Incotro? - 7

          Buimacit de tot ceea ce s-a intamplat in ultimul timp si ametit total de visele si imaginatia lui, Dante si'a pierdut cheful de a mai vedea ceva.Calatoria a devenit mult prea singura pentru el, cel putin fizic, deoarece psihic este bombardat de de fel si fel de imagini.Are parerea despre el ca este un luptator, dar asta doar cand are pentru ce lupta.Acum, stand singur pe scarile bantuite ale bisericii, nimic nu are sens.Annie a ramas in spate si odata cu ea, si-a pierdut si aripile.S-ar intoarce la locul in care ea a coborat din tren, ar lua-o de mana sa o certe pentru asta, si sa o lege cumva de el, dar el a crezut intotdeauna in libertatea de alegere, iar daca ea a deci sa ramana acolo, nu stie daca trebuie sa se intoarca sau nu.Ii place sa creada ca ea inca priveste sinele de tren...si-o imagineaza lipsita de visuri si la fel de singura ca si el, insa alegerea a fost a ei si tot ea trebuie sa gaseasca drumul spre Dante.El a ramas tintuit pe scari, cu privirea in gol, gandurile imprastiate in toate directiile.."Ai spus ca vom alerga impreuna de ei, in schimb am ramas sa privesc rasaritul asta trist, singur.Visam ca vom intalni oameni si locuri incredibile, visam sa luptam amandoi pentru ce ne dorim sa devenim si ca vom fi un sprijin unul pentru celalalt.Pe unde umbli Annie? Unde esti cand toate acestea asteapta? Stiu ca sunt piedici si ca destinul prefera sa urasca oamenii si sa ii vada nefericiti, dar nu inseamna ca trebuie sa ne luam dupa el.Putem lupta pentru tot ce vrem.Adu-ti aminte cand am ajuns in prima gara, cum ne imaginam ca vom vedea pana si aurora boreala...

         - Da, apoi tu ai spus ca o ingheti de frig acolo, iar eu o sa imi incalzesc frigurosul in brate..
       
           "Annie?..."mintea mea a luat-o pe carari, oricum nu eram prea normal, ce mai conteaza acum..."

         - Hei Dante! vorbeste cu mine!
         - Pleaca Annie...totul e doar in imaginatia mea, m-am saturat sa vorbesc cu fantome...vreau doar sa stau linistit, sau sa fii langa minte...cu adevarat..
         - Te caut Dante, dar ai fugit atat de repede si nu te gasesc nicaieri, am urmarit sinele de tren, dar unde trebuia sa coboram e un oras industrial..sunt sigura ca nu ai stat prea mult acolo, nu ai fi suportat griul ala.
         - Nu am suportat nici macar trenul ala de cand ai coborat...l-am lasat si eu pe un camp sa scap de imaginea aia, dar dupa cum vezi si acum imi canta glasul tau in cap.Am incercat sa fug, insa amintirea este mult mai rapida decat mine.
         - Si asta e un lucru rau?
         - Tu ce crezi? E normal sa vorbesc singur aici? E un lucru rau Annie, pentru ca nu pot sa te strang in brate, pentru ca nu te pot vedea zambind.Da, e un lucru rau, pentru ca am luat-o razna si nu vad nici o cale de intoarcere.Spuneai ca ti-am furat visele? Ale mele s-au transformat
           in praf, iar dorintele mele au disparut..
         - Nu trebuie sa fie asa...
         - Dar cum..? Nimic nu e normal si nimic nu poate fi sigur.Influenta balantei m-a facut sa imi doresc tot timpul aceasta siguranta pe care nu am obtinut-o niciodata, se pare ca sufletele au tendinta sa se hraneasca unele cu celelalte, ce nu inteleg este, de ce trebuie sa se raneasca in
           felul asta, poate sunt doar eu, dar asta cred si asta ma seaca.
         - Nu stiu Dante, asa am fost creati, asta e natura noastra.Poate le facem fara sa ne dam seama atunci cand ne dorim fericirea.
         - Eu cred ca fericirea celor din jur e o forma de respect ce trebuie sa o avem pentru fiecare, stii povestea cu karma, astfel daca vrem fericire, trebuie sa o oferim noi in primul rand, bineinteles, celor care merita.
         - Eu mai merit fericirea asta?Merit sa imi oferi fericirea ta?
         - Tu nu esti aici...Acum am fi transformat tot peisajul asta sec in cel mai frumos loc, dar nu-mi esti aproape.Meriti fericirea mea, ma incapatanez sa cred asta, dar vino aici...si ramai...mintea mea a obosit un pic..si e pe cale sa renunta..Vino Annie..
         - Voi incerca sa gasesc drumul ala si chiar daca am ars anumite vise, inca sper sa ne gasim caldura langa un semineu vechi..
         - O sa vreau sa te vad langa mine...apoi putem visa...




        10 septembrie


          Hei...nu pot sa nu ma gandesc la tine, mai ales acum in ajunul unei zi atat de importanta.Nu am fost niciodata bun la a tine minte astfel de lucruri, dar stii si tu cum e mintea mea si cum alege sa imi testeze puterea de a uita.Am vrut sa renunt, am blestemat si mi-am jurat ca voi plec singur de aici.Am peticit cutiuta cat am putut, insa in continuare rezista in a pompa sentimente.Doar daca s-ar strica odata...Vezi tu Annie? am ramas din nou intre acesti pereti goi, cu creionul in mana sa mazgalesc foi fara un motiv anume, dar daca nu as face asta ar trebui sa dau ochii cu ele..ti-am povestit de fantomele care imi tot dau tarcoale..spuneai ca sunt nebun, dar eu le-am vazut.Tu nu aveai cum sa dai ochii cu ele...se ascund cand apari..nu le-am vazut niciodata mai infricosata de ceva, cum le vad cand esti in preajma mea.Cine ar fi crezut?..Acum le simt in spinare cum incearca sa traga cu ochiul la ce scriu..Nu le mai suport Annie, ma simt prizonier aici cu ele, sunt prizonierul unei lumi pe care involuntar am creat-o.Te-am tot asteptat la geam sa imi faci macar cu mana, sa stiu ca nu sunt uitat in timp, dar nu vad decat nenorocita asta de ceata din jurul casei..Sper ca e frumos afara, sper ca ti-ai indeplinit tot ce ti-ai dorit si daca nu ai facut asta ca esti pe cale sa fii fericita.Eu inca sper ca dupa toate acestea iti vei intoarce privirea catre casuta e care ai lasat-o in spate, si ca vei veni aici intr-un final sa te odihnesti...nu te-am mai vazut de ceva vreme, iar chipul tau incepe sa se stearga din memorie...mai am decat poza ta ascunsa de ochii fantomelor, in buzunarul de la piept..