt.

-          Atunci? De ce faci asta? De ce te chinui pentru nimic?

-          Pentru nimic? Glumești? Toate acestea dispar în momentul în care sunt lângă tine. Nu fac asta pentru că îmi place să fac un ziar cunoscut şi nici pentru banii pe are îi primim. Fac asta pentru că o fac cu tine. Crezi că aş fi rezistat singur printre atâtea obiceiuri străine?

-          De ce nu? Mulți o fac.

-          Îi urăsc. Le urăsc lipsă lor de respect pentru viaţă încât să o petreacă Într-un loc departe de inima lor şi muncind continuu de la o vârsta la care nu înțeleg ceea ce înseamnă să trăiești. Aş fi fugit de aici în secunda doi dacă nu erai tu.

-          Şi fantomele? Ele ce spun? Le convine că le părăsești pentru altceva?

-          Ele sunt acolo alături de mine, doar că le e din ce în ce mai greu să ajungă cu adevărat lângă. Observa de undeva din depărtare, așteptând o greșeala, dar nu îmi mai pasă. Lanțurile lor sunt din ce în ce mai slabe şi nu mai pot influenta nimic.

-          Cum așa?

-          Vezi tu? Nu-mi mai pasă atât de mult. Momentul acesta cu tine, aici în parc, contează mult mai mult decât orice alt gând aş putea avea acum. O să razi sau o să spui că sunt nebun, exagerat, dar e adevărat. Mi-ai oferit liniștea Într-un mod cât mai ciudat. Cheia cred că ești tu, mă scapi dintr-o lume închisă în cuvinte, cuvinte şi acțiuni pe care nu le înțelegem, doar le facem.  În final, locul chiar nu contează.

-          Cred că așa e. Iți mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Mă faci să mă simt bine şi e un sentiment uitat de mult timp înainte să te cunosc. Îmi era dor să mă simt așa. Mulțumesc!

-          Pentru nimic. Acum hai să mergem nu vreau să pierdem nimic.

-          Dar nu mai avem nimic pe lista. M-am gândit că Kampa va fi un loc frumos de vizitat ultimul.

-          Nu. Am păstrat o alegere de final ca surpriză.

-          Şi ce surpriză o să fie?

-          Vei vedea. Hai să mergem să ajungem la timp.

                     Surpriza gândită de Dante era să meargă în celebrul tur al pub-urilor din Praga. The Drunken Monkey Pub Crawl, mai simplu, o adunătură de oameni care vor să se distreze şi să încerce cât mai multe baruri de prin centru. Un tur de aproximativ șase ore, în care erai primit peste tot cu băuturi la intrare şi perioade orare în care existau renumitul “Open Bar”, său dacă vreți altfel, bei cât poți.

                     Ne-am întâlnit toți în centru, lângă ceasul astronomic. Cei doi ghizi, erau ușor de recunoscut prin tricourile lor albastre pe care era trona mare logo-lu turului. Eram aproximativ 20 de tineri ce urmau să guste cu adevărat din Praga. Kamil, unul dintre ghizi, un tip înalt şi pricăjit, ne face instructajul de început, după care ne Întreabă amuzat daca suntem pregătiți să bem așa cum beau oamenii din Praga. Hmmm…Ce ar fi putut fi atât de rău? Mă uit la Ema şi zâmbesc. Am văzut toate lucrurile decente din oraș, acum hai să îi vedem şi viaţa de noapte.

                       Am început seara în Drunken Monkey Bar, un pub ce a oferit şi numele acestui tur, pentru că aici începe toată distracția cu un open bar de două ore . Cei de acolo, care se cunoșteau cu ghidul ne așteptau de la ușă, oferindu-ne câte un shot de fiecare. Aici ne-am obișnuit cu lumea din jur şi am schimbat mai multe cuvinte cu cei doi ghizi, Kamil şi Kristyna, descoperind că sunt două persoane speciale pentru care interacțiunea cu ceilalți e totul. Doi oameni, care nu cred că iau o avere din asta ci trăiesc doar pentru momente unice. Am încercat să ieșim puțin din cochilia noastră, lucru ușurat pe parcurs ce vizitam zona barului. Localul este undeva sub nivelul solului, iar părțile de rad art combinate cu lumina difuză, te teleportau Într-o alta lume. Am învățat de la doi tipi englezi ce înseamnă “sloshed off”, am jucat beer pong în echipa cu Kamil şi am câștigat un inel de plastic şi câteva shot-uri de rom.

                        După Drunken Monkey totul a început să intre în ceaţă. Am continuat să umblam din bar în bar. În toate am dansat deși habar nu am cum s-a întâmplat şi am băut shot-uri de rom. Nu e de glumă cu tipii aceștia. În final, am ajuns la ultima locație, plină de oameni. Nu mi-aş fi imaginat că e atâta pofta de viaţă printre clădirile acestea bătrâne şi pierdute prin timp. Ema şi Kristyna dansau chiar şi acum, în timp ce noi am rămas la bar să ne odihnim la o halbă de bere.

-          Hei Dante! Cât aveți de gând să mai stați prin Praga?

-          Habar nu am. Nu îmi place prea mult să planific lucruri. Voi pleca atunci când nu mă voi mai simți fericit.

-          Atunci ce spui să faci parte din echipa Drunken Monkey? Mi-ai povestit de treaba cu ziarul, dar în serile libere, său când vreți, ați putea să vă ocupați de promovare şi chiar să participați alături de noi la seri frumoase.

-          Ești serios? Să știi că am băut ceva.

-          Sigur. Ce am băut până acum e doar începutul şi da, vorbesc cât se poate de serios. Avem nevoie de oameni perioada aceasta, iar voi păreți două persoane destul de ok.

-          Nu știu ce să zic. Suntem ocupați şi cu celălalt job şi nu am vrea să dezamăgim. Nu putem promite mai nimic.

-          Nu trebuie să promiteţi, doar să suni în momentul în care va decideţi să faceţi asta, în orice zi la orice oră.

-          Bine Kamil, o să fac asta. Îți promit că ne vom mai întâlni.

-          Bravo! Așa să faci! Acum hai să trecem la lucruri serioase. Ai urmărit-o tot timpul cât suntem aici pe Ema. Îți place așa-i?

-          Glumești? E tot ce aş putea să îmi doresc în momentul acesta.

-          Sunteți împreună de mult timp?

-          Nu chiar şi nu aş spune neapărat împreună.

-          Dar?

-          Nu știu. Ceva special.

-          De ce nu o ceri în căsătorie?

-          Ce?? De unde a venit asta?

-          De ce nu o ceri în căsătorie? Ai parte în seara asta de ceva inedit, după cum îmi spuneai mai devreme, așa că fă seara cât mai interesantă?

-          Vrei să râzi de mine, Kamil?

-          Nu, vreau să văd momente interesante. De asta nu am mai avut parte pe aici, mi-ar plăcea să văd o cerere în căsătorie. Te cinstesc cu încă un shot de rom dacă o faci?

-          Un shot de rom? Ești nebun? Crezi că o voi face pentru asta?

-          Nu, cred că o vei face pentru moment….shot-ul e doar un bonus.

-          …..

-          Hai Dante, oferă-i inelul câștigat la bere pong.

-          Bună idee. Apoi îmi va sări în brațe şi mă va iubi până la adânci bătrâneți…vorbești prostii Kamil…dar o fac, pentru plăcerea ta! În nici un caz serios, doar pentru moment….daca o să iasă aiurea te voi urî toata viaţa.

-          O să fie bine.

                      Nu-mi vine să cred cum am fost păcălit. Acum ridicat de pe scaun cu inelul acesta stupid în mână nu mai pare totul așa de amuzant. Noroc că muzica acoperă toate vocile şi că fiecare persoană își vede de treaba ei. Singurul lucru pe care trebuie să îl fac era să mă pun în genunchi fără să vadă nimeni în afară de Kamil şi să îi dau inelul Emei. Hai că nu e chiar atât de greu.

-          Ema? Hai să vorbim un pic, Dante încerca să ţipe peste muzica ce răsuna în boxe.

-          Poftim?

-          Vina o secundă!

-          Ok.

                      Ema s-a așezat pe canapea, iar în faţa ei, fără să mai piardă timp, Dante se așeza în genunchi. Ema se apleacă surprinsă.

-          Dante, ai pățit ceva?

-          Ema? Vrei să te căsătorești cu mine? Dante a aruncat dintr-o dată totul, deschizând în același timp şi pumnul care lasă la vedere inelul. Ema trebuia să pară surprinsă, Kamil observa totul din cealaltă parte a localului.

-          Să ce??? Dante ai înnebunit?

-          Deloc Ema, joaca rolul acesta cu mine, i-am promis lui Kamil că fac asta. Nu știu de ce a ținut neapărat, așa că pari surprinsă, zâmbește şi acceptă, te rog, inelul acesta.

-          Ești nebun, dar hai să ne amuzam şi noi puțin pe seama lui.

-          Deci? Vrei să fii soția mea?

-          Sigur! completă Ema, în timp ce îl lua în brațe pe Dante completând imaginea unică pentru Kamil.

                     Am scăpat ușor. În afara celor din apropierea noastră care erau prea amețiți sau prea puțin interesați pentru a observa alte persoane, nimeni nu a văzut gestul….doar noi…

                      Seara nu a mai durat mult. Am decis să mergem Într-un final după ce petrecusem zeci de minute în brațele Emei pe canapea, privind spre toți cei care se distrau fără să le pese de nimic. A fost o seara reușita. Kamil a dispărut la un moment dat şi noua nu ne-a rămas decât să sunăm la numărul de taxi pe care am avut norocul să îl iau de la el la bar.

                       Ajunși din nou în locul pe care am ajuns să îl numim casă, ne-am schimbat repede şi ne-am întins în pat, după o zi plină, obositoare, dar care a meritat pe deplin. Acum încerc să retrăiesc amintirile zilei de astăzi, privind din nou spre becul ce se leagănă de tavan. Ema a renunțat să mai stea trează, a așezat capul pe pieptul meu şi a dat frâu liber viselor. Eu, amețit bine după noaptea alături de Kamil, încă nu doresc să plec de aici. Nu cred că în lumea viselor e mai bine decât lângă ea. Mai mult, am învățat cât de repede trec momentele frumoase, iar eu îmi doresc să le încetinesc cât mai mult în noaptea aceasta. Ema îmi oferă momentele de care am nevoie pentru a zbura cu gândul unde îmi doresc şi îmi arată cărări ocolitoare unor drumuri străbătute pentru nimic de atâți oameni. Pentru asta îmi doresc să rămân lipit de patul acesta alături de omul care menține zâmbetul sincer.

                      

Choices - 2

          Ploaia bate puternic în geam. Vreau să mă ridic din pat să pregătesc ceva de mâncare. Ema mai are puțin şi ajunge, însă greutatea camerei mă apasă şi mă obligă să mai rămân un pic. Becul ce atârna liniștit undeva la jumătatea camerei creează o atmosferă demnă de cărțile lu Stephen Hawkings, iar eu privesc spre nimic, pierdut cumva prin gânduri şi gânduri. Probabil aş fi rămas aici până când uitam de mine dacă Ema nu își făcea apariția.

-          Hei Dante. Ce faci? Nu dormi?

-          Nu, sunt prins undeva între. Tu ce faci? Hai în pat, ar trebui să fii ruptă de oboseală.

-          Mai întâi să mă schimb. O să te fac fleașcă dacă mă urc așa în pat. Ai văzut ce e afară?

-          Am auzit mai degrabă.

-          Revin.

          Ema a fost astăzi singură în seara de documentare. Nu am putut să merg cu ea, deoarece astăzi aveam în plan să urmărim o zi din viaţa poliţiei din Praga, iar directorul ziarului la care lucram abia a reușit să convingă primăria să îi ofere aviz doar pentru o singură persoană şi cum Ema era cu aparatul a trebuit să meargă ea, urmând să redactez cu sfaturile ei următorul articol.  

           Terminând duşul, Ema se întoarce în cameră şi se aruncă direct sub plapumă lângă mine.

-          Habar nu ai cât de frig era afară.

-          Da? Nu am ieșit în seara asta. Am văzut că plouă şi am preferat să lenevesc şi să te aștept pe tine. Cum a fost seara alături de polițiști? Ai avut ceva emoții?

-          Emoții? Aproape am adormit. Probabil cei de la poliţie au decis să mă arunce lângă cea mai plictisitoare patrulă din toată Praga, sau acesta e orașul cu rata criminalității aproape de zero, deși nu prea cred.

-          Înseamnă că va trebui să improvizez bine în articolul de mâine.

-          Nu chiar. M-am gândit şi la tine, așa că am obținut cu prima ocazie o bază pe care să lucrezi.

-          Cum ar fi?

-          Singurul lucru pe care l-am făcut în seara aceasta în afară să ne plimbăm cu mașina, a fost să ridicăm câteva lucruri personale dintr-un apartament în care a locuit o bătrână de 95 de ani, decedată de curând. Le-am luat pentru că nu avea altcineva cine să le ia. Din ce am înțeles de la vecini, nu a mai venit nimeni de aproape trei ani să o viziteze, iar avocatul dânsei a spus că nu reușește să mai ia legătura cu nimeni din familie. Avea un număr de urgenţă la care putea apela, dar la fel, de ceva ani nu l-a mai folosit. Printre lucruri era şi o scrisoare datată pe 7 septembrie, acum o săptămână, când am aflat că a decedat bătrâna. Deces, care aveam să presupun din scrisoare că a fost de fapt o sinucidere. Iți dai seama? Să te sinucizi la vârsta asta. Dacă ai rezistat atât ce rost are să renunți acum?

-          Sunt sigur că a avut motivele ei sau poate pur şi simplu a luat-o razna şi a făcut-o.

-          Nu. Polițiștii mi-au spus ulterior că au găsit-o în pat liniștită, însă nu au putut să îmi spună şi cauza morții. Au spus că e confidențial şi că deja pun prea multe întrebări pentru un om care ar trebui doar să privească. Așa că, Dante, ce om nebun la cap s-ar pune liniștit în pat pentru o sinucidere? Vei citi scrisoarea şi vei rămâne surprins.

-          Hmmm..m-ai făcut curios. O să citesc, însă înainte de toate vreau să mă bucur de compania ta. Mi-ai lipsit în seara asta şi știind că ești în patrulare alături de poliţia orașului, mi-am imaginat subit Praga un fel de Bronx al Europei.

-          Adică ţi-ai făcut griji?

-          Puţin.

-          Ce drăguț! Mai rar să aud de la tine lucruri de genul acesta.

-          Dacă nu le spun nu înseamnă neapărat că nu le simt. Mai ales acum când tu devii, încetul cu încetul, parte din mine.

-          Dacă şi acțiunile tale ar fi precum cuvintele, aş putea să te iau chiar de soț.

-          Da, dar am stabilit că nu o să fim legați cu nimic.

-          Hhm…şi acțiunile tale sunt departe de standardele mele de soț, așa că stai fără griji.

-          Ha! Să crezi tu asta…nu ai putea supraviețui nici măcar o secundă ca animal de companie pentru un idiot îngâmfat care să îți spună cum să trăiești? Mai bine ai schimba tu standardele pentru cuvântul soț.

-          Știu exact ce înseamnă asta. Din acest motiv prefer să stau în brațele tale fără să iți spun soț. Am văzut doar lucruri triste alăturate acestui cuvânt. Tu? Ai stat singur toată seara asta? Te-ai gândit la ea?

-          Posibil să fi ajuns cu ideile şi în direcția ei. De multe ori mă pierd prin gânduri şi amintiri şi inevitabil, uneori, mintea îmi zboară şi către ea, răspunse Dante care privi apoi cum Ema se îndepărtează involuntar. Dar nu trebuie să te deranjeze, am vorbit amândoi că nu vom fi un cuplu, că în schimb vom fi sinceri unul cu celălalt şi că vom fi înainte de toate cei mai buni prieteni.

-          Știu. E ok, eram doar curioasă şi îmi place la fel că şi ție să cunosc oamenii în toate situațiile.

-          Dar nu te deranjează să asculți cuvinte despre ea?

-          Deloc. Ea nu e aici cu tine în primul rând, iar eu nu țin cu dinții de noi, mai degrabă țin la fericirea ta, sincer. E mult mai simplu așa. Știm amândoi foarte mult că nimic nu trebuie forțat ci trebuie acceptat sau lăsat în urmă. Hai lasă toate acestea şi săruta-mă, companie plăcută, tine-mă în brațe şi du-mă în lumea ta.

           Toată viaţa am crezut că o relație plăcută cu o persoana trebuie să fie îngrădită de fel şi fel de reguli pentru că așa am văzut în stânga şi în dreapta, iar toți păreau fericiți. Mi-a luat ceva timp până să îmi dau seama că zâmbetul lor era forțat spre privirile noastre tocmai pentru a ascunde rănile şi defectele create de acele reguli pe care la rândul lor le credeau necesare. Tocmai regulile acelea sfinte tocau pasiunea în mii de bucăți şi sufocau fericirea.  Tind să cred acum că o relație perfectă înseamnă cea în care ești cu adevărat liber. În care nu iți e frică să spui exact ce crezi, o relație în care iți poți înșirui liniștit opiniile fără să iți fie rușine de ceva sau frică să pierzi avantaje. O relație perfectă cred că e aceea în care ambele persoane sunt încântate de propriile entități când se află unul lângă celălalt. Nu am crezut până acum ceva vreme că pot să țin cu atâta fericire o persoană în brațe, fără să fiu nevoit să gândesc atât de mult la ce e, la ce va fi…Toata vorbăria aia legată de a trăi momentul pe care şi ei o împing în faţă nu e decât o idee, pentru că nu pot sau nu vor să ajungă la ea cu adevărat. Încep să cred din ce în ce mai mult că toți vorbim despre lucruri pe care greu ajungem să le atingem cu adevărat, așa că ce rost are toată vorbăria asta? Nu rămâne decât sentimentul de moment şi cât de mult îl putem păstra. Așa ce rost își au toate gândurile acestea?

              Trezit când soarele mai avea puțin să își arate razele, nu am reușit să mai adorm. Ema, întinsă pe trei sferturi din pat, părea să nu aibă nici o problemă, dar e de înțeles, a trebuit să suporte toată seara plictiseala alături de cei doi polițiști. Mă ridic din pat să vad dacă mai plouă afară şi observ pe geam cerul senin şi luna care bătea fix spre masa din colţul camerei mă opresc în faţa mesei, unde văd scrisoarea de care vorbea mai devreme. Era împachetată într-un plic vechi pe care care scria “pentru Jakob”

             

                                                                                                                 7 Septembrie                                                                    

                                                                     Dragă Jakob,

            

              Am îmbătrânit. Îți aduci aminte când stăteam liniștiți pe băncuța de două scânduri făurită vitejește de noi doi? Cât timp a trecut...să fie oare optzeci de ani? Nouă zeci? Atâta amar de timp, dar ce mai contează…am ajuns la sfârșit. Tare sunt curioasă ce va fi după. Vom începe din nou cu toată agitația asta? Sau ne vom putea vedea într-un final şi să trăim acolo visele noastre? Poate doar se va stinge becul şi asta va fi tot. Am ajuns oricum prea departe să mai conteze.

               Nu am mai vorbit de mult. Am încetat chiar şi să mă mai gândesc că ai existat vreodată. Vezi tu? De multe ori încercăm să ascundem ceea ce ne doare şi exact asta am vrut să fac şi eu….şi mi-a reușit pentru o mare perioada de timp. M-am căsătorit până la urmă cu afaceristul cu care mă bătea tatăl meu la cap tot timpul. Nu era un om chiar așa rău, acum îmi pare rău când îmi aduc aminte cât râdeam de el înainte. S-a dovedit a fi omul perfect care să aibă grijă de familia lui, numai că era absent de atât de multe ori. Cu toate acestea nu m-am plâns. M-am obișnuit şi eu acasă cu minunații mei copii. Cei doi băieți şi Carla erau tot ce își putea dori o mamă. Am avut o viaţă frumoasă până în momentul în care au început să se ducă unul cate unul. Carl, băiatul cel mare, a murit într-un accident la munte, apoi părinții mei au plecat şi ei dintre noi. Am rămas cu soțul, mereu absent, şi cei doi copii…copii care au crescut mari şi frumoși şi au avut şi ei viețile lor, şi m-am bucurat pentru ei, însă timpul a trecut…anii s-au scurs unul după celălalt şi toată lumea devenea mai bătrâna şi ușor au murit şi ei. Și soțul. Am rămas singură într-un apartament ce făcea parte dintr-un bloc undeva în centrul orașului. Un centru viu care să îmi umple singurătatea în serile triste…

              Mă gândesc cum ar fi fost viaţa dacă aş fi ales diferit. Încă mă simt vinovată pentru alegerea mea. Normal că m-am supărat când spuneai cu mândrie că te duci să lupți pentru ei, pentru o lume mai bună în care să trăim împreună fără nici o grijă. Hitler va manipula bine. Nenorociții de naziști au acaparat orice minte lucidă. Nici tu nu credeai pe vremea aia că războiul poate arăta cum a fost în final. A trebuit să te încăpățânezi şi să creezi o lume perfectă pentru toți…doar că noi aveam lumea noastră perfecta. Poate dacă te-aş fi ademenit cu excursii alături de masivii elefanți ai Indiei sau cu bronzul perfect din vârfurile piramidelor aztece, ai fi uitat de toate prostiile legate de o lume organizată perfect. Toate prostiile acelea pe care mi le spuneai înainte să pleci încă mai au reflexii şi astăzi…poate din acest motiv a ajuns şi lumea de astăzi pierdută.

              Lumea a fost tristă. Viaţa a dus lipsa de aventura pe care mi-o promiteai. M-ai obișnuit cu anumite lucruri iar apoi m-ai lăsat printre excursii de cumpărături la Veneția, Paris, Londra şi toate locurile pline de îngâmfați nenorociți. Preferam să văd dealurile României, deşertul din Congo, jungla din Venezuela şi munții din Elveția, dar toate acestea au fost ascunse de nenorocitul de război, odată cu tine. Îți aduci aminte de luminișul  de lângă casa bunicului tău? Îți spuneam că nu o să mai văd atâta simplitate şi magie într-un singur loc şi râdeai de mine că astfel de locuri sunt peste tot, că acestea sunt cele mai ieftine şi accesibile. Ei bine…eu nu le-am mai găsit…

               Astăzi ai fi împlinit o sută de ani. Un veac de experiențe şi zâmbete, pentru că la cum te cunoșteam, ai fi zâmbit continuu chiar şi în lumea asta gri şi tristă pe care, din păcate, am apucat să o trăiesc eu. Te-ai fi uitat şi acum, plin de riduri şi cocoșat, peste tot ceea ce au stricat ei şi ai fi râs isteric pentru că nu ţi-ar fi păsat. Erai fericit cu ce aveai şi cu ce puteai obține şi asta ţi-ar fi fost de ajuns. Ai fi mers alături de mine pe Everest sau la polul nord să vedem împreună aurora boreală, dar natura umană a decis să te ducă departe…prea departe. Hitler şi prietenii lui ţi-au întins o cursă şi te-au pus să mori pentru nimic. Ţi-au băgat poveşti in cap şi te-au făcut să urmărești idealuri de nimic. Off dragă Jakob, cât de naiv erai…Am așteptat ani întregi, în minciuna mea, o mână pe spate, un fluier de ştrengar. Am așteptat până acum vocea ta care să îmi spună că m-au mințit şi că de fapt ai fost în viaţă toată perioada aceasta, dar am obosit. Singurătatea m-a învins în cele din urma şi vreau să te văd…într-un fel sau altul…

                                                                   Cu drag,

                                                                                          Agata