Ema - 7

                    Soarele a fost bun astăzi cu oamenii din Praga. A bătut cu putere încălzind oamenii abătuți de prea multe ploi. Străzile sunt pline, știu cu toții că e posibil să fie ultima zi așa de frumoasă pentru o perioada bună. Dante şi Ema s-au alăturat spiritului orașului şi au ieșit la plimbare pe malul râului. Ambii aveau nevoie să evadeze un pic.

                    S-au așezat pe o bancă, undeva la marginea unui parc mic. Un loc ferit de gălăgie şi de zumzetul oamenilor. Nici unul dintre ei nu era prea energic şi nu aveau chef de prea multe. Râul le oferea liniștea de care aveau nevoie acum.

-          Nu mi-ai spus niciodată povestea ta Ema. Sau ai spus câte ceva, însă doar ce ai vrut tu să aud. Sunt curios de o chestie.

-          Spune.

-          Vorbeai când am fost la nuntă de ceva care te lega de București, sau care te speria acolo. Despre ce vorbeai? Şi care e povestea ta Ema? Mă bucur ca sunt aici în prezent cu tine, dar sunt curios să iți cunosc şi trecutul, pe care pare că încerci să îl ascunzi.

-          De ce ai vrea să o faci? Nu prezentul e totul?

-          Sunt doar curios. Dacă nu vrei să îmi spui, nu-i nimic. O putem lasă balta.

-          ….Ești sigur ca vrei să te îngropi cu viaţa altuia?

-          E vorba despre viaţa ta, spune-mi, însă fii sinceră, te rog. Nu ai de ce să te ferești de mine.

-          Povestea mea e în esență aceeași ca a ta. Mi-am dorit să evadez de undeva unde simțeam că mă sufoc, dar dacă vrei cu adevărat iți voi povesti.

-          Spune-mi.

-          Copilăria mea a fost intensă, chiar dacă amintirile par dintr-o alta viaţă. M-am născut într-o familie simplă de la ţară unde deși condițiile nu erau excelente, totul în jur părea un basm. Mama se trezea prima, pregătind micul dejun, ne așezam apoi toți trei la masă şi ne începeam ziua în zâmbete provocate de glumele izvorâte din sufletul bun al tatei. Apoi el își urma ziua plină de muncă. Mereu avea câte ceva de făcut, la fel ca mama, însă nu se plângeau niciodată şi nici triști nu îi vedeam. Când apărea vreo problemă tata spunea mereu că o să fie bine, că vom trece peste atâta timp cât ne vom avea unul pe celălalt. Nu îmi imaginam vreodată ce ar putea însemna să fie altfel, nu știam cum ar fi fără ei sau fără viaţa aia. Nu cunoșteam prea multe, dar eram fericită. Zilele mele se împărțeau între micul ajutor pe care i-l puteam oferi mamei şi escapadele prin împrejurimi alături de Rex, cățelul familiei şi singurul prieten cu care împărțeam timpul de joacă. Descopeream împreună lumea din jurul casei, încetul cu încetul. Uneori mergeam împreună cu părinții la oraș, îmi spuneau mereu că acolo voi ajunge eu, că ei vor rămâne la casa copilăriei pentru a mă aștepta pe mine să îi vizitez de la oraș. Le spuneam că nu va trebui să mă aștepte şi că nu voi pleca nicăieri. Sigur, înghețata era un plus pentru locul urban, dar nici măcar asta nu mă convingea să părăsesc micul meu rai. Vezi tu? Chiar daca eram un copil, cred că vedeam lumea mult mai bine decât cum o privesc acum. Departe de fumul fabricilor şi de răutatea din locurile aglomerate chiar poți ajunge ușor la suflet…Ce simplu era totul atunci.

          Zâmbetul pe care mi-l oferea Ema până atunci dispăruse. Chipul Emei nu mai era luminat, însă tot ce îmi povestise până acum era foarte frumos, nu înțelegeam de ce e tristă.

-          Ai avut o copilărie frumoasă din câte aud. De te te-ai întristat?

-          Da, a fost o copilărie incredibilă, doar că nu a durat prea mult şi am învățat încă de atunci că destinul luptă de multe ori împotriva noastră. Am aflat asta într-o seară ploioasă când ne întorceam  dintr-o plimbare la oraș. Tata nu a mai putut controla mașina…mama s-a întors spre mine, iar de atunci m-am trezit pe un pat undeva. Inițial, doctorii şi lumea de acolo au încercat să îmbrace situație intra-un costum frumos, dar nimic nu suna prea bine în toate încercările lor. Îmi spuneau că e un miracol că am supraviețuit…eram singura, iar eu am gândit mereu că poate era mult mai bine să plec şi eu cu ei. Ar fi fost mai puțin dureros.

-          Îmi pare rău…nu am vrut să dezgrop nimic trist.

-          Nu-i nimic, ai spus că vrei să mă cunoști cu adevărat, așa că îți ofer trecutul pe tavă. Știu că oricum ar fi, nu o să mă judeci şi aveam nevoie de cineva în faţa căruia să fiu eu.

-          În regulă atunci. Continuă. Ce s-a întâmplat apoi?

-          După? Îți spuneam că ai meu mă tachinau că voi ajunge la oraș. În prima fază am ajuns într-un centru de orfani. Prima mea întâlnire cu orașul se dovedea a fi una tristă. Alături de mulți alți copii speriați de la o vârsta prea fragedă. Acolo nu aveam unde să mă plimb şi copii mă oboseau. Nu am reușit să mă adaptez, însă am avut noroc că o familie a decis să mă adopte la scurt timp după ce am ajuns acolo. Noul meu tată era un om influent din oraș, un tip sobru, care era mai tot timpul plecat şi ocupat. Mama adoptivă era o femeie cu sufletul cald care a avut întotdeauna grijă să fiu cât mai fericită. Nu au putut avea copii niciodată şi nici nu le-a păsat prea mult, însă timpul trecea peste ei şi erau singuri, s-au gândit că e nevoie de un suflet care să ii încălzească. Nu aveau răbdare nici să crească un bebeluș așa că au decis să mă aleagă pe mine dintre toți cei de acolo. Îmi spuneau că m-au ales datorita ochilor mei.

-          Hmmm…eu ţi-am spus mereu că ai ochi superbi, în timp ce tu zâmbeai ironic.

-          Mereu am crezut c+ ei spun asta doar pentru a mă înveseli. Mi-a fost greu să mă acomodez în lumea lor. Câteva luni nu am scos prea multe cuvinte. Totul era nou pentru mine, şi tot noul acesta mi se părea inutil venind din micul rai. Erau mirați că reacționez indiferent la toate jucăriile cu care încercau să mă facă să mă simt mai bine. Ce nu știau ei era că eu nu avusesem prea multe jucării până atunci, dar nici nu le-am simțit lipsa. Le-am urât. Păreau că vor să înlocuiască plimbările mele…păreau ca vor să îl înlocuiască pe Rex. Părea ca şi cum cineva a luat toate constantele vieții mele şi le-ar fi înlocuit subit pentru a cerea o nouă viaţă. O viaţă pe care nu o ceream înlocuia o viaţă pe care nu voiam să o părăsesc.

-          Şi cum a decurs totul?

-          A trebuit să accept totul. Nu era ca şi cum as fi avut alte opțiuni şi nu mă înțelege greșit, am avut o viaţă pe care mulți ar fi dorit-o, însă nu era a mea. Am avut la îndemână orice şi nu mi-a lipsit nimic pe partea materială. Când am ajuns la ei, au angajat un profesor personal pentru a ajunge la un nivel încât să pot urma o şcoală, un liceu şi o facultate dintre cele mai bune din ţară. Pe partea sentimentală am avut lipsuri mari. Nu am putut să mă integrez niciodată în cercuri de prieteni pentru că toți mă vedeau ca o ciudată şi poate așa şi eram, nu am fost prea sociabilă pentru ca nu mă regăseam în toate plăcerile lor, astfel că m-am îngropat în cârţi şi în vise despre o lume ce părea din ce în ce mai departe de mine. Singurele mele ieșiri în lume erau când acompaniam părinții la diferite evenimente din ceea ce spuneau ei, lumea bună a Bucureștiului, unde stăteam şi observam fel şi fel de personalități. Într-una din serile acestea un băiat ce a ignorat semnele mele de indiferenţă şi a intrat în vorbă cu mine. La început era simpatic, un pic diferit fata de toți ceilalți şi neștiind exact ceea ce fac, am fost convinsă să ies la o întâlnire cu el.

-          Hmmm…vrei să mă faci gelos?

-          Gelos ar trebui să fie el, că sunt aici cu tine.

-          Hehe…glumeam, dar ai dreptate oricum. Continuă.

-          Așa. Spuneam că am ieșit la o întâlnire cu el şi mi-a plăcut senzația de a fi apropiată de cineva. Am continuat câteva luni, iar toata familia era încântată. Aflasem între timp că el este unul dintre cei mai de încredere oameni ai lui tata, deci avea o situație destul de bună. Din nou, o situație pe care mulți ar fi invidioşi, dar o situație care dacă nu știi cum să o gestionezi, te transformă într-un roboțel. De asemenea, în câteva luni devenisem un accesoriu pentru el, iubirea, care nu cred că a existat în nici un moment nu mai avea nici o legătură cu chestia robotică pe care o aveam noi. Începusem să mă simt strânsă şi târâtă după el de fiecare dată. Nu voiam să continui în lumea aia, am vrut să simt libertatea de care îmi era atât de dor şi pe care o simțeam în copilărie. Așa că am plecat…am lăsat totul în spate şi am vrut să mă caut pe mine. Acesta e proiectul meu personal. Asta e povestea mea Dante. Acum că o știi, cum par?

-          Wow…ai avut o viaţă plină. Pari la fel de interesantă ca şi până acum.

-          O viaţă plină, dar dezordonată, Dante.  

-          Poți privi numai în faţă, Ema. E singura direcție. Zâmbește la fel ca şi pana acum. Știi că totul o să fie bine..