- Tot nu mi-ai spus cum de te-ai ales cu numele
asta. Dante? Cred ca esti primul pe care il cunosc cu numele asta.
- Ce are? Nu iti place?
- Nu e vorba de asta…suna asa misterios si sunt
curioasa cum a fost ales. Ma intereseaza povestea din spatele lui.
- Mama spunea ca ea l-a ales, pentru ca in
romanul ei preferat a dat peste el si i s-a parut interesant. Tata mai facea
misto de mine si imi spunea ca s-au imbatat rau in seara in care au ales numele
si au deschis o carte la o pagina pe care au nimerit-o, si primul nume aparut
asta a fost. Nici acum nu stiu care avea dreptate, dar sunt tare mandru de el,
chiar daca mereu am iesit in evidenta pentru numele asta, iar mie nu imi place
deloc sa ies in evidenta. Imi place sa cred ca si numele influenteaza caracterul
unui om, cu toate ca sunt constiient cat de lipsit de sens suna. Dante suna a
tot ceea ce cred despre lume si viata.
- Prima oara cand mi-ai spus, am crezut ca ma
iei la misto, apoi am vazut seriozitatea de pe fata ta si am inteles. Esti
foarte mandru si atunci cand il rostesti. Si ce te-a apucat cu calatoria asta? Cum ai planificat si de unde erai atat de sigur ca o sa merg?
- In toate serile in care am vorbit, ti-am tot
citit visele, ochii reprezinta un tunel prin care poti sa te uiti in sufletul
unui om. Am vazut la tine dorinta de a evada, am simtit ca ai face asta. Nici
nu acceptam un refuz! Stiu ca nu iti place sa refuzi, pe asta ma si bazam.
- Ha! Nu ar trebui sa te obisnuiesti cu asta.
Nu o sa fie frumos cand va trebui sa te refuz.
- O sa incerc sa inteleg, stai linistita, cu
toate ca sunt aproape sigur ca nu o sa reusesc la inceput, cu rabdare o sa
ajungem si acolo.
- Ce se va intampla cand va trebui sa ne
intoarcem, Dante? Ce se va intampla cand totul nu va mai fi asa frumos sau atat
de interesant? Imi e tare frica de momentul cand ma vei privi in ochi fara
sclipirea asta.
- Dar sclipirea va ramane tot timpul acolo.
Asta e pentru tine, nu pentru lucrurile efemere din jurul nostru. Vor fi si
furtuni, eu sunt patimas, iar tu vulcanica. Dar ne intelegem intr-un fel. Ti-am
promis ca voi sta pe capul tau, nu o sa ma las usor, stii ca imi place sa alerg
dupa ce vreau.
- Stiu…asta imi place la tine.
- Si tu? De unde Annie? Nici asta nu e normal
pentru o fata din Romania.De ce nu Ana?
- Simplu, bunica mea era din Anglia. A fost o
femeie excelenta care inveselea pe toata lumea din jurul ei. Parintii mei, din
respect pentru ea, au decis ca asta sa fie numele meu.
- Frumos. Unde s-a nascut?
- Hmmm…daca imi aduc bine aminte era un satuc
foarte mic din Anglia, Castle Comb, imi tot povestea cand eram copila, ca avea
un castel undeva langa casa ei.
- Uite un loc pe care sa il vizitam pe viitor.
- Sigur. Vrei sa dormim putin? Sunt obosita si am
face bine sa profitam ca stam jos, maine avem un drum lung in fata. Mergem la
ferma pe care o vazusem in ziar. Parea foarte linistit locul…
- Am promis, asa facem! Poti sa te intinzi
linistita. O sa adorm si eu curand.
Adevarul e ca nu putea sa doarma. Se tot uita pe geam.
Vedea clipele cum trec, cum fiecare moment pe care trebuie il sa pretuiasca
atat de mult, se duce in urma. Ar vrea sa traga de ele, sa le opreasca intr-un
fel. Este in continuare obsedat de bucuria momentului, idee ce i se pare incredibila, dar nu poate sa se concentreze cu
atat de multe imagini prin jurul lui.
Pe geam vede un
indicator ce semnaliza ca au intrat in Ucraina. L-a trezit un pic din amorteala
in care intrase. De mult astepta sa plece din lumea aia, sa cunoasca alta lume,
alte idei si alte experiente. In dreapta lui, adormise si Annie. Nu o vazuse
niciodata atat de lipsita de aparare, ea, care tot timpul e in garda.
Au pornit intr-o calatorie
impreuna, fara sa se gandeasca prea mult la ce se poate intampla, de fapt asta
era si ideea, sa nu le pese de nimic. Au plecat cu gandul sa uite un pic de tot,
insa stiau ca la un moment dat va fi necesar sa se intoarca. Dar ce conteaza
acum? A promis ca se va bucura de moment, din acest motiv este aici…Apropo de
moment, tocmai au intrat in acelasi vagon cu ei o familie din Ucraina. Nu ar fi
fost nici o problema daca familia nu ar fii avut copii. Nu, Dante nu-i uraste
pe cei mici, cel putin nu pe cei cuminti..dar are o problema cu cei idioti, rai
si nebuni. Fix asta a nimerit acum. O sora mai mica, de vreo cinci ani, destul
de dolofana si un baiat de 7 ani, cretin si plin de energie. Acesta din urma, a transformat
zgomotul intr-un scop si cand era destul de obosit ca sa mai bata cu picioarele
in podea, o tot enerva pe cea mica, iar ea bineinteles facea si mai mult
zgomot. Se gandea daca pe parinti ii deranjeaza haosul asta, dar a observant rapid
ca tatal, un tip destul de frijit, adormise deja, imediat cum a intrat. Il
intelege, cu o astfel de familie si el ar dormi pe unde ar apuca. Langa el,
domnea marea mama. Nu era o femeie grasa, dar putea sa invinga doi barbati la
lupte libere. Era o duduie inalta si plina de muschi, in acelasi timp domnea si
o lene imensa pe dansa. Nu schita nimic la abuzurile lui George (asa l-a numit,
in realitate habar nu avea cum il chema, nu intelegea o boaba din ce vorbeau)
catre Mirabela (la fel, numele dat de el, sa se amuze de situatie macar). Avea
un chip de care sa iti fie frica, dar nu stia sa il foloseasca deloc, pentru
mine, pentru linistea diminetii. Intre timp se trezise si Annie si se fataia
nervoasa pe scaun pentru a prinde un vis pe care il pierduse. Au aflat de la
ultimul control, din vorbe, ceva de Minsk, asta inseamna ca va trebui sa ii
aiba pe cap pana acolo. Nu stie cum va reusi, dar George si Mirabela vor trebui
sa invete cateva maniere, insa nici marea mama nu e de suparat. O sa fie un
drum superb…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu