Urăsc
duminica! O urăsc de fiecare dată când apare cu promisiunea de a liniști
lucrurile, de a oferi odihnă şi de a pune totul pe picioare. În schimb, oferă
cale liberă spre o realitate pe care o ignori toată săptămâna. Dezbracă mintea
de învelișurile cu care e ocupată de multe ori şi lasă loc liber unei judecate
crudă dar onestă. Duminica nu e un prieten. E cunoștința aceea pe care o accepți
doar pentru că la un moment dat în copilărie erați prieteni. E ziua care minte
cel mai mult în esență. O zi perfectă pentru a muri mai degrabă decât pentru un
restart, iar eu nu eram departe deloc de starea ciudată despre care vorbesc. După
o seară de distracție şi euforie, a venit o zi ploioasa de duminică în care
nimeni nu iese din casă…cei cu familii se bucură de timpul petrecut împreună,
iar cei singuri gândesc prea mult. Doar Ema şi-a făcut curaj să se ducă până la
sediul ziarului pentru a culege informații despre săptămâna ce urmează. Eu am rămas
să umplu singur toata goliciunea locuinței şi nu mă descurc bine deloc. Lăsată
singură, mintea zboară în toate colţurile negre pline de otravă din care gust
uneori să îmi dau seama că trăiesc, otrava celor mulți, venite din acțiuni şi
impulsuri lipsite de sens. Mă deranjează că trebuie să fiu pe lângă atât de mulți
pe care nu îi înțeleg, să merg pe stradă şi să văd feţe lipsite de zâmbet şi
pline de griji. De ce nu ar fi așa până la urmă? Fiecare dintre ei este martor
zilnic la minciuni îndesate pe gât de cei din jur, așa că învățam şi noi să
fim, la rândul nostru, superficial, ascunși şi fără respect. E mai simplu așa.
Nu? E mult mai ușor să te afunzi odată cu gloata decât să ieșim în faţă şi să
trăim aşa cum, foarte frumos, de multe ori vorbim, dar şi vorbitul acesta e
sufocat de noi prin modul superficial în care îl facem, aruncăm cuvinte care nu
reflectă deloc realitatea, cuvinte mincinoase, doar pentru a capta fals o atenție.
Prin cuvintele rostite am început să cerem manele în loc de relații sincere…dar
contează? Tot noi devoram acum manele în loc de opere de artă. Poate ne merita
soarta. Mulți preferăm comoditatea unor relații false doar pentru simplitate,
pentru că nu trebuie să facem nimic şi ne mulțumim așa, nu vrem nimic autentic.
Suntem blocați în niște acțiuni învățate de la televizor şi devenim la fel de
seci. Minciunile aruncate de ei le facem parte din noi şi le folosim la nevoie.
Superficialitatea, pe care am învățat-o tot de la televizor, devine un mod de a
trăi, doar pentru că cineva de acolo spune că e bine. Aş fi crezut că suntem
mai deștepți de atât…dar nu ne place să gândim prea mult…nu ar mai fi comod.
Am renunțat să mai trag de oamenii
pentru că am văzut de nu se schimbă oricât de mult şi-ar dori asta, iar eu nu
mai am răbdare să îi văd cum repeta aceleași greșeli disecate deja de prea
multe ori. Același promisiuni chiar şi către noi le încălcăm de fiecare dată când
avem ocazia şi apoi cerem liniște şi pace. Cine să ne mai înțeleagă? Din acest
motiv nu reușim să ajungem la casele din vise. Pentru că ele nu ar fi așa cum
le visam, singure undeva într-o liniște perfectă, ele sunt de fapt vile lipite
una de cealaltă, iar la vecini bubuie manelele, că tot vorbeam despre ele.
Stelele de fapt nu se văd cum ar trebui. Fumul, tot de la vecini, acoperă în
mare parte cerul şi aerul de munte, respirând în schimb mici şi bere.
Romantismul e stricat de toate cuvintele colorate şi fără importanţă ale petrecăreților.
Nu ajungem la vise pentru că ele nu mai există de fapt așa cum le dorim, le-am
stricat aducând o lume tristă peste ele, o lume întristata de noi în momentele când
oferim otravă fără să fie cerută.
V-aş
certa şi v-aş lua la palme să vă treziți. Aş lua cuvintele aruncare aiurea
pentru a le aranja în faţa voastră, astfel, privindu-le poate veți observa diferența
între ceea ce doriți să fiți şi ceea ce sunteți de fapt. Pentru a mia oară v-aş
pune să vă înghițiți propriile minciuni să vă privesc cum vi se face rău….dar
ce rost ar avea? Ţi-aş fi spus cât de dezamăgit sunt şi că omul pe care îl imiți
câteodată există cu adevărat, doar că e ascuns bine sub o cochilie formată din acțiuni
învățate de la ei…că nu ești la fel şi că ai puterea să te ridici peste smogul
lor...dar ce ştiu eu? Ţi-aş spune că e imposibil să iți fie dor dar să tratezi cu dispreț. Să lași
ideile mele stupide despre o lume perfectă, dar că mai presus de toate să nu iți
încalci propriile promisiuni. Ţi-aş spune multe dar nu înțelegi şi îi lași să
te conducă. Ţi-aş spune că am vazut bunatete si simplitate, dar nu stiu daca erau reale. Ți-aș vorbi despre orice dacă aş ști că ajung undeva, dar la fel ca toți ceilalți, iți e frică să zâmbești, iar eu am ajuns să urăsc oamenii triști
şi m-am plictisit să pierd timp pe aceeași cărare prăfuită şi neschimbată.. Am
obosit să mă mai cert cu voi.
În
final nu contează nimic. Nu contează că ne pierdem timpul aiurea, că ne pierdem
libertatea câștigând în schimb, lanțuri şi cătușe. Nu contează faptul că ne
batem joc de oameni şi că îi tratăm cu lipsă de respect. Nu are importanţă nici
că nu mai urmărim valori ci vedete şi că trăim în ceaţă. Totul dispare…în afara
imaginii reflectată sincer de oglindă atunci când o privim. Cu imaginea asta
trebuie să trăim tot timpul pentru că nu vom putea scăpa de ea oricât de mult
am încerca să o mințim…oricât de mult am încerca să o ignorăm. Oare noi chiar suntem cu adevărat
fericiți?
Starea asta m-a dus într-un loc trist, dar de data aceasta știu cum să mă
întorc. Îi urăsc din ce în ce mai mult, dar în același timp am învățat şi să îi
ignor. În plus, am cel mai bun ajutor care tocmai a intrat pe ușă ca un super
erou pregătit să salveze ziua.
-
Dante? Nici acum nu te-ai ridicat din pat? Ce e
cu faţa aia lungă?
-
E de la duminica asta ploioasă…
-
Nici nu vreau să mă gândesc că ai vreo stare
nasoală. Spuse Ema hotărâta să îl trezească pe Dante. Haide să facem ceva de mâncare
şi apoi să iți povestesc despre cum se va desfășura săptămâna viitoare. Am lua câteva
ouă, bacon şi ceva legume. O să mâncam în stil american astăzi.
-
Sper că nu ne vom face cât ei.
-
Nu, spuse Ema zâmbind şi luminând toată camera.
Noi suntem atleți, nu sedentari ca ei.
-
Nu știu ce să spun, mai degrabă tu ești. Eu cred
că aş putea lenevi o viaţă întreagă în pat.
-
Poate, dar atâta timp cât ești cu mine trebuie să
te ridici la nivelul meu, nu poți rămâne în urmă…nu ai fi în stare să mergi
singur pe aici. E nevoie de cineva care să te trezească în duminicile ploioase.
-
Ai dreptate, va trebui să țin pasul. Spuse Dante
ridicându-se dintr-o dată din pat şi oferindu-i Emei un sărut înainte să intre
la duş.
-
Hei! Eu sunt cea care intra prima…şi aş vrea să
fac baie, nu dus…așa că va trebui să mai aștepți.
-
S-o crezi tu! Sunt deja cu un picior în cadă.
-
E singurul loc care îmi place cu adevărat din locuința
asta, așa că nu îmi fura bucuria.
-
Îmi pare rău. Singurul mod prin care poți face
acum bake e să iți ofer eu jumătate de cadă.
-
Ahhh…ce drăguț ești tu!..dar nu! Ar trebui să mă
respecți pentru că sunt fată.
-
Ha…niciodată nu o să te respect doar pentru că ești
fată…te respect pentru cine ești, pentru că ești persoana care ești.
-
Bine, atunci respecta-mă pentru ce vrei tu, dar lasă-mă
prima.
-
Mmmmnu…tot nu mă convingi.
-
O să vin peste tine atunci!
-
Te aștept.
Mica
răfuiala a celor doi s-a mutat în câteva minute în baie. Dante a ajuns primul şi
a dat drumul la apă pentru a se umple cada, însă nu a trebuit să aștepte prea
mult deoarece Ema şi-a făcut apariția şi îl împinge pe Dante dintr-o dată fix în cadă, fără să îl
mai lase să se mai dezbrace, după care îi urmează un haos cu haine ude şi apă
peste tot pe jos. Nu mai contează…acum e despre ei şi nimic altceva. Îl săruta
pasional şi îi lasă în urmă toate gândurile stupide legate de oameni triști şi
de ziua de duminică. Acum toate acestea
nu mai există. Sunt doar umbre alungate de zâmbetul Emei, zâmbet ce îi oferă
lui Dante motive să alerge printre scheleţi şi roboţi….Îi oferă puterea de a
trece zâmbind şi el, la rândul lui, pe lângă oameni ce își uită promisiunile,
uită de ei şi trăiesc doar pentru a muri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu