Ava - 8

            Timpul trecea prea repede şi seara s-a lăsat printre plimbări pe malul lacului şi prin restaurantele Pragăi. Astăzi a fost o zi doar pentru noi, o zi în care aflând viaţa Emei, m-am simțit şi mai apropiat de ea. Era că şi cum aş fi cunoscut-o încă din copilăria îndepărtată pe care o petreceam fără griji cu ceilalți. Ema şi-a întipărit încet, dar sigur imaginea lângă cea a lui Jack, Becky, Ava şi John. Oameni pe care i-am apreciat tot timpul, dar cărora nu le-am arătat de prea multe ori ce însemnau cu adevărat…poate aş fi reușit să îi țin uniți dacă le-aş fi spus, dacă aş fi tras de fiecare în parte. Ema mi-a adus astăzi aminte de ei. De toate momentele petrecute împreună, de toate bucuriile, dar în același timp şi de tristețea plecării lor. Jack şi Beck au decis că e necesar să plece pentru a încerca să salveze cu vise o relație ce începuse să scârțâie din ce în ce mai mult. De John nu mai știu nimic de mult timp, de când a decis să rupă legăturile şi să se mute în colţul celălalt al lumii pentru a-şi urma propriul vis al copilăriei. Îmi aduc aminte şi acum cum își lua rămas bun de la toți şi promitea că ne vom mai întâlni şi că aventura noastră va trebui să se maturizeze frumos….iar Ava…pe ea nu am cum să o acuz că a plecat de lângă noi şi nici nu i-am cerut vreodată să rămână. Nu aş fi putut după câte se întâmplase.

-          Ai regrete Dante?

-          Probabil.
-      Annie?
-      Nu. Annie e doar o fantomă a unui trecut pe care nu sunt mândru să mi-l amintesc și care a ținut să întoarcă unele decizii pe care atunci le credeam bune. Annie era efortul meu pentru a-mi răscumpăra greșeli din trecut, dar s-a dovedit a fi prea mult. Nivelul la care au ajuns ei l-ar face invidios pe Dante de atunci. Annie nu era persoana pe care să o salvez de ei. Annie nu era un om al momentelor, ei ii plăcea mai mult să vorbească și știm amândoi cât de false pot fi cuvintele, mai ales manevrate de un om care călca pe principii, pe propriile idei. Ea nu e un regret, a fost tot timpul o cauză pierdută, dar am insistat pentru că atunci când îmi propun ceva, mor cu ideea de gât.
-     Atunci ce regreți?
-     Nu stiu..M-am ferit întotdeauna să mă gândesc dacă ceea ce am făcut a fost bine sau nu. Mereu mi-a fost teamă să nu descopăr vreo greșeală enormă. Nu le-aş numi regrete pentru că le-aş repeta şi acum dacă aş mai avea ocazia, dar uneori aş fi putut fi mai atent sau aş fi putut face în alt mod unele lucruri. Sunt sigur că au fost oameni în faţa cărora am greșit. Dacă am făcut ceva care să mă afecteze pe mine mi-am acceptat greșeala că fiind parte din persoana mea, dar câteodată deciziile mele au afectat direct şi alte persoane. Deci da. Cred că am şi eu regrete. De ce mă întrebi?

-          Pentru că după discuția de  astăzi am început să am regrete şi să mă gândesc dacă nu cumva am fost o egoistă părăsind atât de ușor lumea care mă adoptase. Mă simt prost pentru ce am făcut.

-          Gândește-te că te-ai eliberat Ema. Ai plecat de lângă ei pentru că voiau să te lege pe vecie de o lume rece. O să te întorci la ei, dar în condițiile tale. Nu trebuie să te învinovățești pentru că ai vrut să te rupi de lumea asta plină de ascunzișuri. Ignoră regretele, aruncă-le în spate şi privește înainte.

                Vorbele erau pentru a încuraja un om minunat care astăzi avea o stare diferită de ceea ce văzusem de atâtea ori. În realitate nu e deloc ușor să treci cu vederea gândurile despre anumite decizii delicate. Am încercat să îi zâmbesc în continuare deși începusem să preiau ușor tristețea ei. Toți avem regrete. Dacă nu am avea înseamnă că nu ne dorim să fim mai buni, înseamnă că nu realizăm că deciziile noastre ar fi putut fi mai bune şi că nu realizăm că oricând este loc de mai bine. În noaptea aceea, după ce am ajuns acasă nu am putut dormi. Ema a ales să se pună direct la somn, fiind obosită şi știind că mâine am promis să ajungem la prima ora la sediu pentru a relua munca. Eu, am rămas la birou contemplând din nou la vremuri ce păreau atât de îndepărtate. Priveam cerul înnorat şi mă gândeam dacă acolo unde îmi sunt camarazii din copilărie este senin, dacă ei pot dormi în seara aceasta şi dacă îi voi mai vedea vreodată.

            …………………………………………………….

-          Dante…Dante. Fii atent la drum! Ai idee pe unde trebuie să mergem?

-          Cred că da, deși nu am mai fost niciodată pe aici. Câte lucruri simple şi unice ai lângă tine dacă ai timp să le cauți.

-          Vezi! Şi tu cauți să iți pierzi timpul în locurile acelea pustii.

-          Face parte din ceea ce suntem Ava, dar lasă asta. Uita-te pe hartă, spune-mi cât mai avem sau pe unde ar trebui să mergem.

-          Cred că undeva la stânga înspre pădure. E un drum mic din câte văd pe hartă. Ceva secundar.

-          Ești sigură?

-          Nu chiar, dar o să putem să mai întrebăm lume. Asta dacă vom da de cineva pe aici.

             Afară ploua puternic. Au fost câteva zile urâte, însă Ava reușise să îl scoată pe Dante din casă. I-a promis o mică aventură şi au decis amândoi să viziteze o rezervație undeva într-o pădure aproape de orașul lor. S-au trezit devreme şi au plecat să scape de ceea ce îi înconjoară acasă. Dimineața nu era prietena lui nici atunci, dar Ava a făcut ca somnul şi răcoarea de afară să dispară. Era elegantă ca de obicei şi purta cu ea zâmbetul misterios pe care îl folosea de multe ori. Acum erau undeva pe un drum pustiu căutând un alt drum şi mai mic şi pustiu de undeva dintr-o pădure, dar în afară de ploaie nimic nu gândeau că va fi rău.

-          Hei, uite un semn Dante…oprește acolo.

-          Bine, hai să vedem ce scrie.

-          Cred că cel din stânga este drumul. Uite, Dante, arată şi pe semnul acela. Rezervația e în stânga.

-          Înțeleg Ava, dar nu cred că poate fi așa, ce e în stânga nu pare un drum ce e vizitat de turiști. Mai degrabă un drum pe care circulă căruțele care transporta lemne.

-          Da, văd, dar așa arată şi harta şi semnul.

-          Ok, de ce nu? Hai să încercam şi să vedem unde ajungem.

              Nu părea o decizie prea bună, dar ce mai conta acum. Erau amândoi şi acesta era singurului lucru important. Își găseau cu greu timp printre licee şi meditații, dar acum erau amândoi, așa că un drum neasfaltat şi o ploaie sâcâitoare nu aveau cum să reușească să le strice buna dispoziție.

-          Heei… E melodia noastră. Bun moment să pornim pe drumul acesta. Spuse Ava care rareori își arată atât de liber fericirea.

-          Collide? Hmmmm…de când a devenit melodia noastră?

-          De când am văzut filmul tău preferat la insistenţele tale. M-am îndrăgostit şi eu de ea şi dacă amândoi o considerăm o melodie genială, o să fie melodia noastră. Cel puțin până când va apărea alta şi mai frumoasă.

-          Sunt de acord.

              Dintr-o dată o bubuitură puternică se aude de dedesubtul mașinii, acompaniată de o zgâlțâitură serioasă care îi sperie un pic pe cei doi.

-          Dante? Ce a fost asta?

-          Aia…Cred că mașina. Răspunse Dante un pic îngrijorat dacă acesta este un drum bun şi dacă vor putea să mai iasă de acolo în caz că nu e.

-          Mă gândeam că e vorba despre mașină, dar ce s-a întâmplat?

-          Cred că am nimerit o groapă mai mare. Te-ai speriat?

-          Nu, dar cred că nu mi-aş dori să rămânem aici?

-          De ce? Vremea e superbă.

-          De stat în casă, nu undeva în mașină într-o pădure uitata de lume.

-          Hehe…nu mai fii dramatică Ava, nu e o pădure uitată de lume, sigur trece cineva pe aici. Am supraviețui.

-          Ești sigur că e drumul cel bun?

-          Glumești? Ce s-a întâmplat cu încrederea pe care o aveai când mi-ai spus să mergem pe aici?

-          A dispărut un pic odată cu peisajul ciudat pe care îl văd de când am început să mergem pe aici. Drumul acesta e imposibil, mai ales pe timp ploios. Îmi imaginez că nu suntem singurii care vin să viziteze. Un drum circulat nu arată așa.

-          Da, dar semnele spun că pe aici…așa că hai să nu ne lăsăm bătuți.

              Drumul nu se mai termină şi nu sunt sigur dacă era din cauza că era lung sau pentru că mergeam cu o viteză care putea fi întrecută lejer de cineva care aleargă. Am întâmpinat o grămadă de gropi pline cu noroi şi era să rămânem de câteva ori împotmoliți. Am întâlnit la un moment dat câțiva oameni într-o căruță pe care a fost aproape imposibil să o ocolim, dar care ne-au confirmat că drumul este cel bun. Nu știam dacă să îi înjurăm pentru că ne încurca drumul sau să le mulțumim că ne-au liniștit spunând-ne că după tot calvarul acesta există şi o linie de finiș. Într-un final pădurea s-a deschis iar în faţa noastră au apărut câteva clădiri. Cei doi au parcat mașina, care arata ca una de offroad, şi au coborât pentru a începe vizita. Chiar şi ploaia a decis să ne ofere o pauză așa că totul reintra în normal.

-          Iți imaginezi, Dante, ce norocoase sunt animalele de aici? Uită-te cat spațiu au. De la gardurile aceasta cât vezi cu ochii înspre munți, este spațiul lor.

-          De ce spui norocoase? Norocoase ar fi dacă nu ar mai fi în captivitate deloc.

-          Dar nu sunt în captivitate. Imaginează-ti că au şi ele zonele lor. Nu cred că le deranjează câteva garduri la distanţă de zeci de kilometrii. Uite, gândește-te la animalele de la gradină zoologică. Ele ce să spună despre garduri?

-          Ai dreptate. Pot fi considerate norocoase cele de aici. În schimb, noi nu părem a fi prea norocoși. Tocmai pentru că au atât spațiu nu au nici un motiv pentru a sta aici să le vedem.

-          Hmmm, voi sunteți norocoși că aveți măcar exemplarul acesta pe care să îl vedeți, intră în vorba şi îngrijitorul care era scos din plictiseala de aici de vizita noastră. De multe ori se întâmpla să fie zile în care nu apar pe aici deloc. Vin mulți turiști şi pleacă dezamăgiți.

-          Îi cred şi eu, completă Dante. Dacă toți trebuie să înfrunte drumul până aici e destul de trist să mai ajungi şi degeaba.

-          Da…văd că mașina ta pare să te urască după cum ai deghizat-o astăzi, continuă îngrijitorul, amuzat de stratul gros de noroi ce acoperea o mare parte din mașina.

-          Data viitoare o să îmi aduc aminte să vin cu un tanc.

-          Uite ce cățel drăguț! Exclama Ema la vederea unui amarat ud ce dădea din coadă Hei, cuțu! Vino să ne jucăm.

              Nu știu dacă acel cățel o înțelegea, sau poate doar se plictisea înainte, dar a venit într-o alergătură spre noi, urmând a ne face să uităm pentru ce ajunsesem aici şi de faptul că în timp ce ne jucam cu el, ne făcea să ne asortăm cu mașina. Geanta lui Ava căpătase imprimeuri maro de la lăbuțele patrupedului, dar nu o văzusem vreodată atât de puțin interesată de ea.

-          Se pare că vă place, spuse îngrijitorul încercând din nou să intre în vorbă. Nu vreți voi să îl luați acasă? Mă înnebunește alergând pe aici tot timpul. Latră la orice şi nu se odihnește niciodată. E o pacoste!

-          Da! Hai să îl luăm acasă Dante. Uite cât de jucăuș este.

-          Şi mie îmi place Ava, dar părinții noștri ne vor strânge de gât. Eu am trei în curte, iar tu unul în apartament.

-          Off…ai dreptate…probabil îi vor oferi locul nostru din pat, lui, ca pedeapsa.

-          Pe tine nu te-ar deranja prea rău, doar că eu ar trebui să împart cotețul cu ceilalți trei şi nu știu cât de comod ar fi.

              Animalele nu voiau să fie văzute astăzi, iar cățelul își pierduse şi el interesul odată ce ne murdărise, așa că ne-am luat inima în dinți şi am hotărât să înfruntăm din nou drumul noroios pe care venisem. Ne-am urcat în mașină rugând-ne să ajungem în siguranța acasă.

-          Vom pleca vreodată de aici Dante?

-          Sigur. Vom ajunge imediat acasă.

-          Nu despre asta vorbeam.

-          Ce ţi-a venit Ava? De unde vin ideile acestea?

-          Știi problema mea. Cred că ne stingem aici. Ne putem petrece zilele cum dorim, dar vom arde energia degeaba. Știi că noi doi suntem făcuți pentru mai mult.

-          Vorbește în numele tău Ava, pe mine nu mă deranjează atât de mult locul acesta. Ne avem unul pe celălalt. De ce ţi-ai dori mai mult?

-          Vorbești serios? De ce te-ai mulțumi cu atât?

-          Nu știu, dar în același timp nu sunt sigur că merită efortul…şi nici măcar nu știm sigur dacă vom ajunge la destinația dorita. De ce să riscam?

-          Pentru că e o lume întreagă ce așteaptă să trăim alături de ea. John a plecat deja, Beck şi Jack vor pleca şi ei. Nu mai sunt fericiți aici, noi de ce să rămânem?

-          Asta e casa noastră Ava, iar în momentul acesta mă simt în siguranța aici.

-          Ești foarte încăpățânat!

-          Hai Ava, te rog nu te supară, dar discuțiile pe tema asta par momentan inutile. Uite, te invit la cină în seara asta. Ieșim în oraș şi vom petrece o seară minunată împreună.

-          Astăzi nu ies Dante, nu prea am chef. Aş vrea să stau în casă, am puţină treabă şi m-am încărcat destul după ieșirea de acum.

-          Tu decizi.

-          Tu ce ai de gând să faci?

-          Acum nu știu, dar cel mai probabil îmi voi găsi o ocupație.

-          Vrei să vedem împreună un film?

-          Nu, vom avea timp altădată….

              “Nu mai suport Dante aici, nu sunt fericită şi mă întristează să văd cum tu iți legi viaţa în atât de multe lucruri nesemnificative. Unde sunt visele cu care mă ademeneai să ies afară? Îmi povesteai nenumărate basme despre lumi îndepărtate pe care aveam să le cunoaștem împreună, dar ai amorțit în nimicul lor. Îmi aduc aminte când te păcăleam şi îți spuneam că te voi părăsi în lumea asta doar pentru a-ţi observa reacția. Îmi spuneai că vei pleca cu mine, că nu iți va pasa de nimic şi că doar lângă mine poți să fii fericit. Mă întreb unde a dispărut dorința ta şi cum au reușit să te facă să fii atât de indiferent. Poate percepția ta despre cei doi ochi verzi pe care jurai că îi iubești, s-a schimbat…poate eu nu mai sunt destul pentru a te face fericit. Observ zilnic că nu mai ai același foc în ochi atunci când mă privești şi mă omoară când îmi răspunzi că totul e ok…totul va fi bine, să stau liniștita. Nu sunt o fraieră Dante. Mi-aş dori să fii sincer şi să îmi spui ce se întâmplă, sau să fii curajos şi să lupți alături de mine pentru fericirea ta. Nu e momentul să te dai bătut, eu asta văd că faci. Nu știu ce e în capul tău şi mă scoate din sărite toată situația asta. Noi doi nu am crescut pentru a ne pierde în ceaţă, iar eu nu am de gând să te las să te dai bătut atât de ușor, dar am nevoie şi de ajutorul tău. Am nevoie de zâmbetul tău…mai știi să zâmbești sau te-au cucerit cu totul?...”