Trenul asta ma pune pe ganduri..ma gandesc la cum trece viata pe langa noi.Exact cum si noi trecem pe langa dealuri in momentul asta.Lasam in spate zona cu zona fara macar sa apucam sa privim destul de mult la imagine, fara sa intelegem mare lucru.Sigur ca ne place, altfel nu am fi aici, si sigur ca dorim sa vedem cat mai mult, dar trenul nu are statie unde ne place noua cel mai mult.Tot ce am putea face este sa sarim unde ne dorim noi, dar ne lovim, si posibil sa ne pierdem pe drum. Toata agitatia asta, toate drumurile strabatute pana acum, si tot ce am vazut stiu ca nu ar fi avut sens daca eram singur. Ma uit spre tine si te vad pierduta in spectacolul ce trece pe langa noi.Acum am inteles...linistea mea si aventura de pana acum nu ar fi avut sens fara tine.Stii cat de mult imi placea singuratatea, am tot vorbit despre asta.Imi dau seama ca pana acum nu am intalnit persoana potrivita care sa ma scoata din agitatia din capul meu.Cred ca asta m-a facut sa stau ascuns.Nu stiu daca exagerez, dar mi-as dori sa stau aici in tren toata viata daca tu esti aici.Bineinteles ca imaginea poate fi alterata, si sunt sigur ca fiecare avem perceptia noastra despre viata, si oricat de perfecta as dori sa o vad stiu ca vor exista hopuri, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ne impiedicam de ele. Ranile din spate ma face sa fiu atent, dar nu ma pot abtine sa visez.Am fost tot timpul un visator si nu ma pot opri acum, si nici nu vreau, dar tot imi e frica..cum spuneam mai devreme, se pare ca totul e trecator, si nu stiu daca voi fi pregatit sa pierd imaginea asta din fata mea, nu pot sa ma uit la cer si sa nu vad nimic si in nici un caz nu ma mai pot bucura de tot ca pana acum...iar vorbesc prostii, si iar pierd momentul privind spre un viitor pe care nu il pot cunoaste. Incerc sa imi iau gandul de la asta, dar ceva in adanc se simte in neregula.Ma uit spre tine si ai privirea atintita spre ochii mei.Eu sunt fermecat de frumusetea alor tai.Tu pari nelinistita.Simt cum trenul incetineste usor.Am ajuns la o statie, peisajul din nou...superb, chiar daca e o banala statie de tren, dar ce ma surprinde e ca te vad cum te ridici si te indrepti spre usa.Ma uit ciudat la tine si te intreb daca ai cumva nevoie la baie.Tu imi raspunzi sec ca nu...si atat.Te urmaresc, curios din fire, dar in loc sa te indrepti spre baie observ cum mergi spre usa trenului si cobori fara sa zici nimic.Eu uimit, raman pe scari...
- Hey! ce faci? lasa joaca..trenul o sa plece in curand si nu ma gandesc sa te las aici.
- Plec...
- Pleci? ai innebunit? unde pleci si de ce "pleci" si nu "plecam"? Ce se intampla?..
- Plec Dante si da..."plec", nu "plecam", nu vreau sa te superi, dar nu pot sa fac asta, aici pentru mine e capat de linie.
- Ce vrei sa spui cu asta? Cred ca faci misto.Daca e o gluma..e cea mai proasta.Te rog, termina, ma faci sa ma simt aiurea si nu inteleg nimic...
- Dante..cred ca e momentul ca noi doi sa ne vedem fiecare de drumul lui...
Cuvintele ies din gura lui Annie si se infig adanc in inima lui si in mintea lui, nu-i vine sa creada..toate cuvintele de pana acum, toata discutiile si toate promisiunile devin un mare nonsens in momentul asta.E imposibil ca azi sa imi promiti ca vei calatori cu mine pana cand ne va uita lumea asta rea si maine sa imi spui ca e capat de drum. Ceva s-a intamplat sigur, dar ce rahat se poate intampla atat de grav de pe o zi pe alta, cu ce am gresit?
- Annie...spune-mi ca e o gluma...proasta, oricum ar fi..
- Din pacate nu e nici o gluma.Asta simt ca trebuie sa fac.
- Simti prost! pe bune..nu inteleg ce s-a intamplat...cu ce am gresit, sau ce te-a facut sa o iei razna de tot? Si te rog..nu imi umple urechile cu rahaturi din filme de drama de genul.."nu esti tu..sunt eu"!
- Imi pare rau, dar mai mult nu iti pot oferi..Ma bucur ca am trait momentele de pana acum impreuna cu tine.De cand ne-am intalnit prima oara si pana acum totul a fost frumos.Apreciez complimentele, imi voi aduce aminte cu placere de zambetul tau.Iti multumesc pentru ca m-ai ajutat sa uit de problemele pe care le aveam, doar ca nu am curaj sa merg mai departe..Momentele cu tine au fost magice, si nu o sa uit niciodata sperantele construite..
- Prostii! Tu ai habar cat de penibil suna asta? Nu ma gandeam ca ma crezi un mare idiot si un fraier..Cum crezi ca pot sa inghit toata perdeaua asta care ascunde adevaratul motiv..incerci sa ma faci sa ma simt bine acum, dar modul e de rahat.Ai putea sa ma ajuti doar daca urci inapoi in tren. Asta e singurul mod.Nu ai cum sa imi spui ca totul e perfect, dar ca tie nu iti place perfectul. Suna ca un film de rahat, un film prost...un cantec prost...As fi preferat sa fii sincera macar, sa faci asta cu demnitate, nu de pe peron, gata sa pleci si hotarata deja sa faci asta.Unde e loialitatea fata de mine? Imi datorai macar sa incerci sa discuti cu mine, sa imi dai sansa sa rezolvam asta impreuna, iar daca nu am fi putut, ne-am fi strans in brate si apoi mergeam fiecare pe drumul lui. Cum crezi ca ma simt cand imi iei asta fara sa am un cuvant de spus, si fara sa imi dai macar o sansa reala sa discutam? Faci exact aceleasi tampenii ca toti..sunt satul..
- Nu pot sa iti spun mai multe si nici macar nu are rost.
- Asta o spui tu care stii tot si stii exact de ce ai facut asta si nu trebuie sa asculti rahaturile celuilalt care incearca sa ascunda tot. ASta spui tu care nu esti macinata de intrebari la care cel mai probabil nu vei primi nici un raspund,pentru ca nimeni nu are curaj sa ti-l ofere.Asta spui tu care ai ascuns tot pana acum, pentru ca, repet, nu e nici o sansa sa se schimbe situatia atat de drastic
intr-un timp atat de scurt.
- Imi pare rau Dante...
- Nici macar nu ai dreptul sa spui asta...din nou imi bagi prostii in cap, daca iti parea rau nu ai fi facut asta..Un om normal nu face ceva pentru care ar putea sa ii para rau..Nu demonstrezi decat ca esti un om las si ca tot ce s-a intamplat pana acum a fost, cum spuneam si mai devreme, o parada mincinoasa..Toate amintirile astea de care spui ca iti aduci aminte cu placere poti sa le pastrezi tu.Eu abia astept sa scap de ele!
In momentul ala se aude si sunetul trenului care porneste usor spre nicaieri.Dante se intoarce incercand sa nu priveasca deloc inapoi si cu cutiuta revenind la forma de odiniara..ruginita, lispsita de viata si plictisita.Se indreapta spre vagonul lui si plin de nervi pune capul jos pentru a adormi sa uite tot, sperand ca cineva va face o vraja si va uita si tot ce s-a intamplat pana acum.
"Ce rost are sa urcam muntele daca in final ne vom impinge de acolo pentru a ne hrani egoismul? Ce sens sens are sa ne bucuram de drum daca ajunsi acolo scoatem cutitele si alergam unul spre celalalt sa ni le infigem in spate? Ce rost are sa ne punem increderea in oameni daca nu invatam sa ii privim cu aceeasi intelegere cu care privim propria persoana si pe ceilalti? De ce punem masca zambitoare si oferim ganduri bune, cand am putea fi macar sinceri si sa terminam cu teatrul asta ieftin? Ne creem niste iluzii cretine despre cum ar putea fi lumea, cand de fapt ne vom lovi de conditiile astea tot timpul.Nimic nu se va schimba, ramane doar speranta care sa ne faca nereusitele mai dulci, speranta despre care se spune ca moare ultima, dar tot o sa moara la un moment dat..nu? In cazul asta ce rost are? Urasc oamenii pentru ca de fiecare data cand am de gand sa imi pun baza in ei, continua sa imi arate ca nu gresesc atunci cand cobor in beciul sufletului si trantesc usile astfel incat sa nu mai vad aceste siluete strambe. M-am saturat sa tot filtrez discutiile pentru a afla adevarul.Oamenii sunt mincinosi si fac asta fara sa gandeasca mult.Asa ca oricat de mult mi-ar placea compania cuiva, refuz totusi sa ma mai murdaresc cu reflexii ale unor vise devenite intre timp de rahat.Ingerii devin strigoi, iar strigoii...pe ei ii cunoastem, de ei nu ne e greu sa ne ferim. Nu te condamn pe tine....va condamn pe toti..la gramada, pentru ca inca nu s-a ridicat nimeni deasupra acelui moloz de minciuni si de vorbe aruncate doar de dragul de a le scoate pe gura.Inca nu inteleg cum ma poate afecta in continuare imaginea asta sinistra mai ales dupa ce am fost nevoit sa o privesc continuu.Adevarul e ca de fiecare data am fost pacalit, poate pentru ca sunt naiv, de anumite iluzii si de fiecare data am privit in gol, uimit de modul in care oamenii reusesc sa faca o pirueta, de lejeritatea cu care devin intr-o secunda niste straini, fara un motiv anume.Sunt plictisit sa vad ca loialitatea, curajul si onoarea nu sunt decat niste povesti invechite de pe vremea cand oamenii inca isi cautau viata fericita alaturi de alti oameni...Da! Alaturi de alti oameni, lasand la o parte ambitiile si placerile materiale.Trebuia sa scot otrava si sa inteleg de ce "Annie" si nu "Ava". De data asta nu esti tu...suntem toti!"
Alarma trenului il trezeste pe Dante..au ajuns undeva pe un camp si toata lumea pare mirata.Nu intelege ce se intampla, habar nu are nici macar ce bolborosesc cei doi burtosi in uniforma care inspecteaza vagonul, dar par suparati.Se da jos cum vede ca se intampla cu majoritatea calatorilor. "Probabil e o pauza de tigara", se gandeste, revenind la naivitatea de pana acum. In stanga si in dreapta camp.Habar nu are unde e, ce se intampla si ce va face in continuare...Nici macar nu mai conteaza...totul o sa fie bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu