- - Psst…hei! Privirea aici! Mă vezi?
- - …?
- - Hai Dante, știu că nu vrei să stai de vorbă cu mine, dar a venit momentul. Ai parte de mine atât de rar, așa că revino-ţi în fire!
- - Nu vreau să te văd. Ești trist mereu în ultimul timp. Au trecut vremurile când te așteptam vesel să povestim ce situații am mai întâmpinat şi ce am mai învățat. Acum e doar o discuție despre aceeași oameni falși şi aceleași probleme pe care le întâmpin şi nici măcar nu sunt ale mele?
- - Hehe…mereu te-am cunoscut ca un pesimist, deși am avut încrederea că tot timpul vezi ceea ce e mai bun în situații.
- - Vremurile s-au schimbat, Jack. Oamenii din jurul nostru nu sunt deloc puri, nici măcar decenți, iar noi am început să le împrumutăm încetul cu încetul miscarile. Îți aduci aminte de pistoalele cu jeleuri? Ei bine…unde sunt? Unde e casa noastră din copac? Unde sunt aventurile şi unde e Ava?
- - Ne așteaptă Dante, trebuie doar să ajungem acolo.
- - Nu Jack…nu ajungem. Nici un idiot nu a gândit până acum pistoalele cu jeleuri. Casa, deși e unde ar fi trebuit să fie, o vizităm prea rar, de multe ori chiar uităm de ea înconjurați de negru. Aventurile noastre sunt transformate încetul cu încetul în task-uri, în lucruri pe care trebuie să le facem, nu pe care le dorim neapărat, iar Ava nu mai e așa pură ca înainte. A văzut ce înseamnă aspirațiile şi nu o poți opri. Crede că va ajunge importantă şi va fi fericită privită de oamenii aceia fără suflet pe care îi uram încă de când eram mici. Nu se mulțumeşte cu un zâmbet sincer, e absorbită de aparenţe. A uitat sufletul pe care jura să îl prețuiască atunci când era un simplu copil, iar eu am crescut doar cu imaginea ei, crezând că omul poate fi sincer cu el veșnic. Jack….sunt prea mulți. Nu e doar bețivul satului de învins…sunt şi ei, oamenii pe care ii respectam. Sunt toți…
- - Şi ce credeai Dante?
- - Credeam în cuvinte, în vorbe, în ei. De ce ar încerca să creeze o imagine falsă în faţa noastră? Nu reușesc să înțeleg şi mă doboară gândul acesta mai mult decât mi-aş fi imaginat vreodată. În loc să ne căutăm fericirea, ne creem alter-egouri pe care să le placă alții. Nu mai e nici amuzant cum ar fi trebuit să arate oamenii de la circ care acționează fără sens. Crescând, comedia lor se transformă ușor intr-un thriller din care facem şi noi parte. Unul pe care nu dorim să îl vedem, dar care e singurul cu bilete disponibile. Un film prost cu actori de duzină, care au uitat să-şi respecte meseria.
- - Am crezut că te voi înveseli. Că voi veni aici şi ne vom aduce aminte cu plăcere de trecut. Că vom râde de viitor şi vom simți prezentul, dar te găsesc lipsit de chef, înconjurat de ei şi abătut. Îmi pare rău că a trebuit să iți aduc aminte de noi şi să te întristez…
- - Nu tu mă întristezi, Jack…propriile mele așteptări o fac şi cred că şi ale tale sunt la fel, dar am fost prea egoist să mă gândesc şi la ceea ce mai faci tu. Sunt sigur că şi tu ești la fel de putrezit pe dinăuntru de la praful acesta.
- - Mai contează? Nu vezi că totul e o iluzie? Ce mai contează câteva suflete pierdute în haosul de aici?
- - Contează pentru că rămân prea putini şi pentru că ne pierdem dorința de a merge înainte astfel.
- - Nu e nevoie să rămână toți Dante…nu mai e necesar nici măcar să împlinim visele din vesela copilărie. Trebuie doar să mergem înainte.
- - Nu Jack, asta e problema…nu trebuie să mergem înainte. Spre ce alergăm? Spre moarte? Pentru ce?
- - De ce simți nevoie să te încarci mereu cu toate prostiile lor, Dante?
- - Pentru că sunt lângă mine, îi văd, nu îi pot ocoli şi îi urăsc din toata inima. Nu simt nevoia să le preiau probleme, doar că le accept când sunt aruncate asupra mea. Le urăsc ipocrizia şi cred că întreaga lume e doar un afiș.
- - ....
- - Ne-am îndrăgostit stupid Jack...ne-am îndrăgostit de o lume pe care o vedeam doar noi doi, ne-am pus speranța în persoane care nu aveau nici un gând să ne înveselească şi ne întristam când le vedem cât de diferite sunt faţă de cele din visele noastre.
- - Știu Dante, dar nu putem da înapoi…timpul nu ne permite, iar visul nostru este doar un alt loz în plic câștigător, uitat într-o haină pierdută într-un tren întârziat. Trebuie să ne descurcăm cu ceea ce avem.
- - Nu trebuie să ne descurcăm cu ce avem. Deloc! Asta e soluția celui care renunță…nu trebuie deloc să ii acceptăm atât de mofturoși şi îngâmfați. Încercările lor de a se simți bine pe spinarea noastră sunt triste…nu pentru ei…ei oricum nu mai simt nimic, dar ne întristăm aiurea aruncând așteptări la gunoi. Îmi spunea cineva că nu trebuie să ai nici un fel de așteptare, că e mai simplu așa şi îi râdeam în faţă, dar poate are dreptate. Curios sunt oare unde e fericirea în cazul acesta. Unde apare fericirea când nu o poți împărți cu nimeni? Unde e zâmbetul când nu îl poți privi şi nu îl poți reproduce? Unde sunt cuvintele dulci din noapte dacă împarți patul singur?
- - Nu știu…nu știu asta nici eu, nu o cunoști nici tu şi nici ceilalți nu ne pot răspunde la întrebări pentru că nimeni nu are habar despre ceea ce e corect. Fiecare presupunem, dar fiecare o facem diferit.
- - Da…şi în tot timpul acesta îmbătrânim. Vom îmbătrâni triști gândind prea mult la deciziile pierdute prin timp. În fine…nu are rost să ne umplem mintea acum cu toate acestea. Hai să înclinăm un pahar, ne vedem prea rar şi nu aş vrea să pierd momentul cu discuții.
- - Aici voiam să ajung. Credeam că mă vei înnebuni toată seara cu aceleași idei. Rom şi cola?
- Sigur…
În realitate nimic nu se schimbă prea mult. E nevoie de curaj iar acesta e un cuvânt prea mare pentru noi, așa că avem nevoie de scurtături. Ne plac, sunt mult mai simplu de urmat şi credem că să fii lejer înseamnă fericire. Ne pierdem atât de des printre faruri de mașini şi habar nu avem ceea ce înseamnă binele…sau răul...nimeni nu ne-a învățat, oricum nu ne interesează prea mult. Ne mulțumim acolo în colţul nostru simplu dar trist. Nu ne îndreptăm spre ceva anume…doar sperăm să se termine odată. Mulțumesc Jack pentru vizită! A fost o plăcere ca întotdeauna. Ne vedem peste un an…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu