Dante se afla in fata unei decizii.Niciodata nu a fost bun la asta, a lasat tot timpul destinul sa aleaga, insa de cele mai multe ori nu a iesit cum ar fi trebuit. Acum balanta il obliga sa analizeze serios ce are de facut. A ramas destul pe scarile astea, insa oricat de mult ii place imaginea ta, va trebui sa mearga inainte. Daca nu te poate avea langa el, aceasta imagine nu are rost. Astfel ca Dante a ajuns din nou in punctul de inceput. Un rucsac in spinare, un drum lung in fata, un suflet gol ce implica o motivatie scazuta si o dorinta de a se baza doar pe el. E mai sigur asa, poate purta armura care sa il protejeze, nefiind nevoit sa o dezbrace vreodata.Dante se ridica usor de pe scari si se indreapta spre orizont. Nu arata a calatoria visata, insa e singurul drum pe care il poate urma.Va trebui sa lase totul in urma.Nimic nu are rost, dar e sigur ca totul va fi bine...trebuie sa fie.Hotarat sa mearga inainte, Dante face cativa pasi, insa aude ceva in spate...
- Hei!..
"Trebuie sa plec repede...amintirile isi fac de cap in mintea mea, incep sa o aud pe Annie peste tot."
- Hei! Dante?...
Dante intoarce capul usor si vede in departare o silueta cunoscuta.Nu e deloc un vis si in nici un caz un cosmar, iar silueta aceea nu pare o fantoma.Cu fiecare pas facut, Dante realizeaza cine este de fapt.
- Annie? Tu esti?..Dante este cuprins de o emotie puternica.Toate sentimentele din ultimele saptamani invadeaza trupul lui. Un amestec ciudat de fericire, teama, speranta, dezamagrie. Un adevarat haos care il lasa fara cuvinte.
- Dante, chiar esti tu!...habar nu ai cat ma bucur sa te vad. Te caut orbeste de ceva timp, nu ma gandeam ca o sa am sansa sa iti mai vorbesc.
- ...
- Hei...copil...imi pare rau pentru cum au decurs lucrurile. Am coborat din tren pentru ca imi era frica de noi. M-am speriat si ma gandeam doar ca voi fi ranita danca nu fug. Incepusem sa ma simt libera si linistita alaturi de tine, imi pierdusem increderea, insa cum am plecat, mi-am dat seama ca de fapt am pierdut ce imi doream, fara sa incerc macar. Am simtit un gol imens si am decis sa te caut. Stiam ca e o munca sisifica, insa am hotarat sa incerc. Am urmarit sinele si m-am blocat la un moment dat.Am plecat apoi aiurea, suparata pe mine pentru ca te-am lasat sa scapi.Vreau sa ma tii in brate, Dante..poti face asta?
- Stai putin, Annie, lasa-ma sa procesez.In mod normal ar trebui sa fug de aici, sa nu mai dau sansa nimanui sa ma dezamageasca...Vreau sa stau linistit, ferit de umbrele din capul meu.Am vazut fericirea si apoi am simtit si amarul de dupa.
- Te-as intelege daca ai pleca. Ai tot dreptul sa faci asta, dar stiu ca tu nu esti asa, Dante...Tu oferi sanse si nu ti'as cere sa ma asculti daca nu as sti ca e ultima sansa.
- Gresesti, Annie...Nu mai sunt asa, incerc sa nu-mi mai pese de nimic. Am invatat de la cei mai buni..Sunt obosit sa joc in hora asta, vreau sa vad orizontul, nu sa dansez pe loc intr-un joc pe care nu il inteleg. Imi pare rau ca te-ai deranjat degeaba...
"Aveai dreptate..vezi? Trezit de pe scarile acestea, trebuie sa ma scutur de praf, de voi, de tine..Eu nu o sa ma schimb, pentru ca imi place ce sunt, am tras pentru asta.Am alergat si m-am lovit de pereti sa ajung aici. Aveai dreptate cand spuneai ca nu trebuie sa fac asta. Nu stiu sincer de ce am incercat si ce am vrut sa obtin cand am adormit aici. Au ramas doar idei in cap si amintiri ce isi scot usor ghearele din spate. Le pastrez aproape pentru ca m-au invatat si ma invata in continuare..trecute prin filtrul timpului devin parte din noi la un moment dat.O sa imi aduc aminte cu placere de drumul cu trenul, dar totul va trebui sa ramana aici.Belarus a fost o tara minunata, cu bune, cu rele, dar e timpul sa plec mai departe. E o lume intreaga ce trebuie vazuta, si din nou am pierdut timpul aiurea. Am lenevit destul pe scarile astea..Letonia e aproape, iar visele despre Machu Pichu si insule au ramas acolo. Aveai dreptate..toata linistea si leneveala asta ne tine pe loc, poate mult mai mult decat ar trebui.M-am uitat de atat de multe ori in spate si mi-a fost teama de fantomele astea mult prea mult, asa ca mi-am pierdut indemanarea de a gandi limpede.Nu mai sunt de acord sa stau pe loc si sa sper la ce e in spate. Am de gand sa nu ma mai opresc pentru nimeni, dar sa accept pe cine vrea sa alerge odata cu mine spre tot ce e in fata. Ciudat e ca dupa toata nebunia, nu imi aduc aminte mare lucru din Belarus, am fost prea ocupat cu gandurile pentru a ma bucura de ce e in jur. Imi aduc aminte doar de un hostel micut unde adormeam cu vise, un tren defect...si aceste scari plictisitoare.In rest..ganduri..tu..ganduri..ganduri.Mi-au adus si momente bune, dar m-au incurcat mai mult decat era necesar."
Dante a pornit spre primul sat vazut.Din fericire sau suparare, depinde de context, aici gaseste si o statie de tren mica, pitita undeva langa un luminis. Statia parea parasita. Erau doua, trei persoane ce se invarteau de colo colo. S-a gandit daca sa intre in vorba cu ei insa isi aduce aminte de ultimele incercari de a discuta cu tipi d-astia ciudati si mustaciosi. Ar fi vrut sa stie unde duce urmatorul tren, sau cum sa iasa din zona asta. Trebuia sa cumpere totusi bilet si a incercat sa discute cu tanti de la ghiseu..mare greseala.
Habar nu avea ce e ala ticket, palavragea incontinuu in limba ei, nu era nici macar draguta. Asa ca, Dante, a renuntat sa mai cumpere bilet si s-a intors pe peron hotarat sa plece cumva dintre nebunii astia.
Dupa vreo trei ore de asteptat pe o banca rece de fier, din departare apare un tren. Isi face loc printre oamenii care nu stiu de unde au aparut asa repede. Cat de punctual sa fii? Trenul era unul modern, destul de aranjat si curat inauntru. A intrat unde erau locurile comune. S-a gandit ca in alta parte atragea multa atentie, si el nici macar nu avea bilet. S-a pus chiar in fata a doi tipi ce vorbeau engleza. Nu ii venea sa creada ca dupa atata timp a mai gasit pe cineva pe care sa inteleaga. Unul parea specific zonei si vorbea engleza cu un accent rusesc, sigur era de prin partile astea. Celalalt era roscovan, cu parul mare, cel mai probabil englez. A intrat in discutie cu ei in vreme ce trenul pleca. Dorea sa afle incotro va ajunge si spre norocul si mirarea lui, trenul se indrepta spre Lituania .Ar fi vrut duca spre Letonia, dar e bine oricum ca iese din Belarus. A aflat de la cei doi ca sunt drumeti, si ca au pornit si ei intr-o calatorie spre oriunde. A decis sa ii urmeze, cel putin pana cand se va plictisi. In plus, va avea nevoie de ajutor cand va veni controlorul. Cine altcineva sa ii explica ca Dante nu stie o boaba din limba lor si ca astfel nu a fost in stare sa isi cumpere un amarat de bilet. Mai tarziu, obosit de discutie si afland ca se trenul e aproape de granita, isi linisti capul pe scaun, si fixa privirea spre cer.
"As fi vrut sa spun ca am vizitat o tara superba cu peisaje frumoase, dar am ramas blocat in niste ochi reci. Am crezut ca daca ii voi privi mai mult timp, se vor incalzi, ca vor lasa mandria, sa lase loc lucrurilor din jur. Ma enerva cand ii vedeam cum privesc in gol.
Am vizitat un interior ciudat..dintr-un suflet bolnav. Am vazut pas cu pas toate colturi negre si am vrut sa fug, insa eram prins in ideile mele.Era mintea mea cea pe care o vizitam, cu toate imaginile acetea ce mi-au intunecat judecata de om.Uitasem de egoismul ala de care tot vorbeam si pe care nu puteam sa il pun in aplicare pentru ca am crezut ca e urat sa il porti in jurul altor oameni...dar tocmai asta era ideea..sa il porti in jurul lor. M-am intors dintr-o prima calatoria cu imaginea unei lumi urate, pe care nu trebuie sa o vad, o imagine compusa din ignoranta lor si incapacitatea mea de a ii accepta. Am crezut ca nu e peste tot asa, si ca undeva oamenii sunt diferiti, sau macar pe placul meu. Am decis sa incerc din nou, sa imi vad de drum, pentru ca sunt sigur ca in alta parte e diferit. Apoi am vazut o sclipire intr-un loc uitat de lume si am sarit spre el, doar ca in esenta era la fel ca celelalte...gol, dar pictat atat de frumos pe dinafara. Am crezut apoi ca sunt eu de vina, ca mereu gasesc cate o chestie care sa nu mi se para normal. Mi'ar fi placut ca vizita in tara asta sa dureze mai mult. Auzisem multe lucruri frumoase si cand am ajuns aici eram incantat de ce vedeam, insa pe parcurs oamenii si gandurile m-au facut sa privesc doar partile rele.
Cine sunt eu sa judec? Cred ca am tot dreptul sa fac asta din moment ce sunt implicat in jocul vostru.Nu stiu daca e bine sau rau cum actioneaza oamenii, dar le pot bate obrazul cand consider ca sunt nedrepti cu cei din jur...cu mine.Da...imi bat capul prea mult cu lucruri minore. M-am saturat totusi de nehotararea asta. Spuneti ca aveti dorinte mari, dar nu faceti nimic in privinta asta, ba mai mult, trageti alaturi de voi pe cei care inca mai lupta. Sunteti lenesi! Prea lenesi pentru a fi fericiti, prea impacati cu starea asta.Stiu ca nu va convine, stiu ca va considerati perfecti fiecare in parte..sunteti niste fraieri! O sa ne transformam in robotii aia din filmele SF si cand vom incerca sa ne revenim, nu o sa mai fie nimeni dispus sa traga..stiu...stiu...pare un lucru mult prea mare pentru voi..nu-i nimic, tocmai din motivul asta imi doresc sa plec singur mai departe, fara piedici inutile, fara ganduri menite sa ma transforme si fara vorbe ce se bat cap in cap. Da...sunt implicat prea mult si exagerez, m-am saturat sa imi spuneti asta tot timpul, sunt totusi inca blocat cand vad marile schimbari din scurt. Nu poti sa vrei azi sa vrei sa te uiti dupa stele, iar a doua zi sa le blemstemi pentru ca exista.Vedeti ceva in neregula? nu?...ati orbit de mandrie.
Seara se lasa usor afara, au aparut si cateva stele pe cer ce se incapataneaza sa ramana acolo.Cine le poate invinui? Daca vor cobori langa noi, sigur vor fi mazgalite de trufia noastra si ar pierde sclipirea. Nu s-ar mai putea intoarce acolo niciodata. Imi place ca ele au curajul de a ramane acolo singure..nu au nevoie de caldura omeneasca, ele avand deja caldura lor. Nu este necesar sa traga alte astre alaturi.Va trebui sa invat de la ele ca nimeni nu merita ridicat din mocirla, mai ales cand se balaceste cu atata placere. Sa ajungi sus pe cer nu e usor. E nevoie de multa munca, nervi si intelegere. E trist cand observ atatia ce aleg calea cea usoara.E ciudat ca ajunsi in baltoaca, va dispare cheful de a urca mai sus. Ne complacem in cochilia noastra deprimanta.
Ideile dispar rand pe rand. Sunt lasate in spate exact cum raman si copacii in spatele trenului, la fel cum si imaginea acestui tinut plin de contrast, ramane in urma.Ma bucur ca plec intr-un final de aici. A fost interesant, insa am ramas cu gustul amar ca oamenii nu se schimba. Raman sa dau coate in jur pentru a ajunge la fericirea mea. Voi, puteti sa faceti ce vrei, voi urma modelul stelelor si voi ignora tot ce se intampla in jur.O sa fie greu, pentru ca m-am obisnuit sa fiu inconjurat de oameni, dar observ ca nu merita osteneala.
Sunt linistit acum, nimic nu mai ataca acea cutiuta veche.Se pare ca loviturile au facut-o imuna. Sunt incantat de rapiditatea cu care a renuntat sa mai asculte cantecele din exterior. Mintea incepe sa scape de panza de paianjen ce o tinea in loc. Ganduri diferite isi fac loc acum, acolo.Vise si dorinte frumoase, conditionate doar de actiunile mele. A mai ramas o singura vorba veche in capul meu, de pe vremea cand credeam ca oamenii pot fi salvati, vorba ce roieste anemic in jurul acelor ganduri, transformate in praf de stele..."cand te vei trezi, copil frumos, va fi prea tarziu."
Noapte buna, Belarus! :) "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu