Satellites - 9

-                             -               Nu mergem în Africa Dante, nu îmi place acolo. Spuse Ava răspicat, scrijelind în continuare pe băncuță cu noul ei briceag elvețian.

-                            -               Dar acolo vom găsi aventura, acolo sunt comorile. Hai Ava, nu mai fi fetiţă! Ţi-am spus că restul echipei nu va accepta un comportament de genul acesta. Dante încerca să se impună ca un căpitan ce trebuia să aibă grijă de corabie.

-                           -                 Restul echipei? Cine? John? Jack şi Becky au spus că se vor mai gândi. Ei la optsprezece ani vor fi în luna de miere. Au spus că vor să fie singuri. Au auzit că așa pleacă cei mari în excursii.

-                         -                  Da, John. Deci vom fi doi contra unu….şi vor veni şi ceilalţi doi. Jack o va convinge că acesta e cea mai tare lună de miere. Poartă-te ca un adevărat pirat sau nu vei merge cu noi.

-                         -                  Ha! Să te vad cum o să pleci fără mine. Tu mi-ai promis, la fel cum a făcut Jack, că vom fi căsătoriți şi atunci când vom fi adulți.

-                         -                 Căsătoriți? Ava, nu mă mai joc jocul acesta stupid. Eu vreau să fiu pirat, nu un om căsătorit!

-                        -                   Dar ai promis Dante, ai promis şi trebuie să iți respecți cuvântul. Ai auzit ce spune bunica că se întâmpla cu cei care nu își respectă promisiunile.

-                         -                  Hai Ava, doar nu crezi în poveștile bunicii tale cu ielele ce transformă oamenii răi în alte iele. John spune că bunica ta este un pic dusă.

-                          -                 Serios? Să vezi ce îi fac! Bunica nu îi va mai servi dulceață când va mai veni pe aici.

-                          -                 Perfect! Mai mult pentru noi.

-                         -                  Nici gând. Nici tu nu vei mai primi.

-                         -                  De ce?

-                         -                  Pentru că faci pe căpitanul cu mine. Uite, dacă vrei să mai guști şi tu din dulceață va trebui să mă iei obligatoriu cu tine, sau, dacă mă gândesc mai bine, cred că o să mă duc singură. Poate nu o să mai vreau eu să merg cu tine. Te voi lăsa să rămâi de vorbă cu gemenii de peste drum, cei ciudați, blocați în casă, cei frustrați că nu pot zâmbi aici, sub nuc şi își doresc să il taie doar pentru că nu pot fi aici. Te voi lăsa să discuți cu ei despre noi ecuații din lumea aia care nu are sens şi care nu ajută la mai nimic.

-                        -                   Da da…să vedem cum ai grijă de tine şi cum te vei feri de păianjeni fără mine.

-                        -                   La asta nu m-am gândit, dar sigur o să am bani să îmi angajez pe cineva care să aibă grijă strict de asta.

-                       -                    Mărgelele din cutia ta secretă nu vor ajunge pentru asta, Ava. E nevoie de mult mai mult.

-                      -                     Nici nu mă gândeam la asta. Poate tu nu știi, dar sunt bogată.

-                      -                    Bogată? Şi atunci ce mai cauți aici? De ce nu ești deja plecată?

-                      -                    Pentru că nu sunt adultă, idiotule!...şi pentru că nu pot să sap singura în spatele nucului din grădină. Bunica mi-a spus că nucul este de peste o sută de ani acolo şi știi bine ce scria în cartea cu pirați. La fiecare rădăcină de nuc ce are peste o sută de ani, se afla o comoară ascunsă.

-                        -                  Şi acum spui? Hai să o dezgropăm!

-                         -                  Hei hei, nu te grăbi. Nu am spus încă dacă vreau să faci şi tu parte din asta sau nu. Încă sunt supărata pentru că te-ai gândit să nu mă iei cu tine în aventură. Vei avea o perioadă de probă până mă voi hotărâ dacă meriți.

-                        -                   Hai Ava că mă enervezi. Voi intra în casa dacă mai ești arogantă.

-                       -                    Așa faci şi tu când te superi, așa că am voie.

-                        -                   Am plecat…Văd că nu vrei să te oprești..

                         Dante se ridică de pe băncuță şi face doi pași spre curte. Ava îl privește cu coada ochiului şi parcă îi vine să spună ceva, însă orgoliul ei nemăsurat o face să se mai abțină puțin. Dante nu era nici el sigur că vrea să plece, în casă nu avea ce să facă în afară de a se uita la pereți sau în cel mai rău caz să își facă temele de vacanţă, dar şcoala e atât de departe. Acum, nu mai putea să dea înapoi şi observând că Ava e în continuare cu ochii pe briceagul ei cel nou, mări pasul şi porni hotărât spre plictiseala de acasă.

-                        -                      Hei Dante! Spuse Ava timid şi un pic jenată. Mai rămâi puțin, te rog.

                   Dante întoarse capul mândru şi pregătit să refuze categoric orice încercare a acesteia de a-l întoarce din drum. Se gândea că e prea târziu şi că avertismentul său a fost dat înainte, însă nu s-a ținut cont de el.

-                         -                     Nu Ava, mă duc în casă, nu vreau să mai rămân aici. Spuse acesta răspicat. Dacă nu ai spus când ti-am zis eu, acum nu mai vreau.

-                         -                     Off…nu credeam că vei pleca cu adevărat. Spuse Ava, văzând neașteptatul rezultat al amenințării sale. Mai rămâi, te rog. Sunt singură în toată casa iar bunica mai întârzie. Îmi este urât acolo în toată singurătatea aceea. Bunica nu mă crede că tablourile acelea ciudate, cu străbunicii noștri se uită insistent la mine atunci când nu mai este nimeni altcineva prin preajmă.

-                        -                     Nici eu nu te cred, Ava, de fapt nimeni nu  a mai auzit până acum despre tablouri ucigașe.

-                         -                    Nu mă crede, e treaba ta, dar eu știu de ce îmi e frică, așa că ai de gând să stai? Să mă lași singură, confecționând cornete la tine în cameră sau să mai stai? De fapt poți să te duci! Nu mai vreau. O să stau aici singură până se întoarce bunica.

-                         -                   Poți să o chemi oricând pe Becky să iasă pe afară, să iți ţină ea companie. Poate dezgropați împreună comoara aia şi vă duceți singure în aventură, unde o să plângeți în fiecare noapte de frica întunericului, știu că nu iți place fără lumină. Noi, băieții, vom avea cea mai tare echipă de trei din tot universul.

-                         -                     Cum să nu? Trei papă-lapte. Nu ați fost în stare să prindeți nici măcar găina scapată din curtea ta. Cum te aștepți să ghidezi o corabie?

-                         -                    Găina aia avea cea mare viteza. Nimeni nu ar fi prins-o, dar lasă asta…ce se întâmplă astăzi cu Becky şi Jack? Ultimul mi-a spus ieri, misterios, că astăzi nu va putea ieși pe afară. Jack să nu iasă pe afară în timpul vacanţei de vară? Pentru ce să lase el jocurile noastre?

-                          -                   Uite că în final tot cu mine rămâi.  Jack este cu Becky la ea acasă. Bunicul ei a cumpărat câteva casete video cu desene noi şi s-au închisi în casă.

-                           -                   Desene? Îi omor! Noi de ce nu suntem acolo? Hai peste ei Ava!

-                           -                  Ai înnebunit? Ai uitat ultima vizită la ea? Bunica ei ne-a alergat cu mătura prin curte.

-                           -                  Adevărat…ce nebună…

-                           -                   Nebună? Tind să cred că are dreptate să nu ne mai primească pe acolo după faza cu borcanele cu murături.

-                           -                  Hehe. Măcar a fost amuzant.

-                           -                   Asta da. Hehe. Totuși, nu știu cat de bine a reacționat când a văzut vișinul ei preferat cu crengile rupte şi golit de tot. Poate are dreptate şi ar trebui să fim mai cuminți.

-                            -                 Nici gând Ava! Unde ai văzut tu pirați cuminți? Babele astea trebuie să se obișnuiască sau să piară sub tăișul sabiei?

-                            -                  Tu nu ai sabie, Dante.

-                            -                  Cel puțin nu acum, dar voi avea. O să îmi împrumuți şi mie din comoara ta să îmi cumpăr una. Altfel nu te voi putea apăra?

-                            -                  Te descurci tu.

-                           -                    Şi totuși…de ce Jack poate să se uite la desene şi noi nu?

-                            -                    Pentru că el e preferatul bunicii lui Becky şi se folosește de asta pentru a vedea ultimele casete video cumpărate de ei.

-                           -                    Ce norocos…iar John? De el nu știu nimic.

-                           -                     John a plecat în oraș cu părinții lui. Va ajunge mai târziu. L-am întâlnit când se urca în mașină şi mi-a spus că va ajunge şi el mai târziu.

-                          -                     Off. Ce plictiseală..

-                          -                      Nu te mai duci în casă?

-                          -                      Nu, m-am răzgândit. O să te privesc cum transformi toata băncuța într-un tablou, cu briceagul acela.

-                          -                       Ești invitatul meu.

        Orele trec încet. Cei doi copii pierd în continuare timpul fără nici o grijă pe băncuța de sub nuc, cea construită cu stângăcie de toți cinci. În jur o atmosferă liniștită de vară leneșă. Soarele ardea pe cer, alungând toată lumea de pe uliță în case. Ava şi Dante însă erau prea plictisiți de pereții caselor. Au ieșit să plănuiască marea lor evadarea din marea amenințare, lumea adultă. Au aflat că trebuie să ia parte la un moment dat la asta şi nu li s-a părut o ideea prea bună. Au hotărât că atunci când vor fi nevoiți să o facă, să fugă spre o mare aventură, călătoria vieții lor. Astfel vor evada din lumea tristă în care pare că trăiesc toți cei mari. Au uitat să zâmbească şi asta e de nepermis într-o lumea a desenelor, piraților şi a dulciurilor, lumea pe care şi-o imaginau ei. Pentru ce să își facă griji când lumea e atât de frumoasă acum? Nu înțelegeau de ce cei mari trebuie să plece în fiecare zi de acasă atât de dimineață şi să se întoarcă seara, obosiți şi lipsiți de chef. Nimic din toate acestea nu aveau sens şi au decis să nu ia parte la asta, nici măcar dacă vor fi obligați să o facă. Ava desena traseul cu briceagul pe băncuță, imaginându-se înotând în cel mai limpede ocean, alături de sute de peștișori colorați, în timp ce Dante se va căţăra pe cei mai înalți şi periculoși munți, voia să vadă cat de sus poate ajunge. Împreuna vor ajunge să descifreze mesajele ciudate de pe piramidele aztece. John cunoaște foarte bine însemnele acelea…cel putina aşa se lăuda, că a învățat dintr-o carte veche. Becky, experta în plante, avea să ne ajute să ne vindecăm de orice boală şi ne va spune ce se poate mânca, în timp ce Jack este responsabilul cu orientarea. Poate ajunge oriunde, în orice moment. Asta este echipa care va trăi altfel. Până atunci vor trebui să scape de privirile bănuitoare ale vecinilor, de încruntările celor mari şi să nu cumva să fie atrași într-o direcție greșita. Trebuie să fie atenți.

-                              -                   Hei Ava! Șopti Dante. Nu te uita în stânga. Ochi de peşte, bătrânelul acela ursuz, trece pe lângă noi. Fă-te că nu îl vezi în speranța că nu ne va vedea nici el pe noi.

-                              -                     La naiba…capul în pământ atunci!...A trecut?

-                              -                     Nu, rămâi acolo…Dacă o să ne vadă, ne vom alege cu o alergătura pe cinste. Sunt sigur că nu ne iartă pentru geamul spart cu praștia.

-                             -                      Ce să iți fac, Dante, dacă tu ai vrut să tragi cel mai departe? Nu te-ai mulțumit şi acum va trebui să ne ferim de fiecare dată când trece pe drum.

-                              -                       Acum vorbești? Înainte să mânaci toate bomboanele câștigate prin acel pariu nu păreai așa supărată pe ceea ce făcusem.

-                              -                     Partea aia mi-a plăcut...Noi nu vom fi ca ochi de peste…așa e Dante?

-                              -                      Sigur că nu Ava. Noi vom fugi înainte să ajungem așa. Noi vom dormi undeva pe o plajă fină, sub o luna călduroasă, într-o colibă. Într-o noapte ne vom căsători acolo, în jurul câtorva torțe ce vor arde continuu. Ceilalți trei şi luna vor fi singurii invitați. Vom juca toate jocurile până în zori de zi, iar când ne va fi somn, vom intra toți înăuntru şi vom adormi liniștiți, fără nici un nenorocit de cocoş care să tulbure somnul. Apoi ne vom trezi, vom face baie în ocean şi vom continua să căutăm comoara ascunsă pe insulă. Apoi când o vom găsi, o vom folosi pentru a căută altele, în alte locuri cât mai rare şi frumoase. Am făcut absolut toate planurile, trebuie doar să mai treacă timpul puțin.

-                             -                    Abia aștept să creștem mari în felul nostru… 

Ava - 8

            Timpul trecea prea repede şi seara s-a lăsat printre plimbări pe malul lacului şi prin restaurantele Pragăi. Astăzi a fost o zi doar pentru noi, o zi în care aflând viaţa Emei, m-am simțit şi mai apropiat de ea. Era că şi cum aş fi cunoscut-o încă din copilăria îndepărtată pe care o petreceam fără griji cu ceilalți. Ema şi-a întipărit încet, dar sigur imaginea lângă cea a lui Jack, Becky, Ava şi John. Oameni pe care i-am apreciat tot timpul, dar cărora nu le-am arătat de prea multe ori ce însemnau cu adevărat…poate aş fi reușit să îi țin uniți dacă le-aş fi spus, dacă aş fi tras de fiecare în parte. Ema mi-a adus astăzi aminte de ei. De toate momentele petrecute împreună, de toate bucuriile, dar în același timp şi de tristețea plecării lor. Jack şi Beck au decis că e necesar să plece pentru a încerca să salveze cu vise o relație ce începuse să scârțâie din ce în ce mai mult. De John nu mai știu nimic de mult timp, de când a decis să rupă legăturile şi să se mute în colţul celălalt al lumii pentru a-şi urma propriul vis al copilăriei. Îmi aduc aminte şi acum cum își lua rămas bun de la toți şi promitea că ne vom mai întâlni şi că aventura noastră va trebui să se maturizeze frumos….iar Ava…pe ea nu am cum să o acuz că a plecat de lângă noi şi nici nu i-am cerut vreodată să rămână. Nu aş fi putut după câte se întâmplase.

-          Ai regrete Dante?

-          Probabil.
-      Annie?
-      Nu. Annie e doar o fantomă a unui trecut pe care nu sunt mândru să mi-l amintesc și care a ținut să întoarcă unele decizii pe care atunci le credeam bune. Annie era efortul meu pentru a-mi răscumpăra greșeli din trecut, dar s-a dovedit a fi prea mult. Nivelul la care au ajuns ei l-ar face invidios pe Dante de atunci. Annie nu era persoana pe care să o salvez de ei. Annie nu era un om al momentelor, ei ii plăcea mai mult să vorbească și știm amândoi cât de false pot fi cuvintele, mai ales manevrate de un om care călca pe principii, pe propriile idei. Ea nu e un regret, a fost tot timpul o cauză pierdută, dar am insistat pentru că atunci când îmi propun ceva, mor cu ideea de gât.
-     Atunci ce regreți?
-     Nu stiu..M-am ferit întotdeauna să mă gândesc dacă ceea ce am făcut a fost bine sau nu. Mereu mi-a fost teamă să nu descopăr vreo greșeală enormă. Nu le-aş numi regrete pentru că le-aş repeta şi acum dacă aş mai avea ocazia, dar uneori aş fi putut fi mai atent sau aş fi putut face în alt mod unele lucruri. Sunt sigur că au fost oameni în faţa cărora am greșit. Dacă am făcut ceva care să mă afecteze pe mine mi-am acceptat greșeala că fiind parte din persoana mea, dar câteodată deciziile mele au afectat direct şi alte persoane. Deci da. Cred că am şi eu regrete. De ce mă întrebi?

-          Pentru că după discuția de  astăzi am început să am regrete şi să mă gândesc dacă nu cumva am fost o egoistă părăsind atât de ușor lumea care mă adoptase. Mă simt prost pentru ce am făcut.

-          Gândește-te că te-ai eliberat Ema. Ai plecat de lângă ei pentru că voiau să te lege pe vecie de o lume rece. O să te întorci la ei, dar în condițiile tale. Nu trebuie să te învinovățești pentru că ai vrut să te rupi de lumea asta plină de ascunzișuri. Ignoră regretele, aruncă-le în spate şi privește înainte.

                Vorbele erau pentru a încuraja un om minunat care astăzi avea o stare diferită de ceea ce văzusem de atâtea ori. În realitate nu e deloc ușor să treci cu vederea gândurile despre anumite decizii delicate. Am încercat să îi zâmbesc în continuare deși începusem să preiau ușor tristețea ei. Toți avem regrete. Dacă nu am avea înseamnă că nu ne dorim să fim mai buni, înseamnă că nu realizăm că deciziile noastre ar fi putut fi mai bune şi că nu realizăm că oricând este loc de mai bine. În noaptea aceea, după ce am ajuns acasă nu am putut dormi. Ema a ales să se pună direct la somn, fiind obosită şi știind că mâine am promis să ajungem la prima ora la sediu pentru a relua munca. Eu, am rămas la birou contemplând din nou la vremuri ce păreau atât de îndepărtate. Priveam cerul înnorat şi mă gândeam dacă acolo unde îmi sunt camarazii din copilărie este senin, dacă ei pot dormi în seara aceasta şi dacă îi voi mai vedea vreodată.

            …………………………………………………….

-          Dante…Dante. Fii atent la drum! Ai idee pe unde trebuie să mergem?

-          Cred că da, deși nu am mai fost niciodată pe aici. Câte lucruri simple şi unice ai lângă tine dacă ai timp să le cauți.

-          Vezi! Şi tu cauți să iți pierzi timpul în locurile acelea pustii.

-          Face parte din ceea ce suntem Ava, dar lasă asta. Uita-te pe hartă, spune-mi cât mai avem sau pe unde ar trebui să mergem.

-          Cred că undeva la stânga înspre pădure. E un drum mic din câte văd pe hartă. Ceva secundar.

-          Ești sigură?

-          Nu chiar, dar o să putem să mai întrebăm lume. Asta dacă vom da de cineva pe aici.

             Afară ploua puternic. Au fost câteva zile urâte, însă Ava reușise să îl scoată pe Dante din casă. I-a promis o mică aventură şi au decis amândoi să viziteze o rezervație undeva într-o pădure aproape de orașul lor. S-au trezit devreme şi au plecat să scape de ceea ce îi înconjoară acasă. Dimineața nu era prietena lui nici atunci, dar Ava a făcut ca somnul şi răcoarea de afară să dispară. Era elegantă ca de obicei şi purta cu ea zâmbetul misterios pe care îl folosea de multe ori. Acum erau undeva pe un drum pustiu căutând un alt drum şi mai mic şi pustiu de undeva dintr-o pădure, dar în afară de ploaie nimic nu gândeau că va fi rău.

-          Hei, uite un semn Dante…oprește acolo.

-          Bine, hai să vedem ce scrie.

-          Cred că cel din stânga este drumul. Uite, Dante, arată şi pe semnul acela. Rezervația e în stânga.

-          Înțeleg Ava, dar nu cred că poate fi așa, ce e în stânga nu pare un drum ce e vizitat de turiști. Mai degrabă un drum pe care circulă căruțele care transporta lemne.

-          Da, văd, dar așa arată şi harta şi semnul.

-          Ok, de ce nu? Hai să încercam şi să vedem unde ajungem.

              Nu părea o decizie prea bună, dar ce mai conta acum. Erau amândoi şi acesta era singurului lucru important. Își găseau cu greu timp printre licee şi meditații, dar acum erau amândoi, așa că un drum neasfaltat şi o ploaie sâcâitoare nu aveau cum să reușească să le strice buna dispoziție.

-          Heei… E melodia noastră. Bun moment să pornim pe drumul acesta. Spuse Ava care rareori își arată atât de liber fericirea.

-          Collide? Hmmmm…de când a devenit melodia noastră?

-          De când am văzut filmul tău preferat la insistenţele tale. M-am îndrăgostit şi eu de ea şi dacă amândoi o considerăm o melodie genială, o să fie melodia noastră. Cel puțin până când va apărea alta şi mai frumoasă.

-          Sunt de acord.

              Dintr-o dată o bubuitură puternică se aude de dedesubtul mașinii, acompaniată de o zgâlțâitură serioasă care îi sperie un pic pe cei doi.

-          Dante? Ce a fost asta?

-          Aia…Cred că mașina. Răspunse Dante un pic îngrijorat dacă acesta este un drum bun şi dacă vor putea să mai iasă de acolo în caz că nu e.

-          Mă gândeam că e vorba despre mașină, dar ce s-a întâmplat?

-          Cred că am nimerit o groapă mai mare. Te-ai speriat?

-          Nu, dar cred că nu mi-aş dori să rămânem aici?

-          De ce? Vremea e superbă.

-          De stat în casă, nu undeva în mașină într-o pădure uitata de lume.

-          Hehe…nu mai fii dramatică Ava, nu e o pădure uitată de lume, sigur trece cineva pe aici. Am supraviețui.

-          Ești sigur că e drumul cel bun?

-          Glumești? Ce s-a întâmplat cu încrederea pe care o aveai când mi-ai spus să mergem pe aici?

-          A dispărut un pic odată cu peisajul ciudat pe care îl văd de când am început să mergem pe aici. Drumul acesta e imposibil, mai ales pe timp ploios. Îmi imaginez că nu suntem singurii care vin să viziteze. Un drum circulat nu arată așa.

-          Da, dar semnele spun că pe aici…așa că hai să nu ne lăsăm bătuți.

              Drumul nu se mai termină şi nu sunt sigur dacă era din cauza că era lung sau pentru că mergeam cu o viteză care putea fi întrecută lejer de cineva care aleargă. Am întâmpinat o grămadă de gropi pline cu noroi şi era să rămânem de câteva ori împotmoliți. Am întâlnit la un moment dat câțiva oameni într-o căruță pe care a fost aproape imposibil să o ocolim, dar care ne-au confirmat că drumul este cel bun. Nu știam dacă să îi înjurăm pentru că ne încurca drumul sau să le mulțumim că ne-au liniștit spunând-ne că după tot calvarul acesta există şi o linie de finiș. Într-un final pădurea s-a deschis iar în faţa noastră au apărut câteva clădiri. Cei doi au parcat mașina, care arata ca una de offroad, şi au coborât pentru a începe vizita. Chiar şi ploaia a decis să ne ofere o pauză așa că totul reintra în normal.

-          Iți imaginezi, Dante, ce norocoase sunt animalele de aici? Uită-te cat spațiu au. De la gardurile aceasta cât vezi cu ochii înspre munți, este spațiul lor.

-          De ce spui norocoase? Norocoase ar fi dacă nu ar mai fi în captivitate deloc.

-          Dar nu sunt în captivitate. Imaginează-ti că au şi ele zonele lor. Nu cred că le deranjează câteva garduri la distanţă de zeci de kilometrii. Uite, gândește-te la animalele de la gradină zoologică. Ele ce să spună despre garduri?

-          Ai dreptate. Pot fi considerate norocoase cele de aici. În schimb, noi nu părem a fi prea norocoși. Tocmai pentru că au atât spațiu nu au nici un motiv pentru a sta aici să le vedem.

-          Hmmm, voi sunteți norocoși că aveți măcar exemplarul acesta pe care să îl vedeți, intră în vorba şi îngrijitorul care era scos din plictiseala de aici de vizita noastră. De multe ori se întâmpla să fie zile în care nu apar pe aici deloc. Vin mulți turiști şi pleacă dezamăgiți.

-          Îi cred şi eu, completă Dante. Dacă toți trebuie să înfrunte drumul până aici e destul de trist să mai ajungi şi degeaba.

-          Da…văd că mașina ta pare să te urască după cum ai deghizat-o astăzi, continuă îngrijitorul, amuzat de stratul gros de noroi ce acoperea o mare parte din mașina.

-          Data viitoare o să îmi aduc aminte să vin cu un tanc.

-          Uite ce cățel drăguț! Exclama Ema la vederea unui amarat ud ce dădea din coadă Hei, cuțu! Vino să ne jucăm.

              Nu știu dacă acel cățel o înțelegea, sau poate doar se plictisea înainte, dar a venit într-o alergătură spre noi, urmând a ne face să uităm pentru ce ajunsesem aici şi de faptul că în timp ce ne jucam cu el, ne făcea să ne asortăm cu mașina. Geanta lui Ava căpătase imprimeuri maro de la lăbuțele patrupedului, dar nu o văzusem vreodată atât de puțin interesată de ea.

-          Se pare că vă place, spuse îngrijitorul încercând din nou să intre în vorbă. Nu vreți voi să îl luați acasă? Mă înnebunește alergând pe aici tot timpul. Latră la orice şi nu se odihnește niciodată. E o pacoste!

-          Da! Hai să îl luăm acasă Dante. Uite cât de jucăuș este.

-          Şi mie îmi place Ava, dar părinții noștri ne vor strânge de gât. Eu am trei în curte, iar tu unul în apartament.

-          Off…ai dreptate…probabil îi vor oferi locul nostru din pat, lui, ca pedeapsa.

-          Pe tine nu te-ar deranja prea rău, doar că eu ar trebui să împart cotețul cu ceilalți trei şi nu știu cât de comod ar fi.

              Animalele nu voiau să fie văzute astăzi, iar cățelul își pierduse şi el interesul odată ce ne murdărise, așa că ne-am luat inima în dinți şi am hotărât să înfruntăm din nou drumul noroios pe care venisem. Ne-am urcat în mașină rugând-ne să ajungem în siguranța acasă.

-          Vom pleca vreodată de aici Dante?

-          Sigur. Vom ajunge imediat acasă.

-          Nu despre asta vorbeam.

-          Ce ţi-a venit Ava? De unde vin ideile acestea?

-          Știi problema mea. Cred că ne stingem aici. Ne putem petrece zilele cum dorim, dar vom arde energia degeaba. Știi că noi doi suntem făcuți pentru mai mult.

-          Vorbește în numele tău Ava, pe mine nu mă deranjează atât de mult locul acesta. Ne avem unul pe celălalt. De ce ţi-ai dori mai mult?

-          Vorbești serios? De ce te-ai mulțumi cu atât?

-          Nu știu, dar în același timp nu sunt sigur că merită efortul…şi nici măcar nu știm sigur dacă vom ajunge la destinația dorita. De ce să riscam?

-          Pentru că e o lume întreagă ce așteaptă să trăim alături de ea. John a plecat deja, Beck şi Jack vor pleca şi ei. Nu mai sunt fericiți aici, noi de ce să rămânem?

-          Asta e casa noastră Ava, iar în momentul acesta mă simt în siguranța aici.

-          Ești foarte încăpățânat!

-          Hai Ava, te rog nu te supară, dar discuțiile pe tema asta par momentan inutile. Uite, te invit la cină în seara asta. Ieșim în oraș şi vom petrece o seară minunată împreună.

-          Astăzi nu ies Dante, nu prea am chef. Aş vrea să stau în casă, am puţină treabă şi m-am încărcat destul după ieșirea de acum.

-          Tu decizi.

-          Tu ce ai de gând să faci?

-          Acum nu știu, dar cel mai probabil îmi voi găsi o ocupație.

-          Vrei să vedem împreună un film?

-          Nu, vom avea timp altădată….

              “Nu mai suport Dante aici, nu sunt fericită şi mă întristează să văd cum tu iți legi viaţa în atât de multe lucruri nesemnificative. Unde sunt visele cu care mă ademeneai să ies afară? Îmi povesteai nenumărate basme despre lumi îndepărtate pe care aveam să le cunoaștem împreună, dar ai amorțit în nimicul lor. Îmi aduc aminte când te păcăleam şi îți spuneam că te voi părăsi în lumea asta doar pentru a-ţi observa reacția. Îmi spuneai că vei pleca cu mine, că nu iți va pasa de nimic şi că doar lângă mine poți să fii fericit. Mă întreb unde a dispărut dorința ta şi cum au reușit să te facă să fii atât de indiferent. Poate percepția ta despre cei doi ochi verzi pe care jurai că îi iubești, s-a schimbat…poate eu nu mai sunt destul pentru a te face fericit. Observ zilnic că nu mai ai același foc în ochi atunci când mă privești şi mă omoară când îmi răspunzi că totul e ok…totul va fi bine, să stau liniștita. Nu sunt o fraieră Dante. Mi-aş dori să fii sincer şi să îmi spui ce se întâmplă, sau să fii curajos şi să lupți alături de mine pentru fericirea ta. Nu e momentul să te dai bătut, eu asta văd că faci. Nu știu ce e în capul tău şi mă scoate din sărite toată situația asta. Noi doi nu am crescut pentru a ne pierde în ceaţă, iar eu nu am de gând să te las să te dai bătut atât de ușor, dar am nevoie şi de ajutorul tău. Am nevoie de zâmbetul tău…mai știi să zâmbești sau te-au cucerit cu totul?...”

Ema - 7

                    Soarele a fost bun astăzi cu oamenii din Praga. A bătut cu putere încălzind oamenii abătuți de prea multe ploi. Străzile sunt pline, știu cu toții că e posibil să fie ultima zi așa de frumoasă pentru o perioada bună. Dante şi Ema s-au alăturat spiritului orașului şi au ieșit la plimbare pe malul râului. Ambii aveau nevoie să evadeze un pic.

                    S-au așezat pe o bancă, undeva la marginea unui parc mic. Un loc ferit de gălăgie şi de zumzetul oamenilor. Nici unul dintre ei nu era prea energic şi nu aveau chef de prea multe. Râul le oferea liniștea de care aveau nevoie acum.

-          Nu mi-ai spus niciodată povestea ta Ema. Sau ai spus câte ceva, însă doar ce ai vrut tu să aud. Sunt curios de o chestie.

-          Spune.

-          Vorbeai când am fost la nuntă de ceva care te lega de București, sau care te speria acolo. Despre ce vorbeai? Şi care e povestea ta Ema? Mă bucur ca sunt aici în prezent cu tine, dar sunt curios să iți cunosc şi trecutul, pe care pare că încerci să îl ascunzi.

-          De ce ai vrea să o faci? Nu prezentul e totul?

-          Sunt doar curios. Dacă nu vrei să îmi spui, nu-i nimic. O putem lasă balta.

-          ….Ești sigur ca vrei să te îngropi cu viaţa altuia?

-          E vorba despre viaţa ta, spune-mi, însă fii sinceră, te rog. Nu ai de ce să te ferești de mine.

-          Povestea mea e în esență aceeași ca a ta. Mi-am dorit să evadez de undeva unde simțeam că mă sufoc, dar dacă vrei cu adevărat iți voi povesti.

-          Spune-mi.

-          Copilăria mea a fost intensă, chiar dacă amintirile par dintr-o alta viaţă. M-am născut într-o familie simplă de la ţară unde deși condițiile nu erau excelente, totul în jur părea un basm. Mama se trezea prima, pregătind micul dejun, ne așezam apoi toți trei la masă şi ne începeam ziua în zâmbete provocate de glumele izvorâte din sufletul bun al tatei. Apoi el își urma ziua plină de muncă. Mereu avea câte ceva de făcut, la fel ca mama, însă nu se plângeau niciodată şi nici triști nu îi vedeam. Când apărea vreo problemă tata spunea mereu că o să fie bine, că vom trece peste atâta timp cât ne vom avea unul pe celălalt. Nu îmi imaginam vreodată ce ar putea însemna să fie altfel, nu știam cum ar fi fără ei sau fără viaţa aia. Nu cunoșteam prea multe, dar eram fericită. Zilele mele se împărțeau între micul ajutor pe care i-l puteam oferi mamei şi escapadele prin împrejurimi alături de Rex, cățelul familiei şi singurul prieten cu care împărțeam timpul de joacă. Descopeream împreună lumea din jurul casei, încetul cu încetul. Uneori mergeam împreună cu părinții la oraș, îmi spuneau mereu că acolo voi ajunge eu, că ei vor rămâne la casa copilăriei pentru a mă aștepta pe mine să îi vizitez de la oraș. Le spuneam că nu va trebui să mă aștepte şi că nu voi pleca nicăieri. Sigur, înghețata era un plus pentru locul urban, dar nici măcar asta nu mă convingea să părăsesc micul meu rai. Vezi tu? Chiar daca eram un copil, cred că vedeam lumea mult mai bine decât cum o privesc acum. Departe de fumul fabricilor şi de răutatea din locurile aglomerate chiar poți ajunge ușor la suflet…Ce simplu era totul atunci.

          Zâmbetul pe care mi-l oferea Ema până atunci dispăruse. Chipul Emei nu mai era luminat, însă tot ce îmi povestise până acum era foarte frumos, nu înțelegeam de ce e tristă.

-          Ai avut o copilărie frumoasă din câte aud. De te te-ai întristat?

-          Da, a fost o copilărie incredibilă, doar că nu a durat prea mult şi am învățat încă de atunci că destinul luptă de multe ori împotriva noastră. Am aflat asta într-o seară ploioasă când ne întorceam  dintr-o plimbare la oraș. Tata nu a mai putut controla mașina…mama s-a întors spre mine, iar de atunci m-am trezit pe un pat undeva. Inițial, doctorii şi lumea de acolo au încercat să îmbrace situație intra-un costum frumos, dar nimic nu suna prea bine în toate încercările lor. Îmi spuneau că e un miracol că am supraviețuit…eram singura, iar eu am gândit mereu că poate era mult mai bine să plec şi eu cu ei. Ar fi fost mai puțin dureros.

-          Îmi pare rău…nu am vrut să dezgrop nimic trist.

-          Nu-i nimic, ai spus că vrei să mă cunoști cu adevărat, așa că îți ofer trecutul pe tavă. Știu că oricum ar fi, nu o să mă judeci şi aveam nevoie de cineva în faţa căruia să fiu eu.

-          În regulă atunci. Continuă. Ce s-a întâmplat apoi?

-          După? Îți spuneam că ai meu mă tachinau că voi ajunge la oraș. În prima fază am ajuns într-un centru de orfani. Prima mea întâlnire cu orașul se dovedea a fi una tristă. Alături de mulți alți copii speriați de la o vârsta prea fragedă. Acolo nu aveam unde să mă plimb şi copii mă oboseau. Nu am reușit să mă adaptez, însă am avut noroc că o familie a decis să mă adopte la scurt timp după ce am ajuns acolo. Noul meu tată era un om influent din oraș, un tip sobru, care era mai tot timpul plecat şi ocupat. Mama adoptivă era o femeie cu sufletul cald care a avut întotdeauna grijă să fiu cât mai fericită. Nu au putut avea copii niciodată şi nici nu le-a păsat prea mult, însă timpul trecea peste ei şi erau singuri, s-au gândit că e nevoie de un suflet care să ii încălzească. Nu aveau răbdare nici să crească un bebeluș așa că au decis să mă aleagă pe mine dintre toți cei de acolo. Îmi spuneau că m-au ales datorita ochilor mei.

-          Hmmm…eu ţi-am spus mereu că ai ochi superbi, în timp ce tu zâmbeai ironic.

-          Mereu am crezut c+ ei spun asta doar pentru a mă înveseli. Mi-a fost greu să mă acomodez în lumea lor. Câteva luni nu am scos prea multe cuvinte. Totul era nou pentru mine, şi tot noul acesta mi se părea inutil venind din micul rai. Erau mirați că reacționez indiferent la toate jucăriile cu care încercau să mă facă să mă simt mai bine. Ce nu știau ei era că eu nu avusesem prea multe jucării până atunci, dar nici nu le-am simțit lipsa. Le-am urât. Păreau că vor să înlocuiască plimbările mele…păreau ca vor să îl înlocuiască pe Rex. Părea ca şi cum cineva a luat toate constantele vieții mele şi le-ar fi înlocuit subit pentru a cerea o nouă viaţă. O viaţă pe care nu o ceream înlocuia o viaţă pe care nu voiam să o părăsesc.

-          Şi cum a decurs totul?

-          A trebuit să accept totul. Nu era ca şi cum as fi avut alte opțiuni şi nu mă înțelege greșit, am avut o viaţă pe care mulți ar fi dorit-o, însă nu era a mea. Am avut la îndemână orice şi nu mi-a lipsit nimic pe partea materială. Când am ajuns la ei, au angajat un profesor personal pentru a ajunge la un nivel încât să pot urma o şcoală, un liceu şi o facultate dintre cele mai bune din ţară. Pe partea sentimentală am avut lipsuri mari. Nu am putut să mă integrez niciodată în cercuri de prieteni pentru că toți mă vedeau ca o ciudată şi poate așa şi eram, nu am fost prea sociabilă pentru ca nu mă regăseam în toate plăcerile lor, astfel că m-am îngropat în cârţi şi în vise despre o lume ce părea din ce în ce mai departe de mine. Singurele mele ieșiri în lume erau când acompaniam părinții la diferite evenimente din ceea ce spuneau ei, lumea bună a Bucureștiului, unde stăteam şi observam fel şi fel de personalități. Într-una din serile acestea un băiat ce a ignorat semnele mele de indiferenţă şi a intrat în vorbă cu mine. La început era simpatic, un pic diferit fata de toți ceilalți şi neștiind exact ceea ce fac, am fost convinsă să ies la o întâlnire cu el.

-          Hmmm…vrei să mă faci gelos?

-          Gelos ar trebui să fie el, că sunt aici cu tine.

-          Hehe…glumeam, dar ai dreptate oricum. Continuă.

-          Așa. Spuneam că am ieșit la o întâlnire cu el şi mi-a plăcut senzația de a fi apropiată de cineva. Am continuat câteva luni, iar toata familia era încântată. Aflasem între timp că el este unul dintre cei mai de încredere oameni ai lui tata, deci avea o situație destul de bună. Din nou, o situație pe care mulți ar fi invidioşi, dar o situație care dacă nu știi cum să o gestionezi, te transformă într-un roboțel. De asemenea, în câteva luni devenisem un accesoriu pentru el, iubirea, care nu cred că a existat în nici un moment nu mai avea nici o legătură cu chestia robotică pe care o aveam noi. Începusem să mă simt strânsă şi târâtă după el de fiecare dată. Nu voiam să continui în lumea aia, am vrut să simt libertatea de care îmi era atât de dor şi pe care o simțeam în copilărie. Așa că am plecat…am lăsat totul în spate şi am vrut să mă caut pe mine. Acesta e proiectul meu personal. Asta e povestea mea Dante. Acum că o știi, cum par?

-          Wow…ai avut o viaţă plină. Pari la fel de interesantă ca şi până acum.

-          O viaţă plină, dar dezordonată, Dante.  

-          Poți privi numai în faţă, Ema. E singura direcție. Zâmbește la fel ca şi pana acum. Știi că totul o să fie bine..

Jack - 6

-                             -             Psst…hei! Privirea aici! Mă vezi?

-                             -             …?

-                             -             Hai Dante, știu că nu vrei să stai de vorbă cu mine, dar a venit momentul. Ai parte de mine atât de rar, așa că revino-ţi în fire!

-                             -              Nu vreau să te văd. Ești trist mereu în ultimul timp. Au trecut vremurile când te așteptam vesel să povestim ce situații am mai întâmpinat şi ce am mai învățat. Acum e doar o discuție despre aceeași oameni falși şi aceleași probleme pe care le întâmpin şi nici măcar nu sunt ale mele?

-                             -              Hehe…mereu te-am cunoscut ca un pesimist, deși am avut încrederea că tot timpul vezi ceea ce e mai bun în situații.

-                            -               Vremurile s-au schimbat, Jack. Oamenii din jurul nostru nu sunt deloc puri, nici măcar decenți, iar noi am început să le împrumutăm încetul cu încetul miscarile. Îți aduci aminte de pistoalele cu jeleuri? Ei bine…unde sunt? Unde e casa noastră din copac? Unde sunt aventurile şi unde e Ava?

-                          -                Ne așteaptă Dante, trebuie doar să ajungem acolo.

-                          -               Nu Jack…nu ajungem. Nici un idiot nu a gândit până acum pistoalele cu jeleuri. Casa, deși e unde ar fi trebuit să fie, o vizităm prea rar, de multe ori chiar uităm de ea înconjurați de negru. Aventurile noastre sunt transformate încetul cu încetul în task-uri, în lucruri pe care trebuie să le facem, nu pe care le dorim neapărat,  iar Ava nu mai e așa pură ca înainte. A văzut ce înseamnă aspirațiile şi nu o poți opri. Crede că va ajunge importantă şi va fi fericită privită de oamenii aceia fără suflet pe care îi uram încă de când eram mici. Nu se mulțumeşte cu un zâmbet sincer, e absorbită de aparenţe. A uitat sufletul pe care jura să îl prețuiască atunci când era un simplu copil, iar eu am crescut doar cu imaginea ei, crezând că omul poate fi sincer cu el veșnic. Jack….sunt prea mulți. Nu e doar bețivul satului de învins…sunt şi ei, oamenii pe care ii respectam. Sunt toți…

-                            -                Şi ce credeai Dante?

-                            -               Credeam în cuvinte, în vorbe, în ei. De ce ar încerca să creeze o imagine falsă în faţa noastră? Nu reușesc să înțeleg şi mă doboară gândul acesta mai mult decât mi-aş fi imaginat vreodată. În loc să ne căutăm fericirea, ne creem alter-egouri pe care să le placă alții. Nu mai e nici amuzant cum ar fi trebuit să arate oamenii de la circ care acționează fără sens. Crescând, comedia lor se transformă ușor intr-un thriller din care facem şi noi parte.  Unul pe care nu dorim să îl vedem, dar care e singurul cu bilete disponibile. Un film prost cu actori de duzină, care au uitat să-şi respecte meseria.

-                              -              Am crezut că te voi înveseli. Că voi veni aici şi ne vom aduce aminte cu plăcere de trecut. Că vom râde de viitor şi vom simți prezentul, dar te găsesc lipsit de chef, înconjurat de ei şi abătut. Îmi pare rău că a trebuit să iți aduc aminte de noi şi să te întristez…

-                             -              Nu tu mă întristezi, Jack…propriile mele așteptări o fac şi cred că şi ale tale sunt la fel, dar am fost prea egoist să mă gândesc şi la ceea ce mai faci tu. Sunt sigur că şi tu ești la fel de putrezit pe dinăuntru de la praful acesta.

-                             -              Mai contează? Nu vezi că totul e o iluzie? Ce mai contează câteva suflete pierdute în haosul de aici?

-                            -               Contează pentru că rămân prea putini şi pentru că ne pierdem dorința de a merge înainte astfel.

-                           -               Nu e nevoie să rămână toți Dante…nu mai e necesar nici măcar să împlinim visele din vesela copilărie. Trebuie doar să mergem înainte.

-                            -             Nu Jack, asta e problema…nu trebuie să mergem înainte. Spre ce alergăm? Spre moarte? Pentru ce?

-                           -              De ce simți nevoie să te încarci mereu cu toate prostiile lor, Dante?

-                           -             Pentru că sunt lângă mine, îi văd, nu îi pot ocoli şi îi urăsc din toata inima. Nu simt nevoia să le preiau probleme, doar că le accept când sunt aruncate asupra mea. Le urăsc ipocrizia şi cred că întreaga lume e doar un afiș.

-                          -               ....

-                          -               Ne-am îndrăgostit stupid Jack...ne-am îndrăgostit de o lume pe care o vedeam doar noi doi, ne-am pus speranța în persoane care nu aveau nici un gând să ne înveselească şi ne întristam când le vedem cât de diferite sunt faţă de cele din visele noastre.

-                         -               Știu Dante, dar nu putem da înapoi…timpul nu ne permite, iar visul nostru este doar un alt loz în plic câștigător, uitat într-o haină pierdută într-un tren întârziat. Trebuie să ne descurcăm cu ceea ce avem.

-                         -               Nu trebuie să ne descurcăm cu ce avem. Deloc! Asta e soluția celui care renunță…nu trebuie deloc să ii acceptăm atât de mofturoși şi îngâmfați. Încercările lor de a se simți bine pe spinarea noastră sunt triste…nu pentru ei…ei oricum nu mai simt nimic, dar ne întristăm aiurea aruncând așteptări la gunoi. Îmi spunea cineva că nu trebuie să ai nici un fel de așteptare, că e mai simplu așa şi îi râdeam în faţă, dar poate are dreptate. Curios sunt oare unde e fericirea în cazul acesta. Unde apare fericirea când nu o poți împărți cu nimeni? Unde e zâmbetul când nu îl poți privi şi nu îl poți reproduce? Unde sunt cuvintele dulci din noapte dacă împarți patul singur?

-                        -              Nu știu…nu știu asta nici eu, nu o cunoști nici tu şi nici ceilalți nu ne pot răspunde la întrebări pentru că nimeni nu are habar despre ceea ce e corect. Fiecare presupunem, dar fiecare o facem diferit.

-                       -              Da…şi în tot timpul acesta îmbătrânim. Vom îmbătrâni triști gândind prea mult la deciziile pierdute prin timp. În fine…nu are rost să ne umplem mintea acum cu toate acestea. Hai să înclinăm un pahar, ne vedem prea rar şi nu aş vrea să pierd momentul cu discuții.

-                      -               Aici voiam să ajung. Credeam că mă vei înnebuni toată seara cu aceleași idei. Rom şi cola?

-          Sigur…

              

              În realitate nimic nu se schimbă prea mult. E nevoie de curaj iar acesta e un cuvânt prea mare pentru noi, așa că avem nevoie de scurtături. Ne plac, sunt mult mai simplu de urmat şi credem că să fii lejer înseamnă fericire. Ne pierdem atât de des printre faruri de mașini şi habar nu avem ceea ce înseamnă binele…sau răul...nimeni nu ne-a învățat, oricum nu ne interesează prea mult. Ne mulțumim acolo în colţul nostru simplu dar trist. Nu ne îndreptăm spre ceva anume…doar sperăm să se termine odată. Mulțumesc Jack pentru vizită! A fost o plăcere ca întotdeauna. Ne vedem peste un an…